Bucuriile şi capcanele lecturii (12): Neştiut rămâne gândul

http://www.paginiromanesti.ca/2012/03/16/plagiatul-e-de-la-sfinti/

Preeminenţa cititorului faţă de autor şi de text, despre care scriam în episodul trecut, nu trebuie înţeleasă ca făcând parte dintr-o  realitate conflictuală. Este vorba de ultima etapă a unei evoluţii care a început în urmă cu peste 1450  de ani. Mai precis, în anul 560, când s-a consemnat pri­mul conflict pentru plagiat, între doi viitori „sfinţi” irlandezi: Sfântul Colomban (521-597) a fost acuzat de Sfântul Finnian (496-589) că a copiat, pe ascuns, o psaltire pe care acesta din urmă i-o încredinţase doar spre folosire. Regele Irlandei a dat dreptate Sfântului Finnian, iar copistul ilegal a fost exilat la insula Iona.

Cu această dispută legendară începe un proces îndelungat, care va conduce la recu­noaşterea internaţională a dreptului de autor, prin Convenţia de la Basel din 1886.

În paralel cu stabilirea situaţiei juridice a  autorului, s-a petrecut şi o schimbare treptată a statului său social şi cultural, ceea ce a condus, în timpul epocii romantice, la o adevă­rată mitizare a figurii poetului şi, în general, a scriitorului. Marii poeţi romantici sunt con­­­­­si­­deraţi, în secolul al XIX-lea, persona­li­tăţi-cheie ale diferitelor culturi naţionale. Prestigiul lor, în timpul vieţii sau în postumitatea imediată, este imens şi aşa se explică de ce în numeroase ţări, poeţii emblematici pentru întreaga literatură naţională au fost aleşi dintre poeţii romantici: Victor Hugo (Franţa), Leopardi (Italia), Byron (Anglia), Heine şi Holderlin (Germania), Puşkin (Rusia), Petofi (Ungaria), Eminescu, la noi.

Unui poet romantic (Alfred de Musset) i se datorează expresia devenită celebră “răul secolului”, care formulează lapidar, în 1836, în Confessions d’un enfant du siècle, starea sufletească a tinerilor vremii, care trăiau într-un context istoric şi social mult inferior aspiraţiilor lor. Musset avea în vedere realitatea din Franţa, dar expresia sa a sfârşit prin a defini sensibilitatea generaţiilor tinere din toate ţările în care a pătruns romantismul,  acest curent artistic originar din Germania.

În epoca romantică, poeţii, scriitorii, artiştii sunt presupuşi a avea o natură demiurgică şi operele lor impun un cult cvasi-mistic –  uneori prin perfecţiune, alteori prin temele abordate sau prin destinul creatorului. Opera şi artistul se află, pentru opinia publică romantică, într-o unitate imposibil de dislocat ele au fiecare aura lor care se influenţează mutual şi, din acest motiv, eroul dintr-o operă este confundat cu o personalitate reală, fie a autorului fie a unui alt model exterior. Este ceea ce i s-a întâmplat lui Byron după 1813, în anul publicării poemului său Childe Harold’s Pilgrimage.

Mitizarea se poate produce în ambele sensuri şi tot Byron este exemplul cel mai elocvent. Viaţa lui tumultuoasă, pasiunile şi excesele sale au sfârşit prin a impune în Anglia, şi pentru mult timp, o imagine a sa mult mai negativă, mai sulfuroasă decât realitatea. Imaginea a fost corijată şi mitizarea s-a reluat în sens pozitiv datorită afecţiunii şi admiraţiei elitei greceşti, recunoscătoare pentru ralierea poetului englez (decedat, la 36 de ani, la Misssolonghi), la cauza naţionalistă grecească.

În felul acesta, cititorul din epoca romantică se află, în raport cu opera scriitorilor pe care-i admiră, într-o poziţie apropiată de spiritul gnosticilor din primele secole creştine. Aidoma cărţii sfinte, Biblia, şi aidoma naturii – la rândul ei, a o carte deschisă -, opera este depozitara unui sens secret şi unic, exprimând intenţia autorului ei – un adevărat demiurg secularizat. Scriitorii romantici iubesc jurnalele, confesiunile şi scrierile lor devin, toate, pentru cititori, o expresie mai mult sau mai puţin încifrată a biografiei autorului. Care nu a fost totdeauna de acord cu o asemenea identificare categorică. Nu a fost nici Byron, când era confundat cu eroul din Childe Harold’s Pilgrimage sau criticat pentru Don Juan  şi, implicit, nu era de acord nici Eminescu, atunci când explica geneza Luceafărului printr-o  concepţie personală asupra  geniului şi nu ca o simplă travestire a unui episod biografic. Şi dealtfel, autorul romantic nu are încredere în cititorii săi: ”Neştiut rămâne gândul/ Ce-ţi străbate cânturile/  Zboară veşnic, îngânându-l/ Valurile, vânturile”.

Cititorul ideal este criticul literar care este un fel de tălmăcitor al autorului. Sau, cum spune Sainte-Beuve: “Criticul nu este decât un ins care ştie să ci­tească şi care-i învaţă să citească şi pe alţii”.

Astfel încât, la începutul secolului al XX-lea, când mişcarea romantică lăsase loc altor orientări literare, o cunoscută, pe vremea aceea, autoare americană, Edith Wharton va scrie, în 1903, în The Vice of Reading (Viciul lecturii), rânduri devenite celebre despre inoportunitatea lecturii care  nu face altceva decât să producă impostură şi o falsă mulţumire de sine: ”Puţine vicii sunt mai greu de eradicat decât cele care sunt consi­derate, în general, virtuţi. Primul dintre ele este lectura./…/ A fi un prost cititor ar putea fi considerat ca un nenoroc, dar în niciun caz o greşeală. Pentru ce am fi cu toţii cititori? Nu se presupune că am fi cu toţii muzicieni, dar cititori, ar trebui să fim cu toţii!”

Era cu un deceniu înainte de cursul de lingvistică al elveţianului Ferdinand de Saussure, care va prefigura structuralismul şi, odată cu el, baza pentru viitoarele teorii literare ce vor aduce în prim plan intenţia textului.

Acest articol a fost publicat în Antologie, Lecturi, eseuri şi etichetat cu , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *