http://www.paginiromanesti.ca/2011/12/16/dreptul-de-a-citi-orice/
Atitudinea cea mai favorabilă receptării unui text literar este considerarea acestuia ca materie a unui dialog cu autorul în care el, cititorul, întreabă, şi autorul răspunde. Ca în orice dialog, partenerii pot comunica bine sau mai puţin bine. Astfel, cititorul se va simţi reconfortat dacă “replicile” autorului corespund “întrebărilor” sale sau, dimpotrivă, nemulţumit, atunci când replicile n-au legătură cu ceea ce caută el. Drept urmare, dialogul poate dura până la ultima pagină sau se poate întrerupe brusc şi definitiv oricând.
Cititorul are dreptate să închidă cartea. Va începe un alt dialog, cu un alt autor care-i va furniza măcar parţial ceea ce-l interesează. Şi apoi încă unul şi apoi altul, şi aşa mai departe, la fel ca în viaţa reală.
Se vorbeşte mult despre concurenţa între autori, între cărţi, între edituri. Concurenţa aceasta ar influenţa receptivitatea cititorilor.
Poetul portughez Fernando Pessoa (1888-1930) scria chiar despre o concurenţă postumă între autori: “De acum într-o sută de ani va fi imposibil de publicat o ediţie completă de Byron sau de Shelley, de Goethe sau Hugo. Cele o sută de pagini prin care îl cunoaştem astăzi pe Wordsworth vor deveni cincizeci; cele cincizeci care-l reprezintă în totalitate pe Coleridge se vor reduce poate la cinci. Fiecare naţiune va avea marile sale opere fundamentale şi una sau două antologii pentru tot restul. Competiţia între morţi e mai feroce decât între cei vii: ei sunt mai numeroşi”.
E adevărat, dar în afara acestor concurenţe antume şi postume din interiorul lumii literare există şi concurenţa dintre această lume pe de o parte, şi lumea obligaţiilor cotidiene pe de alta. Lectura unei cărţi indică o anumită prioritate în utilizarea timpului disponibil care, pentru fiecare din noi, este strict limitat. Timpul consacrat lecturii este smuls altor activităţi: profesionale, familiale, sportive, studiu, vizionare de spectacole sau de emisiuni tv, întâlniri cu prieteni, călătorii, alte experienţe artistice (muzică, pictură) etc. Şi să nu uităm împrejurările negative, producătoare de stres şi de inconfort fizic sau moral care descurajează lectura.
Concurenţa aceasta, devenită tot mai acerbă pe măsură ce ne apropiem de timpul nostru, explică probabil apariţia aşa-numitei literaturi comerciale (sau de gară, de plajă) prin care se înţelege literatura cu iz industrial, produsă după reţete, ca un fast food spiritual, destinat unui consum de masă.
Autorii de literatură comercială sunt extrem de prolifici. Dintre sutele de exemple posibile, să ne oprim o clipă doarla patru.
Scriitoarea engleză Barbara Cartland (1901-2000) a publicat 724 de romane şi a lăsat în urma ei o mare cantitate de manuscrise. Sunt versiuni ale unei poveşti de dragoste dintre o fată săracă şi un tînăr bogat care s-au vândut în toată lumea în peste un miliard de exemplare.
George Simenon (1903-1989), creator al cunoscutului personaj Maigret, a publicat, semnate cu numele său ori cu pseudonime, 368 de romane şi sute de nuvele, lucrări autobiografice etc., traduse în 47 de limbi şi vândute în circa 550 milioane de exemplare.
Agatha Christie (1890-1976), autoare a unui tip specific de romane poliţiste şi a două personaje memorabile de detectivi – Hercule Poirot şi Miss Marple – a publicat ”numai” 80 de romane, piese de teatru şi culegeri de povestiri, dar ele au fost traduse în 103 limbi şi publicate în aproximativ patru miliarde de exemplare.
În literatura română, avem cazul Rodicăi Ojog-Braşoveanu (1939-2002), autoare a 35 de romane de succes – poliţiste şi istorice – în milioane de exemplare, dar care, defăşurându-şi cariera în condiţiile cenzurii comuniste, nu a avut rezonanţa internaţională la care i-ar fi dat dreptul talentul şi inventivitatea sa.
În lumea literară, acest tip de literatură este privit cu condescendenţă şi, ca să dăm un exemplu, aceeaşi Rodica Ojog-Braşoveanu mărturisea, într-un interviu din 1999, că la Uniunea Scriitorilor romanul poliţist era “privit foarte de pe Ceahlău”.
Dar elitismul literar nu este întrutotul şi nici totdeauna legitim. Este normal ca mulţi cititori, confruntaţi cu meandrele stresante ale vieţii, să fie mai puţin sau deloc receptivi la un roman precum Muntele vrăjit, de Thomas Mann, sau la Omul fără însuşiri, de Robert Musil – capodopere din secolul XX – şi să plonjeze, cu puţinele resurse care le rămân, într-o literatură de divertisment ori de evaziune, furnizoare de satisfacţii imediate. Ca să nu mai punem în balanţă şi meritele literare incontestabile ale unor scriitori de literatură “comercială”, precum George Simenon, Agtah Christie sau Rodica Ojog-Braşoveanu.
Ierarhiile din istoriile literare nu sunt universal valabile. În viaţa reală, dreptul cititorului de a citi orice se manifestă prin latitudinea de a-şi stabili propriile-i ierarhii în funcţie de propriile-i nevoi spirituale.