Fragment din romanul Clepsidra (1): Colegii

(fragment din romanul Clepsidra, 2010)

Avea înainte o noapte lungă. Îi era urît.  Ploaia care nu se oprise de douǎ zile, desfundase complet uliţele satului transformîndu-le în mlaştini cleioase şi  îngropase clǎdirea  scundǎ a şcolii din vale în lave reci de nǎmol.

In cancelaria micuţǎ, profesorul de istorie Paul Iulian  stǎtea la fereastrǎ şi privea  pustiul de afară. Peste drum de şcoalǎ, printre douǎ maluri, cobora o cǎrare pînă la un pîrîu repede şi tulbure. Trecînd de el, cǎrarea se desfǎcea în douǎ uliţe care urcau, una mai abrupt, cealaltǎ mai ocolit, spre centrul satului, luminat de cîteva becuri palide, tremurǎtoare în rafalele de ploaie şi de vînt.

Şcoala nu avea încǎ luminǎ electricǎ. Se cumpǎraserǎ comutatoare şi becuri, însǎ venirea toamnei împiedicase lucrǎrile de extindere a reţelei. Cei cîţiva  stîlpi de beton care urmau sǎ fie plantaţi pe uliţa din faţa şcolii, zǎceau acum pǎrǎsiţi prin şanţurile pline cu apǎ.
Profesorul nu aprinsese încǎ lampa cu gaz. Cancelaria era aproape întunecatǎ, doar focul din soba de teracotǎ o mai lumina prin uşiţa deschisǎ. Copiii plecaserǎ de mult pe la casele lor, dupǎ terminarea orelor. La fel şi ceilalţi profesori. Omul de lîngǎ fereastrǎ nu era din sat, nu avea nici mǎcar o gazdǎ şi, ca şi altǎdatǎ, hotǎrîse sǎ doarmǎ peste noapte în cancelarie fiindcǎ nu se încumeta sǎ ia ploaia în piept pînǎ la gara din comunǎ, aflatǎ la şapte kilometri. In mod obişnuit, ieşind din sat la şoseaua principalǎ, ar fi gǎsit o maşină de ocazie, un camion, orice, dar acum, pe ploaia asta, şoferii se grǎbiserǎ sǎ-şi termine treburile înainte de venirea serii.

Peste drum, drept în faţa şcolii era o cǎsuţǎ acoperitǎ cu şindrilǎ. A babei Mǎriuţa. Auzise mai devreme vocea babei care îşi certa raţele  şi gǎinile. Baba locuia  împreunǎ cu o nepoatǎ, Valentina, mutǎ şi slabă de minte. De douǎ ori pe an, aproape de Paşti şi de Crǎciun, bǎtrîna  o trimitea la şcoalǎ cu un coş de ouǎ să le vîndǎ profesorilor.
Pe malul celǎlalt, în faţa casei babei Mǎriuţa, era biserica satului şi lîngǎ ea, casa parohialǎ, veche, singura clǎdire cu un etaj din tot satul.

Intr-o varǎ, prin iunie, şcoala a trebuit sǎ-şi întrerupǎ aproape o orǎ cursurile deoarece pe uliţǎ, chiar pe sub ferestrele ei, trecea un convoi cu icoane şi prapuri, avîndu-l în frunte pe preot.. Preotul, împreunǎ cu doi dascǎli, cînta rugǎciuni pentru alungarea secetei şi stropea dintr-o cǎldǎruşǎ douǎ fetiţe paparude îmbrǎcate în rochiţe verzi de frunze. Nu plouase de sǎptǎmîni, pǎmîntul  se umpluse de crǎpǎturi adînci, cîmpurile erau arse, iar praful, o datǎ stîrnit, nu se mai aşeza, ci plutea mult timp în perdele înecǎcioase. Dupǎ ieşirea cu icoane şi prapuri, dupǎ amiaza, cerul se umpluse deodatǎ de nori;  au început şi fulgerele şi oamenii s-au  închinat bucuroşi: “Tot Dumnezeu, sǎracu…”
Şi a plouat vreo cinci minute, o rǎpǎialǎ scurtǎ care a apucat doar sǎ înmoaie praful. Apoi s-a pornit vîntul care a gonit norii.

La ferestrele casei parohiale se vedeau perdele albe, luminate.. Inǎuntru o fi  plǎcut şi  cald şi bine. Ce-o face pǎrintele la ora asta?

Intr-o zi de toamnǎ venind de la garǎ, pe jos, fusese depǎşit de o şaretǎ. Era a pǎrintelui. Oprise  şi-l invitase sǎ se urce.

– E greu  cu drumul ǎsta  în fiecare zi, îl compǎtimise pǎrintele.

– Asta e! Poate la anul sǎ-mi gǎsesc un post în altǎ parte, mai aproape de Bucureşti…

– Sînteţi din Bucureşti?

– Din Bucureşti, da….

– Cînd începeţi orele?

– Peste o orǎ şi jumǎtate.

– Atunci aveţi timp sǎ vǎ opriţi la mine sǎ bem un pǎhǎrel. Sǎ v-o prezint şi pe preoteasa.
Fusese primit într-o odaie mare, cu scoarţe colorate de ţarǎ pe jos şi cu o sobǎ construitǎ în zid. Jumǎtate într-o  camerǎ, jumǎtate în alta.   Pornind de lîngǎ  sobǎ, de-a lungul zidului se întindea o masǎ lungǎ, acoperitǎ cu o pînzǎ albă. Deasupra, o muşama ca s-o protejeze. Preoteasa, sǎ tot fi avut 40-45 de ani, nu era  prea prietenoasǎ. Pǎrintele dispǎruse  cîteva minute şi se întorsese cu o sticlǎ de vin roşu.

– Dǎ-ne douǎ pahare şi nişte nuci, îi ceruse preotesei. Apoi se întorsese spre profesor:
– Vin de anul ǎsta, din via mea. Şi nucile, la fel. Nimic nu-i mai bun decît vinul roşu cu nuci noi.

Bǎuserǎ toatǎ sticla, dar Paul Iulian  nu  apreciase prea mult nici nucile, nici vinul. Vin de ţarǎ, ordinar. Nici conversaţia nu-i pǎruse mai atractivă. La drept vorbind, se mulţumise sǎ asculte istoria  pǎrintelui care înainte de a veni aici  slujise într-un sat de lipoveni.

– Oameni credincioşi domnule profesor,  dar beau  pînǎ-şi pierd minţile.
Se ameţise şi, ajuns la şcoală, colegii din cancelarie îl priveau cu simpatie. Nu-l mai văzuserǎ niciodatǎ aşa, nici Nana de la română, nici George de la matematică, nici Dima de la sport, nici domnul şi doamna Piţuru învǎţǎtorii în vîrstǎ, localnici. Iar cînd intrase în clasǎ, la a opta,  avusese impresia că elevii îl cercetau ironic. Le dǎduse un extemporal ca sǎ-i ocupe cu ceva şi  se apropiase de geam să respire aer curat. Avea o senzaţie de greaţǎ pe care trebuia s-o domine.  Scosese o ţigară şi atunci auzi o voce:

–  Sǎ vǎ dau un foc, domnule profesor?

Se întorsese  şi-l  vǎzu pe Constantin privindu-l zîmbitor cu o cutie de chibrituri în mînă. Toată clasa privea  scena cu mult interes. Hei, hei, ce-i asta? îşi zise încurcat. Era ceva anormal, era o tensiune în aer. Da asta era!  îşi revenise repede. Demnitatea lui de profesor!

– Ieşi afarǎ, mǎgarule !

Constantin  plecase din  clasǎ liniştit, fără să protesteze, zîmbind mereu.
Nu povestise nimic în cancelarie, la pauzǎ. Dar îi rămăsese în minte figura batjocoritoare a derbedeului şi căuta  o ocazie să se răzbune.

Venise ocazia asta peste două sau trei săptămîni. Sau cel puţin aşa crezuse atunci. Nana intrase în cancelarie revoltată, aproape plîngînd. Cînd se aşezase pe scaunul de la catedră, îşi dăduse seama că fusese uns cu clei. Probabil transparent, fiindcă nu observase nimic anormal înainte  de a se aşeza.

– Cine a făcut asta? strigase ridicîndu-se penibil de pe scaun.

Elevii o priveau fals miraţi.

– Cine a dat scaunul cu clei?

Niciun rǎspuns. Incercase să ia catalogul de pe catedrǎ şi atunci observǎ că se lipise şi el. Elevii au început să rîdă.

– Constantin a fǎcut-o, hotǎrîse profesorul de istorie.  Hai cu mine în clasǎ.
Intrase cu Nana.

– Constantin vino încoace, strigase cu o voce groasă.

Constantin ieşise din bancǎ încet şi se apropiase  legǎnîndu-se, cu acelaşi zîmbet batjocoritor de cînd cu ţigara. Fetele  chicoteau.

– Linge! ţipǎ şi-l luǎ de gît, aplecîndu-l cu faţa spre catedră.

Faţa bǎiatului se strîmbase. Se smulsese din mîna profesorului şi se dăduse  un pas înapoi.
– Ia mǎ mîna de pe mine!… strigase el rǎguşit. Apoi…

Apǎsat de singurǎtate, profesorul aprinse fitilul lǎmpii cu gaz de pe masa directorului. Uitǎ de Constantin.

Afarǎ, întunericul devenise compact ca un zid. La baba Mǎriuţa  peste drum, ferestrele erau acoperite cu hîrtie. Două  pete micuţe, alburii. Intărîtă  focul din sobă fiindcă începea să se simtă frigul nopţii de început de noiembrie şi-şi scoase o carte din servietă. O istorie a Americii precolumbiene. Dar nu avea chef de citit.

De pe uliţǎ  se auzirǎ, departe, glasuri răguşite. Se apropie de fereastră şi zǎri douǎ luminiţe mişcătoare. Probabil ni şte întîrziaţi care-şi luminau drumul cu lanternele.
Se întoarse la masǎ şi-şi aprinse o ţigarǎ…

…viaţa asta era o porcǎrie. Nu-i plǎcuse niciodatǎ sǎ fie profesor. Dar aşa se întîmplase. Cu mult timp în urmǎ se imaginase arheolog. Sǎ conducǎ şantiere de sǎpǎturi prin Ardeal sau prin Dobrogea.  Fusese un elev şi un student model. Cînd avea vîrsta lui Constantin, sau poate un an mai mult, se împrietenise cu  un  coleg de clasǎ care era tot aşa, un fel de sperietoare a profesorilor. Tatăl acelui bǎiat era  şi el  profesor, de matematică, dar  la altǎ şcoală.  Fusese pǎrǎsit de nevastă cu mulţi ani înainte cînd  băiatul  nu avea nici  şapte ani. Aurel purta mereu un pulover negru şi directoarea şcolii îl ameninţase cǎ dacǎ mai vine îmbrǎcat aşa la şcoalǎ, îl exmatriculeazǎ. Pe vremea aceea puteai fi exmatriculat pentru orice. Ce voia sǎ însemne negrul ǎsta? Cǎ-i simpatizeazǎ pe hitlerişti?  Dar nu dǎduse curs ameninţării,  cineva îi spusese probabil cǎ exagereazǎ. Sau poate i se fǎcuse milǎ – ce puteai cere de la un copil crescut de un bǎrbat singur?

Aurel  venise de la altǎ şcoalǎ, poate de la şcoala lui taicǎ-sǎu. Avea  un aer de superioritate  care enerva.  Pe profesori s-ar fi zis cǎ îi tolera, erau nişte amǎrîţi cu care nu merita să-şi punǎ mintea. Le dǎdea de înţeles că nu pentru ei venea el la şcoalǎ. Avea alte treburi, mult mai importante. Şi acum îşi amintea cum toate proastele din clasǎ, viitoarele curve de peste cîţiva ani, îi fǎceau ochi dulci. Erau ude. Cum se întîmplǎ în cazuri din astea.  Dar Aurel pusese ochii pe o  fatǎ timidǎ, care se uita la bǎieţi cu ochi de pisicǎ somnoroasǎ. Irina, premiantǎ cu care Paul Iulian  concura în fiecare an pentru locul întîi. La puţinǎ vreme,  dupǎ ce începuse sǎ plece cu Aurel, dupǎ terminarea orelor,  premianta  se transformase.  Incepuse sǎ lipseascǎ de la şcoală, să rateze notele de zece şi de nouǎ care erau o obişnuinţǎ pentru ea. Iar cu  profesorii, mai ales cu cei tineri, se purta  ca Aurel, poate chiar şi mai incomod. Fiindcǎ îi intimida cu felul ei de a se  undui cînd era chemată la tablă  şi cu ochii aprinşi  pe care şi-i înfigea în ochii lor, fǎrǎ sǎ asculte la ce o întreabă. Cînd un profesor se ridica de la catedră, ea îi fixa ostentativ prohabul şi omul fie că-i întorcea spatele, prefăcîndu-se interesat să privească pe geam, fie se aşeza din nou, refugiat în spatele catedrei examinîndu-se să vadă dacă ceva nu este în regulă. Nu mai era ce fusese înainte, şi el, concurentul ei, observa  decǎderea asta cu un fel de mulţumire.
Pe urmǎ, într-o zi, tatǎl lui  Aurel fusese chemat la şcoalǎ. La o discuţie ca între profesori. La pauzǎ a venit lîngǎ banca lui, împreunǎ cu Aurel care avea o figurǎ tare cuminte:
– Paul Iulian, vreau sǎ te rog să vii de douǎ ori pe sǎptǎmînǎ  la noi, sǎ faci lecţiile cu Aurel. Mîncaţi împreunǎ la prînz şi plecaţi tot aşa împreunǎ la şcoală. Vrei?
Era profesor, cum sǎ-l refuze?

– Vreau.

Lecţiile cu Aurel ìncepeau totdeauna cu o partidǎ de fotbal cu nasturi. Era mai bun ca Aurel la jocul ǎsta şi cîştiga mai mereu. Pe urmǎ se apucau de lecţii, la latinǎ.
– Ai avut vreo gagicǎ pînǎ acum? l-a întrebat într-o zi în timp ce fǎceau o pauzǎ, după partida obişnuitǎ de nasturi.
Dacǎ avusese? Da… avusese…
– Şi ce-ai fǎcut cu ea?
– Cum adicǎ ce-am făcut?
– Ai… ai pupat-o?
– Am pupat-o!
– Cum?  Pe gurǎ, aşa lung ca-n filme?
– Ca-n filme, da….
– Eşti mare! Şi ce i-ai mai fǎcut? Ai mozolit-o, i-ai tras-o…
Paul Iulian se uitase la el alarmat şi Aurel îl lǎsase mǎrinimos în pace:
– Hai sǎ jucǎm nasturi. Eşti secret, nu vrei sǎ-mi spui nimic de gagicile tale.
A durat prietenia asta a lor trei ani. Aurel îl lua cu el de multe ori cînd ieşea cu Irina. Aflase acum unde mergeau cînd lipseau de la şcoală. Se duceau la tribunal şi asistau la divorţuri. Ii distrau certurile  bǎrbaţilor şi femeilor la împărţirea  lingurilor, a furculiţelor, sau a feţelor de pernă.
S-a terminat şcoala şi el, elevul model, a intrat la facultate, Aurel nu. Irina însǎ a reuşit examenul de admitere la o şcoalǎ postlicealǎ. Aurel a început să munceascǎ undeva,  cu gîndul să se pregătească pentru un alt examen de facultate. Voia sǎ intre la Universitate, sǎ facǎ şi el tot matematica. La fel ca taicǎ-sǎu. Paul Iulian s-a mutat din cartierul acela şi nu l-a mai vǎzut niciodatǎ. Si nici nu avea cum sǎ-l vadă…
De undeva, de peste drum de şcoalǎ, izbucnirǎ ţipete. Ascuţite, ca nişte pumnale…
… fiindcǎ era în ultimul an de facultate cînd s-a întîlnit întîmplător cu o fostă colegǎ de liceu.
– Mai ai vreo noutate despre Aurel? a întrebat-o.
– Cum nu ştii? s-a mirat colega.
…se ridicǎ dela masǎ întrebîndu-se dacǎ ţipetele nu fuseserǎ doar o simplǎ pǎrere, dar abia se apropie de geam şi ţipetele acelea nearticulate se auziră din nou. Veneau de la baba Măriuţa. Unul dintre cele două geamuri dinspre şcoală se sparse şi  glasul babei se auzi lămurit:
– Măiculiţǎ, măiculiţǎ, ce v-am făcut eu mǎiculiţǎ?!
Se apropie de uşă neştiind ce să facă. Să iasă afară sau dimpotrivă să răsucească cheia. Se limpezi o clipă,  ieşi în hol şi de aici în prag. Nu mai ploua deloc.
– Hoţilor, hoţilor, Valentinooo!
Apoi izbucni urletul  de spaimă al Valentinei, amestecat cu ţipătul ascuţit al bătrînei  şi cu glasurile groase, sparte pe care le auzise mai devreme: “Taci fir-ai a dracului de babă, taci !”     Tipǎtul ei se opri brusc. Valentina  strigă şi ea de cîteva ori pînă cînd unul din ţipete se opri pară la jumătate…
“Nu pot, şoptea, Paul Iulian, nu pot !“ Intrǎ înapoi în cancelarie, se închise cu cheia şi micşorǎ flacǎra lămpii. Peste vreun sfert de oră cineva trecu pe lîngă şcoală, zgîlţîi uşa şi rîse.Paul Iulian, lipit de perete, simţea că se prăbuşeşte.
Apoi nu se mai auzi nimic.
“Ce-a fost asta, ce-a fost asta doamne? Ce s-a întîmplat acolo?”
Rămase mult timp în colţul acela ferit pînă cînd observǎ că afarǎ începuse iar să plouă.
Departe de tot, în sat, luminiţele becurilor tremurau. Pendula începu să hîrîie pregătindu-se să bată ora unsprezece. Işi aprinse o ţigară, o fumă repede şi îşi aprinse de la ea o alta. Ridică din nou fitilul de la lampă şi începu să se plimbe ca într-o celulă. Aruncă scîrbit cartea pe care o scosese s-o citeascǎ. “ Ce să fac, nu pot, dacǎ nu pot, nu pot !” Privi spre ferestrele casei.  Nu mai erau luminate, cine ştie de cînd. Părintele dormea  tun.
Dimineaţa îl găsi  fumînd ţigară după ţigară. Nu se luminase încă de tot cînd cineva trecu pe uliţă şi imediat i se auzi strigătul alarmat. Peste cîteva minute apărură şi  alţi oameni apropiindu-se de undeva din vale. Se opriră cu toţii în faţa curţii babei Mǎriuţa. Uliţa se umplu repede de lume.
Profesorul se întinse pe un birou şi se înveli pîna peste ochi cu pǎtura adusă de acasă.
Rumoarea era tot mai mare peste drum, vocile bărbaţilor  se amestecau cu cele ale femeilor. O femeie începu să jelească. Cineva bătu tare în uşă. Se dădu  jos cercetîndu-şi hainele să vadă dacă sînt destul de boţite. La uşa din hol erau douǎ fetiţe din clasa a cincea. Se fǎcuse  ora şapte şi jumătate.
– Ce-i acolo, la baba Măriuţa? Ce-i cu lumea aia? întrebă profesorul.
– Cum, nu ştiţi? Baba Măriuţa şi Valentina… le-a omorît cineva azi noapte.
– Le-a omorît?!
– Cu cuţitul! Tătuţa zice că erau mai mulţi şi că erau beţi.
Le deschise sala de clasă fǎrǎ să se mire că la ora aceea omul de serviciu nu apăruse. Era probabil printre oameni, pe uliţă.
– Nu vǎ duceţi să vedeţi şi dumneavoastră?
– Nu mǎ duc !
Incepură să vină şi alţi copii. Vorbeau toţi de baba Măriuţa, îşi aminteau cum îi ocăra cînd treceau seara prin faţa curţii şi se prefăceau că vor să dea cu pietre în dulăul urduros care picotea tot timpul pe prispa de lut. Nu-i fusese de niciun folos dulăul aseară.
Dintre profesori, primul apăru George.
– Salut bǎtrîne. Ai idee cum s-a întîmplat?
– Ce sǎ se întîmple?
– Vuieşte satul, ce dracu’? Au omorît-o pe baba Măriuţa. Ai fost aici la doi paşi….
– Am dormit, zise scormonind în jarul  din sobă.
George începu sǎ fluiere. Repara  un stilou şi nu-l mai bǎga în seamǎ.
– Azi or să se ducă dracului lecţiile, vorbi el. Copiii sînt înebuniţi.
Nu răspunse. Ii venea să vomite cum era chircit în faţa focului cu fruntea dogorită de jarul din sobă.
Peste cîteva minute intră Nana, foarte speriatǎ.
– Ingrozitor, bǎieţi! Tu n-ai văzut nimic, n-ai auzit nimic?
– A dormit ca un paşă, zise George. Sau oi fi fost cu o gagicuţă? Tanţa, asistenta, cicǎ azi noapte a rǎmas şi ea în sat.
– Să nu mai rămîi niciodată în şcoală, vorbi Nana afectuoasă. Aici sîntem ca în junglă ! Ce-or fi avut cu ele sǎracele ? Mai bine vii la mine, cînd vrei să rămîi în sat, am două paturi…
– Vin eu, sǎri George.
– Lasă-mă-n pace, tot la prostii ţi-e gîndul, îl certǎ Nana fără convingere.  Cicǎ aveau bani puşi deoparte… aşa vorbeşte lumea…
– De unde să aibă nenorocitele alea bani ? Din coşul cu ouă pe care ni le vindeau  nouă la Paşti ?
Directorul veni şi el răscolit. Işi scoase paltonul, îşi aşeză căciula în cuier îşi trecu pieptenele prin părul rar lipit de creştet şi-şi umplu un pahar cu apa din cana verde de tablă de pe pervaz..
– Pe bătrînă au înăbuşit-o cu o cîrpă, aşa a murit, de sperietură şi sufocare. Pe Valentina  au înjungheat-o după ce şi-au bătut joc de ea. Au  omorît-o chiar la poartă, zic oamenii că  voia să fugă pe uliţă după ajutor.
Profesorul de istorie se încordǎ: “Unde voia să fugă Valentina? Văzuse lumină la şcoală?” Valentina se juca mereu cu copiii din clasele mici şi-i ajuta pe învăţători să-i aşeze în rînd la intrarea în clasă.
Ultimii intrară soţii Piţuru care locuiau în spatele şcolii.
– Gicu a auzit nişte ţipete azi noapte, da’ a crezut că sînt alde Trifu  care se-mbată mereu şi fac scandal.
– De unde să ştim că tocmai de aici se aude ? întrebă domnul Piţuru rotindu-şi, îndesat şi roşu la faţă, ochii în toate părţile.
Doamna Piţuru, nervoasă ca o vargă se întoarse către profesorul de istorie.
– Dumneata ai auzit, nu se poate. Era doar peste drum
– Am dormit…
– Gicu a auzit ţipete, da’ chiar dacă ştia cǎ vin de-aici, tot nu ieşea. El, om bǎtrîn… Dacă alţii mai tineri şi mai în putere n-au îndrǎznit…
Domnul  Piţuru tuşi încet, semnificativ:
– Aştia mǎ omora şi pe mine domnule !
– Şi la noi, adăugă doamna Piţuru, portiţa aia mică abia se ţine. Ii dă un brînci şi te trezeşti cu cine ştie cine în curte.
– Lăsaţi doamna Piţuru, nu vine nimeni la dumneavoastră. Ştie toată lumea că sînteţi săraci, o ironiză directorul.
– Credeţi? se aprinse doamna Piţuru. Da’ la baba Măriuţa ce-au cǎutat? Derbedei domnule director. Bine le face în America ! Mi-a spus nepoată-mea care e măritată  cu un american că acolo-i  strînge de pe stradă şi-i omoară. Ii pune pe-un scaun electric şi-i strînge de gît!
– Au fost beţi, spuse încet Nana. Toatǎ lumea spune că au fost beţi.
George completa preocupat condica de prezenţă.
– Ei, cine e de serviciu astăzi ? întrebă directorul uitîndu-se pe graficul afişat pe perete.
– Eu, spuse George.
Luă clopoţelul  şi sună lung. Copiii  se adunară în faţa intrării. Pe urmă  începură să treacă prin faţa  cancelariei în drum spre sălile de clasă. Paul Iulian luă catalogul şi ieşi, grăbit, primul. Cînd sună de recreaţie, aduse catalogul în cancelarie şi ieşi afară.
Spre sfîrşitul celei de-a doua ore  intrară pe poarta şcolii doi miliţieni – un plutonier şi un plutonier major. Ii văzu dispărînd   în cancelarie. Aveau de discutat cu directorul. In recreaţie încercă să facă la fel, să lase catalogul şi să iasǎ în curte.
– O clipă domnule profesor. daţi-mi voie, sunt  plutonier-major Stamate. Şeful de post de la comunǎ. Pentru dumneavoastră am venit, vorbi unul dintre miliţieni. Avea dinţii din faţă îmbrăcaţi în viplă.
Vru să spună că nu se simte bine, că  e bolnav, că s-a săturat  de viaţa asta nenorocită dar şeful de post vorbea monoton şi potolit ca un funcţionar :
– Am vrea să ştim dac-aţi auzit sau vǎzut ceva din nenorocirea de peste drum.  Domnul director ne-a spus cǎ aţi dormit azi-noapte în cancelarie…
– Am un somn greu, vorbi aproape în şoaptă profesorul
– Şi… n-aţi auzit nimic?
– Absolut nimic.
– Nimic, nimic?
– Nimic!
Miliţienii îl priviră atenţi. Profesorul aştepta un ajutor din partea cuiva, a colegilor, dar toţi erau cufundaţi în treburile lor.
– Cunoaşteţi că prin lege sînteţi obligat să ne spuneţi tot ce ştiţi, vorbi celălalt miliţian, plutonierul.
– Nu ştiu nimic şi n-am văzut nimic, spuse sec profesorul prinzînd deodată curaj. Abia acum observase că era singurul care mai rămăsese în picioare.
– Domnule director, se întoarse şeful de post, unde am putea discuta nestingheriţi zece minute cu dumnealui? Se uitǎ copiii la noi, pe fereastrǎ.
– Sǎ mergem în cancelaria mică.
O luară pe lîngă şcoală pînă în dreptul unei scări cu trei trepte tocite de piatră care duceau într-un hol micuţ şi, de acolo, într-o cămăruţă cu cîteva dulapuri de metal – arhiva şcolii – o masă şi patru scaune. Directorul se întoarse în cancelaria cealaltă şi miliţienii şi profesorul de istorie, mai degajat  acum, se aşezară.
– Azi noapte, în timpul omorului ăstuia nenorocit, la dumneavoastră în cancelarie era luminǎ, aveaţi lampa aprinsă…
– De unde ştiţi asta?
– Ne-a informat cineva…
– Am citit şi m-a furat somnul.
Şeful de post punea întrebările calm, vag  plictisit, o treabă de rutină. Celălalt însă stătea aplecat înainte şi-l fixa ostil, cu fălcile încleştate. Un buldog.
– Dar pe urmă, totuşi aţi stins-o…
– M-am trezit la un moment dat… începuse să fumege…
– Nu cumva v-aţi trezit din cauza gǎlǎgiei de peste drum, a ţipetelor? îl întrebǎ rǎstit buldogul.
– N-am auzit nimic, v-am mai spus.
– Si atunci dumneavoastră aţi aflat despre ce s-a întîmplat…
– Dimineaţa, de la două eleve din clasa a cincea. Să vă dau numele lor? Se străduia să fie maliţios.
– Nu-i nevoie, să ne întoarcem la lampă. Mai tîrziu aţi aprins-o din nou…
Paul Iulian  tăcu o clipă descumpănit.
– De ce aţi aprins din nou lampa? Cum se face c-aţi aprins-o dacă dormeaţi? vorbi  sigur de sine buldogul, cu o voce îngheţată.
– N-am mai putut dormi. E cam incomod să dormi pe mesele astea în cancelarie. Nu-i ca la hotel…
– Parcă ziceaţi că aţi avut un somn greu.
– Dumneavoastră, protestă exasperat profesorul, îmi ţineţi socoteala de cîte ori m-am trezit şi de cîte ori am aprins şi am stins lampa. Nu din asta i s-a tras moartea babei. Dacǎ ştiţi, cum mi-am petrecut eu noaptea, de ce nu ştiţi şi ce-a fost dincolo?
– Nu dumneavoastră ne anchetaţi pe noi, ci noi vă anchetǎm pe dumneavoastră, preciză buldogul.
Profesorul se ridicǎ în picioare.
– Anchetă? Nu cumva eu le-am omorît pe amărîtele alea? Sau poate am fost complice?  Ce anchetă? Aveţi vreun drept să mă anchetaţi?
– Calmaţi-vǎ, bine, nu e anchetă. Dar, mai gîndiţi-vă, continuă politicos şeful de post. O sǎ vǎ chemǎm la noi sǎ ne daţi o declaraţie scrisă. Avem nevoie sǎ ne ajutaţi. Doar atît. Mai gîndiţi-vǎ, acum nu vrem sǎ vǎ mai reţinem.
Miliţienii se ridicară şi-i dădură mîna. Le era aproape recunoscător că pleacă.
– Vă stau oricînd la dispoziţie, spuse cu o voce umilă. Oricum, eu nu am altceva de declarat, am dormit sau n-am dormit, în orice caz n-am auzit şi n-am văzut nimic, vă rog să mă credeţi.
Dar miliţienii nu-l mai ascultau. Ieşiseră grăbiiţi.
Pierdu cîteva clipe ca să închidă cancelaria cu cheia şi abia după aceea porni spre cancelaria mare a profesorilor.
Acolo, Nana îl aştepta curioasă.
– Ce te-au întrebat?
– Dacă ştiu ceva… le-am spus că nu.
Directorul tǎcea ostil. George era inert, iar soţii Piţuru păreau mai mult ca niciodată cufundaţi într-o discuţie casnică.
– Sîntem o mînǎ de oameni, începu profesorul de istorie cu o voce pe care  nu şi-o recunoştea, şi-ar trebui…
Işi trecu palma peste obrajii ţepoşi.
– E timpul să mergem la orǎ? Cred cǎ sîntem în întîrziere…
Directorul se uită la pendula din perete.
– Du-te şi sunǎ George.
Intrară din nou în clase. La poarta babei Măriuţa apăruse o icoană cu o năframă neagră şi una albă – pentru Valentina. Lumea nu se îndura să plece de pe uliţă. Niciodată nu se mai întîmplase aşa ceva în satul lor. Copiii aflau în recreaţii noutăţi  care apoi ajungeau la cancelarie. în timpul orelor, numai despre asta se vorbea.
Se ştia deci că fuseseră trei inşi, că bătrîna avusese strînşi nişte bani pentru înmormîntare şi că  banii ăştia îi ispitiseră pe jefuitori. Cine ştie cum aflaseră despre ei? Se ştia de la  medicul legist cam la ce oră murise  bătrîna. Valentina murise cu peste  două ore mai tîrziu. Nu fusese violată cum se credea la început. O înjungheaseră fiindcă încercase să fugă pe poartă. Cînd jefuitorii plecaseră, ea încă nu murise. Se chinuise mult. Se mai spunea că după jaf şi omor, tîlharii  o luaserǎ spre şosea cîntînd. Fuseseră auziţi, dar nimeni nu le recunoscuse vocile. Era noapte, oamenii erau în pat, cui să-i treacă prin cap ce se întîmplase? Dar presupuneri  se făceau; ziceau unii că ar fi fost fraţii Bragadireanu, din satul vecin de la cinci kilometri. Fraţii Bragadireanu fuseseră condamnaţi în urmă cu opt luni pentru viol şi se spunea că ar fi evadat din puşcărie. Dar cineva trebuia să-i fi adus aici…. Se mai spunea că s-au oprit la fîntîna din capătul uliţei principale şi ar fi bǎut apă. Unuia i se făcuse rău cînd bǎgase capul în ciutură şi spurcase apa.
In ultima recreaţie venirǎ ştiri mai amănunţite. Era deci vorba de trei inşi care se îmbătaseră la bufetul din comună în drum spre Prundu, satul celălalt. La cîrciumă aflaseră de la nu se ştie cine de baba Măriuţa că are bani şi că trăieşte cu o nepoată de 19 ani. Veniseră pe şosea şi intraseră în sat căutînd casa după descrierea care le fusese dată.  Se întorseseră după jaf la gară şi luaseră un tren de noapte spre  Bucureşti. Acolo erau departe de vîltoare. Şeful gării îi cunoştea, îi văzuse de multe ori prin gară, dar nu le ştia numele. Cercetǎrile trebuiau să continue la Bucureşti.
– Or să-i prindă, asta-i sigur, spuse directorul îmbrǎcîndu-se. Dar Valentina putea să trăiască, dacă avea puţin noroc. Ambulanţa din comună face pînă aici un sfert de oră. Să ne vedem cu bine.  Pe m-îine.
Dupǎ ultima orǎ,  plecară cu  toţii. Se despǎrţirǎ la rǎspîntia celor douǎ uliţe care duceau, una mai abrupt, alta mai ocolit spre centrul satului şi de acolo mai departe spre şosea.
Profesorul de istorie ieşi singur în şosea. Porni de-a lungul şoselei spre capătul satului. Apăruseră acolo în urmă cu o săptămînă nişte căruţe de nomazi cu coviltire. Caii erau deshămaţi şi priponiţi ceva mai departe. In faţa unei cǎruţe era o ţigancă. Il vǎzu şi îi fǎcu semn să se apropie.
– Hai sǎ-ţi ghicesc domnule, îi zise cînd ajunse lîngǎ ea. Era  tînǎrǎ şi veghea o fierturǎ dintr-un ceaun pus pe pirostrii.
– N-am nevoie… Si îi întoarse spatele.
– Lasă-mă domnule să-ţi ghicesc, strigǎ ţiganca în urma lui. Eşti om bun domnule. Nu pleca.. Pe toatǎ lumea iubeşti, numai pe dumneata nu te iubeşti. Şi-ai sǎ treci peste o apǎ mare şi tulbure… Şi viaţa dumitale o să fie alta, ai să vezi. Vino să-ţi ghicesc…
– Am spus că n-am nevoie! strigǎ şi el întǎrîtat.
Intră din nou în sat. Trecu încă o dată încet prin faţa şcolii. La baba Măriuţa nu mai era nimeni. Trecu de casa parohială spre biserică. Biserica era încuiată. Nu conta, oricum n-ar fi intrat.
Ieşi în şosea. Se rezemă de o bornă kilometrică în aşteptarea unei maşini de ocazie. Incepuse din nou ploaia. Deasă şi rece cu mǎzǎriche. Trenul de după amiază îl pierduse, nu mai avea altul  decît peste două ore şi jumătate, seara. Ar fi luat-o pe jos, dar nu era în stare să meargă.
Şi mai trecu destulǎ vreme pînǎ cînd apǎrurǎ douǎ faruri care se apropiau. Era un camion. Ii făcu semn să oprească. Urcǎ lîngǎ şofer şi-i ceru voie sǎ-şi aprindǎ o ţigarǎ. Dar dupǎ douǎ-trei fumuri simţi că se îneacă. Il rugǎ pe şofer să oprească  şi coborî. Cînd camionul plecă, se aşezǎ pe marginea  drumului să prindă puteri. Era frig, aproape ger, primul ger din anul acela. Noroiul începea sǎ se sleiascǎ iar pe şosea nu mai trecea nimeni.

 

Acest articol a fost publicat în Antologie, Roman şi etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *