Fragment din romanul Clepsidra (2): Orice drum începe cu un pas

(fragment din romanul Clepsidra, EuroPress, 2010)

Peste mulţi ani, la o aniversare care se anunţa la fel de banalǎ precum cele dinainte,  într-o joi din septembrie 1991, Paul Iulian, de mult timp divorţat de Lucia, a hotărât sǎ emigreze. De fapt hotǎrârea n-a luat-o chiar atunci, dar în ziua aceea, mai precis, în noaptea aceea, târziu, dupǎ plecarea musafirilor,  el şi Maria au vorbit pentru prima datǎ despre subiectul ǎsta care a apǎrut pe neaşteptate în mintea lor. Sau, poate pe neaşteptate, doar în mintea lui…

Erau spre miezul nopţii, cu un cuplu de  prieteni buni în faţa sticlei de şampanie şi a tortului  aniversar şi dupǎ ceremonia de rigoare cu stinsul lumânǎrii,  tǎierea  tortului, umplerea paharelor şi cântarea Mulţi ani trǎiascǎ, Mulţi ani trǎiascǎ, Cine sǎ trǎiascǎ,Cine sǎ trǎiascǎ,  Paul Iulian sǎ trǎiascǎ, La mulţi ani, s-a pornit o discuţie, cine ştie cum, cine ştie de ce, despre ghicirea viitorului şi despre Nostradamus. Prietenul lui Paul Iulian, domnul Comǎnescu, director la o şcoalǎ  din Bucureşti, credea cu tǎrie cǎ Nostradamus a prevǎzut tot ce se petrece în lume, inclusiv executarea lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989 venirea la putere a FSN-ului şi năvala minerilor în Bucureşti cu bâte şi ciomege ca să planteze flori în Piaţa Universităţii. Doamna Comănescu îi împǎrtǎşea cu un devotament conjugal neclintit  convingerile despre clarviziunea lui Nostradamus,  Maria era neutrǎ, iar Paul Iulian nu credea nicicum.

– Dar eu cred în ţigǎnci, a zis el împǎciuitor, ca sǎ nu parǎ prea materialist şi mǎrginit.

– Ce ţi-au ghicit ţie ţigǎncile de le pui deasupra lui Nostradamus? l-a întrebat agresiv şi jignit domnul Comănescu. Au zis ceva  de Milosevici? De Ceauşescu? De Saddam? De mineri? De Petre Roman? Uite, Nostradamus a zis de toţi, i-a prevǎzut. Şi încǎ nu s-a isprǎvit, ai sǎ vezi cǎ mai continuǎ, sǎ vezi ce scrie… Cică în 2012 o să fie avem un război mondial şi o epidemie de holeră iar pe urmă în 2020, o să fie sfârşitul lumii. O să dispară soarele…Şi dacă n-o să fie atunci, o să vezi că în 2116, precis o să se termine cu pământul. Vine asteroidul, ăla  de care Nostradamus zice că e  un prinţ de foc dinspre soare răsare…

Maria se uitǎ fix la Paul Iulian cu ochi plini de lumini. îi venea să râdă.  Nostradamus, pǎrea ea sǎ zicǎ,  s-o fi priceput el sǎ ghiceascǎ multe, dar mintea îi mergea mai ales la politicieni şi la catastrofe… Trebuie să fie o legătură…

Paul Iulian nu voia sǎ se certe cu domnul Comǎnescu, dar nici sǎ-i dea dreptate nu voia.  îşi amintea  de ţigǎncile galbene la faţǎ, zbârcite, cu pǎrul lǎţos şi murdar ieşind de sub broboadele colorate, cu fuste lungi  care în orǎşelul vrâncean  unde copilǎrise treceau vara pe la porţi şi se ofereau sǎ ghiceascǎ  în ghioc sau în cǎrţi.  Sau în bobi. Uneori bunica le primea, dar nu în casǎ, doar afarǎ, pe prispǎ. Lui Paul Iulian, care avea atunci cinci-şase ani,  îi era fricǎ sǎ se apropie de ele. Vǎzuse într-o zi, când venea cu bunica de la piaţǎ, o ţigancǎ bǎtrânǎ  în faţa lor, opritǎ lângǎ un gard, în picioare şi urinând. Bunica îl trǎsese scârbitǎ de mânǎ spre mijlocul strǎzii.

Şi Paul Iulian reveni brusc la timpuri mult mai recente:

– Mi-a ghicit, uite când eram tânǎr, o ţigancǎ dintr-o şatrǎ  care a stat câteva zile la marginea satului unde aveam eu catedrǎ atunci, în Bǎrǎgan,  mi-a spus cǎ o sǎ trec peste o apǎ mare şi tulbure şi viaţa mea o să se schimbe complet. Era o şatrǎ micǎ, avea doar vreo trei cǎruţe…

Domnul Comănescu fluieră a pagubă.

– Şi peste ce apǎ tulbure ai trecut tu, mă Iuliene?  îl întrebǎ el ironic. O fi fost vreun şanţ după ploaie, hă, hă, hă!

– Am trecut! Am plecat de acolo, din satul ǎla, mi-am gǎsit catedrǎ aici aproape de  Bucureşti anul trecut şi când am mers  la Inspectorat ca sǎ iau numirea la post, a trebuit sǎ trec  peste Dâmboviţa !

– Hai cǎ-i bunǎ ! râse  domnul Comǎnescu într-un gând şi-o dispoziţie cu doamna Comănescu şi cu Maria. Peste Dâmboviţa? Aia e apa mare şi tulbure? Hai că-i bună! Eu trec în fiecare zi peste Dâmboviţa şi n-am nevoie de ţigănci să-mi ghicească. Ştiu ce mă aşteaptă… Şi chestia asta te face sǎ o admiri  pe ţiganca aia  mai mult decât pe  Nostradamus?  Hai cǎ nu eşti serios…

– Glumeşte, îl linişti Maria ca pe-un musafir ce era.

– Glumeşte, da. Dar eu vorbeam serios! se supără domnul Comănescu, enervat de frivolitatea prietenului care era un amărât de profesor, dar uite ce importanţă îşi dădea!

Cam peste o jumǎtate de orǎ prietenii  au plecat. Iar când au rǎmas singuri, în timp ce spǎla farfuriile în bucǎtǎrie, Maria îi spuse:

– A avut dreptate ţiganca aia ! Era adevǎrat sau ai inventat-o?  Chiar o sǎ treci peste o apǎ mare şi tulbure… Adică nu ştiu dacă tulbure, dar mare… foarte mare…

– Pe dracu! Ce apǎ?  Nu mai calc pe la inspectorat! Nu mǎ mai intereseazǎ sǎ mǎ duc nicǎieri. Acum de când am autobuzul la colţul strǎzii  şi şcoala la câţiva  kilometri, nu mă mai doare capul. Nu mai e naveta grea de pe vremea când mergeam douǎ ore cu  trenul şi pe urmǎ, şapte kilometri pe jos… Nu mǎ mai duc sǎ mǎ milogesc pe la uşile lor…

– Am un plan de care vreau sǎ-ţi vorbesc, zise Maria ştergându-se pe mâini şi aprinzându-şi o ţigarǎ. Haidem în salon sǎ vorbim.

Se aşezǎ în fotoliu şi-i întinse şi lui una, un Kent:

– Emigrǎm în Canada.Trecem peste ocean, aia e apa mare şi tulbure de care zicea ţiganca ta, Oceanul Atlantic… Da. M-am interesat la ambasadǎ, or sǎ ne primeascǎ.

Paul Iulian se uitǎ la ea ca la o arǎtare. Fǎcu o cruce mare pravoslavnicǎ şi apoi încǎ una:

– Doamne fereşte! Şi nu mi-ai spus nimic… Cum adicǎ sǎ emigrǎm?! Sǎ plecǎm din ţarǎ?! Doamne fereşte! Ce ţi-a venit?!

– Da, zise Maria  pufǎind,  plecǎm în Canada. Aşa mǎ gândesc, sǎ plecǎm în Canada…

Paul Iulian rǎmase câteva clipe mut, incapabil sǎ spunǎ ceva. Era ameţit. Chiar la chestia asta nu se gândise, fir-ar al dracu’!! Şi tocmai de ziua lui! E drept cǎ multǎ lume în jurul lor începuse sǎ plece din ţarǎ ba în Turcia, ba în Grecia, ba în Ungaria, dar mai ales în Turcia, ca sǎ vândǎ şi sǎ cumpere. Bişniţari. Dar ǎştia plecau şi se întorceau dupǎ câteva zile, cel mult o lunǎ,  cu saci de cutii de cafea, de ţigǎri şi de whisky. Era unul care aducea blugi cu camionul! în fiecare zi câte un camion, două. într-o sâmbătă  a venit cu camionul încărcat nu cu pantaloni, ci cu bani. O basculantă. O băgase în curte şi o răsturnase. Plină cu hârtii de 100 şi de 500 de lei.  Pusese o prelată mare peste ei să nu-i ude ploaia că se anunţase ploaie peste noapte. Dar  Maria  nu vorbea de bişniţǎ, ci de emigrare. Era cu totul altceva. Ceva care venea din altǎ lume, lumea ǎlora despre care citea în ziare şi se vorbea la radio. Transfugi cum li se spunea în urmǎ cu doi ani. Nici nu-i trecea prin minte sǎ facǎ una ca asta.  De ce sǎ emigreze?

Îi era bine în ţarǎ, spuse dupǎ ce se limpezi şi se întǎri straşnic pentru ceartǎ.   Ba nu era bine, îl contrazisese  Maria, nu vede el cǎ nu s-a schimbat nimic, cǎ tot comuniştii sunt la putere cu FSN-ul lor? Scrie în toate ziarele, pe ce lume se aflǎ? Ei şi? ridicase el din umeri. Noi nu facem politicǎ, ce importanţǎ are cine este la putere? Şi chestia cu comunismul… Comunismul a murit!  N-a murit, nu vede el cǎ toţi ǎştia  care ne conduc sunt foşti comunişti? Şi de mineriadǎ a uitat?  Şi de punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara care nu s-a aplicat… Şi nu vede el că au şi început să apară nostalgicii după imbecilul ăla de Ceauşescu? N-a citit  România Mare?  Şi poetul ăla gras cu gura mare pe care l-a fugărit lumea acum doi ani  a căpătat glas şi scrie despre baciul bătrân care a fost omorât. O să ne întoarcem iar la Cântarea României şi la… Aiurea,  comunismul e terminat, s-a isprǎvit cu el, ce e acum, e aşa ca durerea reumaticǎ la o mânǎ pe care n-o mai ai, ziarele exagereazǎ, ǎştia care o fac pe nostalgicii, dacǎ mâine s-ar întoarce vremea la ce-a fost, ei ar fi cei dintâi care ar striga cǎ nu e bine, sunt ipocriţi, ei acum sunt bogaţi, politicieni… În comunism erau doar nişte slugi cu ceva privilegii… Mâncau şi se îmbrǎcau mai bine ca noi, încolo…Vezi? asta e,  toatǎ viaţa am fost sǎraci şi acum o sǎ fim tot aşa… Securiştii şi  lingǎii care râdeau ieri de noi cǎ stǎm la cozi, râd acum cǎ suntem pârliţi, nu ca ei… Singura noastrǎ şansǎ sǎ scǎpǎm de batjocura asta şi sǎ trǎim mai bine e sǎ plecǎm… Abia poate peste douăzeci de ani o să fie de trăit în România. Avea dreptate Brucan.  Dar noi o să fim prea bătrâni atunci, dac-om mai trăi…

– Ţi-ai pierdut minţile, cum sǎ plecǎm? avem rostul nostru aici…

–  Ăsta numeşti tu rost? strigase Maria aproape în lacrimi… Aici nu se mişcǎ nimic, totul e inert….

– Nu vreau avere, a întrerupt-o el mai calm,  e greu da, n-o sǎ fim bogaţi niciodatǎ,  dar chiar sǎ emigrǎm?! Oricum e mai bine decât pe vremea lui Ceauşescu, acum magazinele sunt  pline, dacǎ ai un bǎnuţ,  tot poţi sǎ te bucuri… Şi pe urmǎ nicǎieri nu e raiul pe pǎmânt. E o iluzie cǎ iarba vecinului e totdeauna mai verde şi capra mai dolofană…

Nu! Spunea tâmpenii! Ea, era mult mai pretenţioasă, cerea şi altceva de la viaţǎ decât sǎ trǎiascǎ de azi pe mâine! Omul când schimbǎ locul, schimbǎ şi norocul.

– Aiurea !  a zis el intrând acum într-o dispoziţie ceva mai veselǎ şi mai patriotică împănată de înţelepciunea populară, vorba proverbului,  fie pâinea cât de rea tot mai bunǎ-n ţara mea, ce naiba sǎ caut eu în Canada? Cu cine mai pot eu glumi acolo, pe frigul ǎla? Noi românii suntem un popor plin de spirit. Nimeni n-are atât umor ca noi…

– Comunistule, i-a strigat înverşunatǎ, fǎrǎ sǎ mai lăcrimeze, Maria care n-avea chef de glumǎ şi nici sǎ încheie discuţia fǎrǎ o concluzie precisǎ…  Chiar nu vede cǎ toatǎ lumea în jurul lui e activǎ, se agitǎ? Doar el la 45 de ani se poartǎ ca un moşneag de 70! Fǎrǎ dorinţe, fǎrǎ proiecte, lânced ca un pensionar care atât mai aşteaptǎ, sǎ moarǎ, atât mai aşteaptǎ da! sǎ moarǎ. Concediu premortal vorba coafezei de  pe chei, e acolo o frizerie… Profesor de ţarǎ de douǎzeci şi doi de ani! Toatǎ viaţa n-a fǎcut decât să recite manualele comuniste…  Plecarea în Canada ar fi o nouǎ viaţǎ, o renaştere…Trebuie s-o ia de la capǎt, cu un al doilea suflu…

– Cine are nevoie în  Canada de un profesor de istoria României?  îi strigase Paul Iulian  acum exasperat. Nu vezi cǎ eşti nebunǎ?

Nebunǎ?! Nebun e el cǎ vrea sǎ judece ce e în Canada de la zece mii de kilometri, sau câţi or fi, pânǎ acolo, fǎrǎ sǎ facǎ un pas. Dacǎ toţi ar face ca tine,  ar trebui sǎ punem mânile pe piept şi sǎ aşteptǎm sǎ crǎpǎm. Viaţa e fǎcutǎ şi din riscuri, nu doar din rutinǎ, din zile repetate identic,  omul nu e insectǎ, trebuie sǎ evolueze.

– Dar în fond, treaba ta… Cu tine ori fǎrǎ tine eu, o sǎ plec în Canada, sǎ-ţi fie clar, da?
Şi el a mai spus una şi ea alta  şi aşa s-au certat în noaptea aceea,  înfierbântaţi, pǎtimaşi şi crânceni ca doi  tineri în luna de miere. Fiindcǎ la sfârşit, osteniţi  de câte îşi spuseserǎ,  şi-au adus aminte cǎ fusese o zi aniversarǎ şi au fǎcut dragoste din plin.

Dar virusul îşi fǎcuse loc. Şi dupǎ noaptea aceea,  a doua zi şi a treia, au vorbit ceva mai mai mult şi mai potoliţi, apoi în zilele şi în sǎptǎmânile care au urmat, şi mai mult, iar proiectul  Mariei, nebulos şi vag la început, a pornit sǎ se închege pânǎ când la un moment dat a devenit  obsedant. Le pierise  cheful de viaţǎ, se certau cu toatǎ lumea, cu prietenii şi cu neamurile fiindcǎ toţi li se pǎreau proşti şi mǎrginiţi. Şi pe urmǎ au ajuns la un punct  în care hotǎrârea a fost uşor de luat. Or sǎ plece. Când vecinul de la scara B, fost ofiţer de securitate dar acum un prosper proprietar de salon cu bingo, şi-a schimbat Dacia pe un BMW şi s-a mutat din bloc într-o vilă s-au hotǎrât. Funia ajunsese la par.

Au reuşit sǎ emigreze, dupǎ ce Paul Iulian a vândut, cu multǎ zbatere, obosealǎ şi emoţii, apartamentul şi ce era în el ca sǎ facǎ rost de bani… Erau ieftine casele pe vremea aceea  în Bucureşti şi în restul României, şi au vândut totul pe mai nimic  – dar destul, şi-au zis,  ca sǎ se poatǎ descurca la început.

Erau acum aşezaţi în scaunele din avion şi-şi  prindeau centurile de siguranţǎ cu câteva minute înainte ca Airbusul companiei franceze Air France sǎ decoleze.

– Nici nu-ţi trecea prin mintea acum doi ani, de ziua ta cǎ o sǎ ajungem pânǎ la urmǎ aici,  spuse Maria.  Când te certai cu mine…

– Orice drum cât de lung, începe cu un pas, şi orice accord cu un dezacord, citǎ Paul Iulian didactic şi îmbunătăţind-o, una dintre vorbele celebre care-i plǎceau.

Era prima săptămână din decembrie  şi Bucureştiul intra încet în pregǎtirile pentru sǎrbǎtori. Dar ei zburau spre Montreal.

(Fragment din Clepsidra, EuroPress, 2010)

Acest articol a fost publicat în Antologie, Roman şi etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

2 răspunsuri la Fragment din romanul Clepsidra (2): Orice drum începe cu un pas

  1. @) Mircea Gheorghe

    Imi place. Si cum Aura n-a binevoit sa-mi trimita volumul nici pina azi, o sa recuperez aici, pe blog, daca mai postezi!

  2. mircea spune:

    Multumesc mult, o sa postez in continuare fragmente din roman.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *