Dreptul de a lua de la alţii: Viaţa lui Pi, de Yann Martel

Viaţa lui Pi (Life of Pi), romanul scriitorului canadian Yann Martel este un exemplu aproape didactic al originalităţii care se dezvoltă – şi prin dezvoltarea aceasta se şi legalizează  – pornind de la ideea altuia.

Cartea, apărută în 2001, era a patra a unui autor puţin cunoscut care mai semnase două volume de nuvele,  (Seven stories, 1993, Facts Behind The Helsinki Roccamatios, 1993) şi un roman (Self, 1996). Foarte repede, ea a fost distinsă în 2002 cu prestigiosul premiu internaţional Booker care a propulsat autorul către o carieră internaţională notabilă. Viaţa  lui Pi lui s-a tradus în circa treizeci de limbi, s-a vândut în câteva milioane de exemplare, iar autorul – născut în 1963 la Salamanca, în Spania, fiu al diplomatului canadian Emil Martel – a devenit unul dintre scriitorii cei mai cunoscuţi din Quebec şi, în general, din Canada. Din noiembrie 2007, scriitorul trăieşte la Montreal.

Viaţa lui Pi este romanul unei aventuri stranii şi incitante, povestită cu talent într-un ritm alert, care face lectura pasionantă. Dar este, în acelaşi timp, şi un roman cu ambiţii filozofice nu întrutotul justificate.

Este o carte lipsită de personaje umane importante în afara celui principal. Cele care totuşi apar sunt modice, nu depăşesc anvergura unor personaje de proză scurtă şi totul cade pe umerii protagonistului, un adolescent indian de 16 ani Piscine Molitor Patel, zis Pi.

Părinţii lui Pi, proprietari ai unei menajerii dintr-un oraş indian, hotărăsc să emigreze în Canada şi-şi îmbarcă animalele care trebuie să fie vândute în Statele Unite, pe un cargou japonez. Dar un accident ciudat, o explozie, produce scufundarea cargoului şi, odată cu el, a familiei lui Pi, a echipajului şi a animalelor. Pi este singurul supravieţuitor într-o şalupă de salvare unde însă hazardul face să nimerească şi câteva animale: o zebră, o hienă, un urangutan şi un tigru.

Fără nici o şansă de a fi salvaţi de vreo altă navă, între pasagerii înghesuiţi pe mica ambarcaţiune începe o firească luptă de supravieţuire. Hiena va devora mai întâi zebra, apoi urangutanul înainte de a fi ea însăşi devorată de tigrul care poartă un nume omenesc, Richard Parker. E o luptă în care cei puternici îi elimină pe cei slabi, ca în celebrul tablou al lui Géricault de la Luvru, Pluta Meduzei.

Aici se află centrul de greutate al cărţii. Faţă în faţă cu Richard Parker, Pi trebuie să găsească soluţii fie de neutralizare, fie de convieţuire cu el. Va alege să convieţuiască şi, pentru ca să-şi asigure securitatea, va trebui să-l dreseze, să-i inculce un număr de interdicţii, să delimiteze un teritoriu al lui şi să-l facă inviolabil. Va trebui, de asemenea, să pescuiască, să asigure, ca la menajerie, hrana zilnică a tigrului şi să stabilească un raport de forţe care să-l avantajeze. Tot activismul acesta are mult din aplicaţia britanică a lui Robinson Crusoe, după cum şi Richard Parker pare o replică îndepărtată, o variaţiune tipologică a modelului „Vineri”. Şi dacă în romanul lui Yann Martel lipseşte tribul de canibali de la Daniel Deföe, apare în schimb o stranie insulă de alge comestibile care noaptea devin carnivore. Fireşte că naufragiaţii, omul şi tigrul, care au crezut, fiecare în felul lui, că sunt salvaţi de capriciile oceanului, părăsesc insula aceasta îngroziţi.

După alte peripeţii, – o furtună, o şansă irosită de a fi descoperiţi de un vapor care trece imperturbabil pe lângă şalupa lor, o întâlnire cu un alt naufragiat,  francez, devenit din cauza foamei, canibal şi sfîşiat de Richard Parker, – Pi şi tigrul ajung, plutind în voia valurilor,  pe coastele Mexicului. Tigrul va dispărea pentru totdeauna în jungla care se întinde până aproape de ţărm, iar Pi, după îngrijiri atente şi generoase din partea mexicanilor, se străduieşte să convingă doi reprezentanţi ai companiei japoneze care cercetează cauzele scufundării cargoului, că povestirea lui e reală. Obiecţiile japonezilor privind verosimilitatea celor relatate seamănă cu nişte perplexităţi editoriale şi putem bănui că autorul s-a amuzat să-şi ironizeze editorii nereceptivi – care au fost destui – prin aceşti  doi funcţionari cam nătângi şi lipsiţi de imaginaţie.

Unii comentatori au fost frapaţi în cartea lui Yann Martel de atracţia sa egală faţă de trei dintre cele mai importante religii – hinduism, creştinism şi islamism. Pentru Yann Martel, felul particular în care fiecare dintre aceste religii codifică accesul omului la divinitate nu trebuie să fie apodictic. Pi este atras deopotrivă de toate cele trei religii, este un practicant fervent al fiecăreia dintre ele, urmând judecata lui Gandhi, „toate religiile sunt adevărate”. Dar iarăşi e de bănuit că înclinţia spre eclectism religios a copilului şi apoi a adolescentului indian este mai mult un joc de oglinzi care ascunde o altă realitate. Într-o confruntare pe care o imaginează între un preot creştin, un sufi musulman şi un hinduist, fiecare pretinzând că Pi este discipolul lui, schimburile de replici percutante, tăioase şi ironice mai mult distrug decât afirmă, aşa încât devoţiunea lui Pi pare un cal troian în care sunt disimulate de fapt scepticismul şi dezabuzarea în faţa pretenţiilor de infailibilitate ale  dogmelor religioase.

Pusă de critici sub semnul unui realism magic post-modern, cartea a avut şi are admiratorii  ei datorită uşurinţei cu care scriitorul face uitate convenţiile. Viaţa lui Pi poate fi citită deci ca o aventură excentrică şi  fantastică în care cititorul se lasă cu voluptate în voia epicului tensionat. Dar, de asemenea, şi ca o istorie de iniţiere. Animalelele din mica ambarcaţiune de salvare ar corespunde, ne lămureşte autorul într-un interviu, unor trăsături omeneşti: exotismul (zebra), maternitatea (urangutanul), laşitatea (hiena). Cât despre tigrul Richard Parker, identitatatea lui e problematică. Este oare vorba întra-devăr de un tigru sau de altceva, de un alter-ego sumbru al lui Pi, dominat de spaime, cruzime, anxietate şi instincte oarbe cu care acesta se confruntă în trecerea de la adolescenţă la maturitate? Şi naufragiul şi oceanul sunt elemente ale epicului sau ale unui scenariu metaforic de iniţiere? Nu cumva ele figurează  pădurea, pustiul, sau muntele  în care tânărul trebuie să înfrunte singurătatea, spaimele şi primejdiile de tot felul care pornesc în primul rând din sine,  înainte de a reveni printre ai săi, puternic şi deplin bărbat?

Dar poate că scenariul iniţiatic este prea departe de trama cărţii. Cartea ar putea fi atunci o parabolă a condiţiei umane într-o lume contemporană aflată în derivă morală şi supusă unei degradări continue. Astfel, în ultimele pagini ale romanului, spre a risipi incredulitatea şi opacitatea anchetatorilor japonezi, Pi narează încă odată subiectul, dar accelerat, cu personaje omeneşti. În ambarcaţiunea de salvare, au fost patru persoanje  În afara lui Pi mai erau  mama sa, un marinar rănit la picior şi un bucătar malefic. Bucătarul l-a omorât mai întâi pe marinar şi, devenit canibal, a omorât-o apoi şi pe mama lui Pi. Acesta, la rândul lui, l-a omorât pe bucătar. I-a  mâncat inima şi ficatul… „Omul spune Pi despre bucătar – era încarnarea răului. Ba încă şi mai cumplit: el a ştiut să descopere răul din mine – egoismul, furia, sălbăticia. Trebuie să trăiesc acum cu toate acestea”. Înseamnă că tigrul din povestea cealaltă e Pi, se luminează japonezii, aşa cum mama este urangutanul, marinarul, zebra, iar bucătarul, hiena. Întreaga istorie de supravieţuire a lui Pi convieţuind cu tigrul este, într-o asemenea lectură, istoria dezumanizării  lui Pi. Acesta e preţul pe care trebuie să-l plătească pentru a nu pieri.

Trebuie spus în trecere că jocul acesta post-modern va fi fiind ingenios, dar este puţin util. Afişarea explicită a bivalenţei textului este didactică şi întrucâtva penibilă.

Cele trei lecturi posibile – şi vor mai fi fiind şi altele – nu pot însă anula o realitate despre care autorul a vorbit cu iritare şi destul de amănunţit în interviurile sale. În introducere, el mulţumise mai multor persoane reale şi fictive, printre care şi scriitorului brazilian Moacyr Scliar căruia i-ar fi datorat „scânteia de viaţă”. În fapt după apariţia cărţii, după premierea şi succesul ei internaţional, puţin a lipsit ca să izbucnească un mare scandal literar.

Scriitorul brazilian, unul dintre cei mai originali ai anilor 70, publicase în 1981 un roman scurt, de puţin peste o sută de pagini, Max şi felinele: istoria unui adolescent care fuge din Germania anilor 30, devenită nazistă şi care  se îndreaptă la bordul unui vapor către Brazilia. Vaporul se va scufunda şi băiatul se va afla într-o şalupă de salvare cu un jaguar.

Yann Martel spune mereu că n-a  citit cartea lui Moacyr Scliar, ci doar, de mult, o cronică negativă despre ea, scrisă de John Updike. Dar i-a plăcut ideea şi, după mult timp, s-a gândit că are dreptul să exploateze o idee bună dintr-o carte proastă a unui scriitor neînsemnat. Problema era doar că Moacyr Scliar nu era un scriitor neînsemnat, iar cartea lui nu era deloc proastă. Ignoranţa, dacă ignoranţă a fost, l-ar fi ajutat în această împrejurare pe scriitorul canadian. Căci în cursul discuţiei s-a avansat şi o altă ipoteză: nimeni n-ar putea relua motivul Metamorfozei lui Kafka, şi nuvela şi autorul ei sunt prea celebri. Dacă Moacyer Scliar ar fi fost mai cunoscut în America de nord, celebritatea lui l-ar fi apărat.

Nimeni? Dar tot o metamorfoză, devenită la fel de celebră este şi cea din piesa Rinocerii a lui Eugen Ionescu care nu a fost totuşi pusă niciodată în relaţie cu nuvela lui Kafka. Distanţa era infinit mai mare decât între cartea autorului canadian şi a celui brazilian.

Dincolo de  toate acestea, în pofida punctului de plecare moralmente nebulos şi nu tocmai ortodox, în cele din urmă nimeni nu neagă originalitatea cărţii lui Yann Martel, şi însuşi scriitorul brazilian după un acces de amărăciune, a renunţat să declanşeze un proces de plagiat.

Se naşte însă întrebarea: până unde se întinde dreptul unui scriitor de a se „împrumuta” cu o bună conştiinţă de la alţii? Răspunsul, având în vedere şi multe alte exemple ilustre, ar putea fi unul întrucâtva cinic: atât timp cât este exercitat cu inteligenţă, talent şi imaginaţie, dreptul acesta este nelimitat.

(Din Imprevizibilul triumf, Institutul European, 2008)

Acest articol a fost publicat în Antologie, Lecturi, eseuri şi etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *