http://www.pravaliaculturala.ro/sticle-de-lampa_2012-7.html#1
Personaje:
Gazdele:
André Vincent – preşedinte-director-general (PDG) al unei mari companii din Montreal, 50-55 de ani
Violeta – soţia lui, 45-50 de ani
Servitorii:
Isabela – mexicancǎ 30-35 de ani
Gogu – român, 30-35 de ani
Tribul (rubedeniile şi prietenii români ai Violetei):
bǎtrînul Caraman, tatǎl Violetei, Steluţei şi al lui Barbu, 70-75 de ani
Barbu 35-40 de ani şi Steluţa,, 40-45 de ani fraţii Violetei
Elena soţia lui Barbu, 25-30 de ani
Anton, soţul Steluţei , 45-50 de ani
Mia şi Alexandru – prieteni cu Steluţa şi Anton, 40-50 de ani
Cecilia şi Grigoraş, prieteni cu Steluţa şi Anton, 40-50 de ani
Gelu, bǎieţelul lui Barbu, 9 ani
Ina fetiţa Steluţei, 8 ani
Scena 1
(Un salon mare într-o vilǎ de oameni bogaţi, la Montreal, în Canada spre anii 2000. Uşa de la salon, în stînga, e deschisǎ spre hol. În dreapta, douǎ geamuri mari dau spre curte unde se ghiceşte silueta unui brad. O masă lungă, scaune etc., Se însereazǎ. Gogu face ordine şi pregǎteşte masa festivǎ pentru masa de Crǎciun cu opt invitaţi adulţi şi doi copii, plus gazdele. Aşazǎ farfurii, tacîmuri, pahare, şerveţele etc. Aproape cǎ a terminat, mutǎ de colo-colo diferite obiecte de pe masǎ. Mai sînt de adus în jurul mesei douǎ, trei scaune de lîngǎ perete. Dinspre bucǎtǎria de vizavi se aude Isabela care cîntǎ Ay, ay, ay, ay, ay, / canta y no llores. Cîntecul se opreşte şi Isabela apare în prag cu o farfurioarǎ în mînǎ şi o furculiţǎ):
Isabela: Nu mǎ pricep prea bine, e prima datǎ cind fac astea, cum le zice? Şufarsi…
Gogu: Sarmale !
Isabela : Nu-mi dau seama dacǎ-s bune, cǎ nu-s pe gustul meu. Ţi-am adus una sǎ-mi spui dacǎ le-am reuşit…
Gogu(se opreşte, ţinîndu-se cu o mînǎ de şale, uşor îndoit): Ia sǎ vǎd! (Mǎnîncǎ, apoi nehotǎrît): Nu-mi dau seama, mai adu-mi una…
Isabela : Pǎi sǎ-ţi aduc! (se întoarce şi dispare în bucǎtǎrie)
Gogu (strigǎ): Adu-mi douǎ…nu, trei. Şi-o bucatǎ de pîine…
Isabela (din bucǎtǎrie): Doamna mi-a spus sǎ fac polenta, ăăă… cum îi zice, mamalega…
Gogu (concesiv): Bine cum vrei, adu-mi mǎmǎliga.
Isabela (apare cu farfuria acum aproape plinǎ): Mǎnînci aşa în picioare? Nu vii mai bine la bucǎtǎrie? (priveşte masa) Sǎ nu faci dezordine aici, ai aranjat frumos…
Gogu: Nu, dacǎ vine domnul André şi ne vede, face scandal… E jos, în birou, poate sǎ urce oricînd… Uite o sǎ stau aici, la colţul ǎsta de masǎ. (Îşi trage un scaun de lîngǎ perete. Începe sǎ mǎnînce).
Isabela (cu înţelegere): Ţi-era foame… .
Gogu: Da, aveam aşa un gol… picǎ bine… Fǎ şi tu socoteala: De azi dimineaţǎ de la opt, tot numai într-o treabǎ o ţin. Am curǎţat garajul că era ca un grajd, am trecut aspiratorul în toatǎ casa, am spǎlat maşina, pe urmǎ la prînz doamna Violeta m-a trimis la azil, la taicǎ-sǎu sǎ-l bǎrbieresc pentru disearǎ…
Isabela: Vine şi el?
Gogu: Îl aduce Anton… Am ieşit cu cîinele la plimbare, cu Saddam… Nu-i uşor. Ce-am pǎţit cu el! Am trecut pe lîngǎ o babǎ care avea o pîine în mînǎ, o franzelǎ şi Saddam i-a înhǎţat-o! Baba s-a speriat şi pe urmă s-a supărat pe mine că i-am dat una la fund….
Isabela: Sǎraca! Cum sǎ nu se supere? Şi eu m-aş fi supǎrat. Ce-ai avut cu ea?
Gogu: Nu ei, lui Saddam. Ca sǎ-l mustru… Şi ştii ce mi-a zis baba? Cǎ sînt un imigrant stupid. Aşa mi-a zis: „Imigrant stupid ce eşti, am sǎ chem poliţia cǎ baţi animalele…” Aşa mi-a zis… auzi, „Imigrant stupid…”
Isabela: Era nebunǎ. Milionǎresele astea din Westmount sînt nebune de legat…
Gogu: Îţi dai seama! Sǎ vinǎ poliţia aici şi sǎ facǎ anchetǎ. Doamna Violeta mǎ dǎdea afarǎ pe brînci cǎ l-am bǎtut pe Saddam. Asta-i… Am avut o zi grea. Şi încǎ nu s-a terminat… (Se aude o pendulǎ marcînd jumǎtatea de orǎ. Gogu tresare): 6 şi jumǎtate Mai e oră şi jumǎtate şi trebuie sǎ fac nu ştiu ce pentru domnul André dupǎ ce termin aici, pe urmǎ doamna Violeta are ea nişte treburi cu mine şi sǎ pun ordine în cadouri… Cǎ ne face cadouri la toţi, (Isabela dǎ semne vii de interes) nişte cutii mari, trebuie sǎ le împachetez în hîrtie aurie, sǎ le leg cu şnur roşu şi albastru şi sǎ scriu pe fiecare numele ǎluia care o s-o primeascǎ. E un munte de cutii, îţi dai seama, douăsprezece cadouri. Şi pentru noi…
Isabela (miratǎ toatǎ, emoţionatǎ, duce mîna la gurǎ): Nu mǎ-nebuni! Cutii mari? Şi ce minunǎţii a pus înǎuntru ?
Gogu: Minunǎţii pe dracu’. Şi asta a fost tot treaba mea. Sǎ le cumpǎr de la SEARS, aveau un stoc de cutii în lichidare… trei dolari bucata… Frumoase, satinate pe dinǎuntru.
Isabela: Le-ai ales singur?
Gogu: Singur. Că Doamna era ocupată. Tot timpul e ocupată.
Isabela: Lucra, vezi bine.
Gogu: Da, ea şi cînd doarme zice că lucrează. Ca să ştie invidioşii că de-aia e bogată, fiindcă e harnică. Aşa că am cumpărat cutiile, şi gata.
Isabela (derutatǎ): Cum adicǎ, gata?
Gogu: Ăsta e cadoul, cutiile. Fiecare primeşte o cutie. Aşa a zis Doamna, (răspicat şi rar,) „nu pun nimic în ea, sǎ nu supǎr pe nimeni. Îşi pune fiecare ce vrea, cutia e frumoasǎ. De unde ştiu eu ce vǎ place? Cǎ noi românii hǎ, hǎ! sîntem cusurgii şi invidioşi.. ”
Isabela (decepţionatǎ): Goale? Chiar goale de tot?! Şi eu nu sînt nici cusurgioaicǎ, nici invidioasă…
Gogu (didactic): Nu-s cutii ca toate cutiile. Sînt cutii de pǎlǎrii fǎrǎ pǎlǎrii. Pǎlǎriile ni le cumpǎrǎm fieştecare dupǎ gustul nostru…
Isabela (supǎratǎ): Eu nu port pǎlǎrie. N-am purtat niciodatǎ, n-o fac pe doamna acum la bǎtrîneţe.
Gogu: Pui şi tu altceva. În orice casǎ se gǎseşte ceva de pus într-o cutie. Şi pe urmǎ e cu tîlc. Sînt tricolore. Asta, aşa ca sǎ ne aducem aminte cu drag de ţarǎ!
Isabela (ameţitǎ) Cum… cum adicǎ tricolore? Ce ţarǎ?
Gogu (puţin iritat, dar totuşi rǎbdǎtor şi narativ): Ţara noastrǎ România. Cǎ de-acolo venim şi la momente de-astea de Crǎciun, de Paşte, de Anul Nou, de Sf. Ion, de Sf. Vasile ne vine nostalgia. Aşa se face. Aşa-i frumos. Ascultǎm romanţe cu Ioana Radu, Parcǎ ieri te-am vǎzut, şi cîntece de pahar cu Gicǎ Petrescu şi ne uitǎm cu drag la cutie cǎ are roşu, galben şi albastru, steagul nostru naţional…
Isabela (înţepatǎ) Nu ştiu cine-s ǎştia de care-mi zici, d-apǎi dacǎ-i aşa, eu vin din Mexic şi tricolorul nostru-i roşu alb şi verde.
Gogu (împǎciuitor): O sǎ înfǎşor cutia ta în hîrtie albǎ dar şnur verde n-am! Poate are doamna, dac-o vrea sǎ caute…
Isabela: Şi-un vultur! Cǎ pe alb e un vultur care ţine în gheare un şarpe.
Gogu (categoric) : N-am! Vultur cu şarpele-n gheare, n-am! Mulţumeşte-te cu tricolorul românesc, mǎ rog, o sǎ schimb galbenul cu alb. Asta-i tot ce pot face. Nu fii şi tu aşa de, cum sǎ zic? naţionalistǎ…! Fii şi tu multiculturală
Isabela (resemnatǎ): Sînt aşa cum zici, dumneatale domnu Gogu, multiculturală. Cǎ bǎrbatu-meu dintîi era din Burkina Faso…
Gogu: D-apǎi eu! Mama era grecoaicǎ şi taicǎ-meu, Dumnezeu sǎ-l ierte, oltean… (Ofteazǎ melancolic şi zgomotos. Reîncepe întremat bine): Asta e, cum ţi-am zis mai am o grǎmadǎ de lucruri de fǎcut… Trebuie sǎ termin p-aici şi sa vǎd ce mai vine…
Isabela: Da… Nici pentru mine n-a fost uşor! Nu-i puţin lucru sǎ gǎteşti pentru douǎ serii de musafiri…
Gogu: De ce ţi-a fost aşa greu? Azi da, cǎ vine tribul, cum zice domnul André, neamurile şi prietenii doamnei. Românii. Noi sintem mulţi. Da’ mîine, Donovanii sînt doar doi…
Isabela: Or fi doar doi, dar sînt miliardari! Cu Donovanii ǎştia am avut cel mai mult de furcǎ. Doamna e înebunitǎ de fricǎ sǎ nu se facǎ de rîs. Toatǎ dimineaţa s-a ţinut ca o muscǎ dupǎ mine cu o carte de bucate în mînǎ.. Citea din carte şi mǎ controla. Şi iar citea şi iar mǎ controla… M-a pus sǎ gǎtesc tot felul de trǎznǎi. Bune pentru sǎnǎtate, zice, numai legume fierte cu tot felul de sosuri şi uleiuri cǎ aşa mǎnînca miliardarii… Şi peşte! Anul trecut, prima datǎ cînd au venit în vizitǎ n-am ştiut ce le place şi ce nu, şi n-au mîncat aproape nimic. Au zis cǎ le face rǎu sǎ mǎnînce carne… Doamna era moartǎ de ruşine. Şi cînd au plecat Donovanii, domnul a certat-o….
Gogu : Sarmalele sînt pentru trib?
Isabela: Da, aşa zice domnul cǎ dumneavoastrǎ nu vǎ pasǎ ce mîncaţi… I-a zis doamnei, ai tǎi românii, mǎnîncǎ orice, poţi sǎ le dai şi-un rahat. Numai împachetat sǎ fie…
Gogu (indignat): Ie-te al dracu! Ca sǎ-mi taie mie pofta de mîncare. (bǎnuitor): Ce-ai pus în varza asta, cǎ parcǎ are-un gust…
Isabela : Doamne fereşte domnu’ Gogu! N-oi crede cumva… Doamne iartǎ-mǎ (Se închinǎ)
Gogu (îi dǎ farfuria goalǎ): Acum ce-o fi, o fi. Au fost bune…
Isabela : N-aveau cum sǎ nu fie bune, cǎ doar le-am fǎcut aşa cum mi-a zis doamna. Da mie mi se par fǎrǎ gust, eu le-aşi fi pus şi nişte ardei din ǎia otrǎviţi, noi mexicanii aşa mîncǎm. Otrǎvit…
Gogu: Sǎraca!
Isabela (miratǎ): Sǎraca?! De ce? Pentru că n-am pus ardei?
Gogu: Sǎraca Doamna! Cum te-a învǎţat ea sǎ faci mîncare de-a noastrǎ de-acasǎ… Vezi bine, cǎ tot pentru nostalgie…
Isabela (rîde): Aşa, acum o compǎtimeşti? De-am fi şi noi mǎcar pe sfert sǎraci ca ea şi ca Domnul… (îşi dǎ seama poate cǎ a vorbit prea mult) Sigur cǎ au şi ei necazurile lor….
Violeta (se aude strigînd de pe scara în timp ce coboarǎ): Isabela! Isabela!
Scena a 2-a
Isabela (dispare din pragul uşii, ieşind în întîmpinarea Doamnei. Se întorc amîndouǎ în salon, dar primele cuvinte ale replicii le va spune pe hol): Aici doamnǎ, eram cu Gogu, i-am cerut un sfat…
Violeta (intrînd, se încruntǎ, uşor agresivǎ): Ce sfat? Ce sfat îţi poate da ţie, Gogu?
Isabela: Eu nu ştiu cum sînt sarmalele bune. (Îi aratǎ farfuria goalǎ). L-am rugat sǎ guste una sǎ-mi spunǎ…
Violeta: Trebuia sǎ mǎ întrebi pe mine! Cǎ eu hrǎnesc musafirii, nu el…
Isabela: Dar dumneavoastrǎ… (accentuat foarte tare) lucraţi… n-am vrut sǎ vǎ deranjez
Violeta (acceptǎ vag) : Da, lucram (curioasǎ): Şi-s bune?
Isabela: Sǎ vǎ dau una sǎ gustaţi?
Violeta : Nu nici vorbǎ (ofteazǎ) N-am voie, sînt pline de colesterol
Isabela: Pǎi eu mǎ duc. Mai am vase de spǎlat la bucǎtǎrie…
Scena a 3-a
Violeta (facem semn cǎ da, e de acord şi Isabela iese. Doamna se uitǎ la Gogu): Tu ce faci? Cum merge treaba? (se uitǎ în jur) Aproape ai terminat… Mai ai de fǎcut la baie şi sǎ-mi pregǎteşti pe urmǎ cada cǎ vreau înainte sǎ vinǎ lumea sǎ stau o jumǎtate de orǎ în apǎ cu sǎruri. Sînt epuizatǎ…
Gogu: Da, dar mai întîi trebuie sǎ mǎ duc jos. Domnul André mi-a zis cǎ are nevoie de mine cînd termin.
Violeta: Poate la bibliotecǎ… Sau la calculator. Vrea sǎ-l mute sus, şi sǎ te ocupi tu de asta…
Gogu (nedumerit): De ce mutǎ calculatorul sus?
Violeta: Fiindcǎ frate-meu şi sorǎ-mea vin cu copiii. André zice cǎ sînt vandali, stricǎ tot…
Gogu: Domnu’ nu iubeşte copiii, exagereazǎ…
Violeta: Aiurea! Puştiul lui Barbu e o puşlama şi nici fetiţa Steluţei nu-i mai bunǎ. Se unesc la rele… (Bǎnuieşte cǎ Gogu o ţine de vorbǎ şi nu-şi face treaba): Bine, dacǎ zici cǎ ai terminat, du-te jos, cǎ André te aşteaptǎ..
Gogu: Mǎ duc, doamna Violeta, mǎ duc.
Violeta: Şi roagǎ-l sǎ urce pînǎ aici… Vreau sǎ-i vorbesc…
Gogu: Da, doamnǎ…
Scena a 4-a
André (intrînd): Da dragǎ, spune-mi. Te-am auzit cǎ vrei sǎ-mi vorbeşti! (Cǎtre Gogu, autoritar) Aşteaptǎ-mǎ jos. Pînǎ vin eu, poate-mi aranjezi uşa de la bibliotecǎ. Vreau sǎ-mi schimbi broasca, ţi-am pus una nouǎ pe birou. Dar nu te-ntinde prea mult cǎ mai avem şi altele de fǎcut…
Gogu: Da, domnule. (iese)
Scena a 5-a
André (aferat): Vin de la bucǎtǎrie. Ştiai cǎ Isabela e bolnavǎ?
Violeta (miratǎ): Bolnavǎ?! Adineauri am vorbit cu ea şi n-avea nimic…
André : Am prins-o strǎnutînd! S-a scuzat, ea da ce mai! A strǎnutat! O fi rǎcitǎ şi ne umple casa cu viruşi, ne omoarǎ…
Violeta (alarmatǎ): A strǎnutat peste mîncare?!
André: Era cu o cratiţǎ în mînǎ, cu varzǎ…
Violeta (uşuratǎ, a scǎpat de-o grijǎ): Slavǎ domnului, noi nu mîncǎm aşa ceva, cǎ e nesǎnǎtos… Bine cǎ nu era salata Donovanilor de mîine.
André: Pǎi da! îi invitǎm la masǎ şi le dǎm salatǎ cu viruşi…
Violeta (oftînd): Imigranţii din ziua de astǎzi nu mai sînt ca ǎia de pe timpul meu. Noi aveam parcǎ mai mult bun simţ, nu strǎnutam…
André (cu picǎ): Vin din toatǎ lumea cu bolile pe noi. Plini de microbi. (cu emfazǎ) Ori e dovedit ştiinţific, microbii lor sînt mai ai dracului decît microbii noştri. Se înmulţesc mai repede, sînt mai puioşi. Nu m-aş mira să fie şi mai mari. Mai ales ǎia din Africa…
Violeta (cu multǎ demnitate): Noi românii, nu sîntem aşa. Noi avem tradiţii, culturǎ…
André: Dragă, las-o baltǎ, cǎ nu sînteţi mai breji. O sǎ-ţi vinǎ tribul disearǎ sǎ mǎnînce mǎmǎligǎ şi brînzǎ de-aia oribilǎ, grasǎ şi sǎratǎ, cum îi ziceţi voi…
Violeta: Telemea. Aia de oaie e cea mai bunǎ…
André: Da, şi foile alea de varzǎ umplute cu carne. Şi cîrnaţii ǎia plini de usturoi, (se strîmbǎ şi aratǎ cu degetele, cu arǎtǎtorul si degetul mare) mititeii… Şi alea, iar nu ştiu cum le ziceţi voi, din picioare de porc, alea care tremurǎ aşa… tot cu usturoi…
Violeta (pofticioasǎ): Rǎcituri! Foarte bune…
André (cu silǎ): Grǎsime, colesterol, bacterii îngheţate (se strîmbǎ): Numai cînd mǎ uit în farfuriile voastre simt cǎ fac un acev…
Violeta (derutatǎ): Acev…?!
André (agasat) Accident cerebro-vascular. Termen medical, ce ştii tu! Parcǎ mǎ prostesc aşa… Parcǎ nu mai pot sǎ judec…
Violeta: Ei n-o fi chiar din cauza asta! (maliţioasǎ)… n-or fi mititeii şi rǎciturile de vinǎ… că n-ai mîncat niciodată, nu ştii ce-i viaţa…
André (suspicios): Ce vrei sǎ spui?! Sper cǎ nu mǎ ironizezi…
Violeta (grijulie): Aaa, nu. Iartǎ-mǎ, cum mi-aş permite…
André (liniştit) Aşa da! Şi o sǎ vinǎ şi comunistu’ ǎla de taicǎ-tǎu…
Violeta (iritatǎ): Ce-ai acum şi cu tata? E om bǎtrîn, peste optzeci de ani, s-a terminat cu comunismul lui de ani de zile… (Merge la geam şi priveşte înbufnatǎ bradul din curte): Ce-ai cu el? Acum e canadian…
André: Zeci de ani a înjurat capitalismul şi acum are pensie de la capitalişti fǎrǎ sǎ fi muncit o zi pentru ei ! Ţi se pare normal ? Tot afurisit a rǎmas. L-ai chemat şi la Paşti. Ţi-aduci aminte cǎ n-a vrut sǎ mǎnînce ouǎ? Zicea cǎ ouǎle vopsite sînt superstiţii. Cǎ el nu mǎnîncǎ superstiţii…
Violeta: Se menaja. Dar a mîncat omletǎ…din ouǎ albe….
André: Şi cînd ai chemat preotul de la biserica voastrǎ, de la Sf. Spiridon, sǎ binecuvînteze casa cînd ne-am mutat… cǎ ziceai cǎ aşa se face la voi…, şi i-a dat icoana s-o sǎrute… ţi-aduci aminte ce-a zis taicǎ-tǎu?
Violeta (amuzatǎ): Ce poţi sǎ-i faci? Ateu a fost o viaţǎ. I-a zis sǎ se ducǎ-n mǎ-sa cǎ religia e opiumul poporului…
André: Da. (necruţǎtor) Eu nu uit. Şi tot tu mi-ai spus cǎ-n tinereţea lui, cînd statul comunist a desfiinţat întreprinderile private, el era mare ştab şi a lucrat pe ascuns la planurile astea de desfiinţare, fǎrǎ sǎ spunǎ nimic nici mǎcar nevesti-si, adicǎ maicǎ-ti. Pe chestia asta, ea a pierdut o grǎmadǎ de bani cǎ avea un atelier de pǎlǎrii cu şapte lucrǎtori şi i l-au luat comuniştii…. V-a sǎrǎcit.
Violeta: Era conştiincios… Cînd fǎcea o treabǎ, o fǎcea bine…
André: Lucra în camera lui închis cu cheia şi la prînz, maicǎ-ta îi punea mîncarea în faţa uşii. N-avea voie sǎ intre ca sǎ nu vadǎ ce lucreazǎ… Era vigilent, aşa îl învǎţase Stalin…
Violeta (nostalgicǎ): Da, Stalin… Murise de mult, de vreo cîţiva ani… da noi încǎ mai aveam o vitrinǎ cu pahare de cristal, şi printre ele portretul lui în culori. Cînd trebuia sǎ iau un pahar din vitrinǎ, tata îmi striga, „Du-te şi ia de la Stalin…” Avea mustaţa aia de om cumsecade… Cînd eram micǎ, aveam vreo patru sau cinci ani, tata mǎ ţinea pe genunchi şi-mi citea o poveste despre o fetiţǎ, Marusia din Aşhabad care i-a scris lui Stalin…
André: Sǎ n-aud de amintiri de felul ǎsta în casa mea!
Violeta (se scuturǎ): Iartǎ-mǎ, nu ştiu ce m-a apucat! Ai dreptate cu tata, era un comunist înrǎit! Toatǎ copilǎria mi-a fost ruşine cu el. Şi povestea aia cu Marusia mǎ enerva, era ca o spǎlare de creier…! Cînd am aflat dupǎ aia ce crime a fǎcut Stalin.. am devenit dizidentǎ… şi-am emigrat la prima ocazie… şi te-am iubit… Şi pe urmǎ l-am sponsorat şi pe el sǎ vinǎ, sǎ vadǎ cum este… sǎ vadǎ cît a greşit în tinereţe…
André (luminat la faţǎ): Aşa, vezi? Ce nu-mi place la taicǎ-tǎu este cǎ uitǎ. Tot timpul cînd mǎ vede mǎ întreabǎ cine sînt, dacǎ sînt francez sau dacǎ sînt bǎrbatul tǎu. Îi spun cǎ sînt şi una şi alta şi dupǎ douǎ minute mǎ întreabǎ iar (se strîmbǎ, îl imitǎ) „Dumneata eşti francez sau eşti bǎrbatul fiicǎ-mi?” Data trecutǎ, m-a chinuit toata seara cu întrebarea asta stupidǎ. Sǎ nu-l mai pui sǎ stea pe lîngǎ mine în seara asta.
Violeta: O sǎ-l pun lîngǎ Mia. Mia e simpaticǎ, e veselǎ, o sǎ-i facǎ plǎcere lui tata, o sǎ-şi aducǎ aminte de vremea cînd o angajasem sǎ îi mǎture prin casǎ şi sǎ-i facǎ mîncare. Dupǎ ce termina treaba, tata o obliga sǎ joace cǎrţi.
André: Iar pe tîlharii ǎia mici, pe Gelu şi Ina sǎ-i ţinǎ frati-tu şi sorǎ-ta din scurt sǎ nu-i vǎd cǎ-mi aleargǎ prin casǎ…
Violeta (resemnatǎ): Le-am spus… o sǎ le mai spun odatǎ…
André (o ia de umeri cu tandreţe în timp ce ea priveşte, pe fereastrǎ): Sîntem fericiţi noi doi, nu-i aşa?
Violeta: Mie mi-e puţin fricǎ…
André (tandru şi protector): Fricǎ!? De ce?
Violeta: Azi o sǎ treacǎ…Sînt cu ai mei, nu-mi pasǎ…Dar mîine… Dacǎ n-o sǎ fim la înǎlţime? Phil Donovan ǎsta mǎ sperie, mǎ intimideazǎ. Îţi dai seama? sǎ cîştige un milion pe sǎptǎmînǎ… Cît ar fi pe orǎ dacǎ ar munci opt ore pe zi, ca preşedinte de companie cum eşti tu.André: Vreo 25 de mii…
Violeta : Vai de mine! De 50 de ori mai mult ca tine. Ǎsta, da bǎrbat! Ce noroc pe nevastă-sa! Nu e dreptate în lume!
André (jignit şi gelos): Lasǎ dragǎ cǎ nu sîntem nici noi nişte prǎpǎdiţi. Nu poţi spune cǎ-ţi lipseşte ceva… Cîte dintre româncele de-aici au situaţia ta? Cîte au ca tine o casǎ în Westmount de două milioane de dolari? Cîte conduc ca tine, la alegere, un Mercedes sau un BMW ultimul tip, şi cîte au case de vacanţǎ în Florida cum ai tu şi cu mine, ca sǎ nu fim obligaţi sǎ ne petrecem iarna la Montreal, pe gerurile alea de minus 30 de grade? Nu-ţi lipseşte nimic…
Violeta: Da… dar Donovanii… (se întrerupe, vǎzînd expresia de ostilitate de pe faţa lui André): Mǎ duc la bucǎtǎrie sǎ vǎd ce-i cu Isabela… Vreau sǎ-mi dau seama dacǎ e cu adevǎrat bolnavǎ… (Iese)
Scena a 6-a
Gogu (venind de jos): Am terminat, am reparat broasca de la uşǎ.
André: A, da? Şi merge, e bine?
Gogu: Nici o problemǎ! Am închis deja biblioteca.
André: Mulţumesc.Acum te rog sǎ-mi duci calculatorul sus, în dormitorul mare. Cred cǎ ţi-a spus Violeta de ce.
Gogu: Din cauza vandalilor …
André (încuviinţeazǎ): Exact. Nu vreau sǎ am probleme. Ultima datǎ, puştiul ǎla obraznic Gelu mi-a deschis calculatorul şi nu ştiu ce-a fǎcut, cǎ dupǎ ce-a plecat l-am gǎsit plin de viruşi. Nimic nu urǎsc mai mult pe lume decît viruşii… A propos: tu strǎnuţi?
Gogu (cu un fel de mîndrie): În fiecare dimineaţǎ… Dupǎ ce ies de sub duş, strǎnut de şapte ori la rînd… Totdeauna, acelaşi număr! Nevastǎ-mea rîde de mine, numǎrǎ cu glas tare ca la lansarea rachetelor de la Cap Canaveral: şapte, şase, cinci… Pe urmǎ zice stop!
André (speriat): În fiecare zi?! Cu fiecare strǎnut omul împrǎştie în aer un miliard de viruşi. Îţi începi ziua poluînd atmosfera cu miliarde de viruşi?! Îţi dai seama? Şi fiecare virus de-ǎsta poate îmbolnǎvi un canadian… (cu gîndul la Isabela) Şi nu eşti singurul…
Gogu: Cum sǎ fiu singurul? Multǎ lume strǎnutǎ! E bine cînd strǎnuţi… e ca o descǎrcare aşa… e o plǎcere…
André (indignat) : Sǎ fie la tine acolo, plǎcerea asta. Ştii ce eşti? Un pervers. Asta eşti! O bombǎ biologicǎ… Canada primeşte peste douǎ sute de mii de imigranţi pe an. Dacǎ un sfert din ei strǎnutǎ ca tine… atunci…Ne mai întrebǎm de unde vin schimbǎrile astea climatice! Terorişti!
Gogu (umilit): Nu m-am gîndit la asta.
André: Sigur cǎ nu te-ai gîndit. Lipsǎ de responsabilitate…
Scena a 7-a
Violeta (intrînd): Isabela nu are nimic. M-a asigurat ca fost vorba de un accident. I-a intrat piper pe nas…
André: Slavǎ domnului! Numai cǎ uite omul tǎu, aici de faţǎ ! Ziceai de voi românii, cǎ sînteţi grozavi! Uite, omul tǎu e bolnav şi nu se îngrijeşte strǎnutǎ în fiecare zi de şapte ori… Şi se mai şi laudǎ cu asta.
Violeta (agasatǎ): André, nu-ţi face o problemǎ din nimic. Gogu e un om simplu. Atît îl taie capul. Nu-i aşa Gogule?
Gogu (respectuos): Bineînţeles, doamnǎ. Atît mă taie.
Violeta: Vezi?! Haideţi sǎ terminǎm treaba cǎ mai este puţin şi începe sǎ vinǎ lumea… Gogu, cutiile…avem de împachetat cutiile… Şi pe urmǎ baia… Trebuie neapǎrat sǎ stau mǎcar o jumǎtate de orǎ în baie…
Scena a 8-a
(Ies toţi trei şi în timp ce ies, lumina se micşoreazǎ şi apoi se stinge încet, încet, pînǎ cînd scena e complet întunecatǎ. Pendula bate rar de opt ori – ora la care vin musafirii, şi dintr-un megafon se aud cuvinte rǎzleţe, voci, rîsete, scaune mişcate din loc, pahare care se ciocnesc, zgomote de tacîmuri etc. dar totul lent – toatǎ gama de zgomote ce poate rezuma o masǎ animatǎ. Apoi pendula sunǎ iar rar ora, de nouǎ ori, rumoarea înceteazǎ treptat în ritmul în care se lumineazǎ şi scena.. Masa e ocupatǎ de musafiri mai curînd plictisiţi. Violeta şi André stau la o masǎ micǎ aşezatǎ transversal în capul celei mari. Ceilalţi musafiri sînt aşezaţi faţǎ în faţǎ, de-alungul mesei lungi: Mia, bǎtrînul Caraman, Cecilia, Barbu,, Alexandru, Anton, Steluţa, Grigoraş, Elena. Mesele sint pline cu farfurii, tacîmuri, pahare pline sau aproape pline cu vin – toatǎ lumea a mîncat deja şi acum se destinde. Se aude o muzicǎ, un disc cu un vals de Strauss).
Scena a 9-a
Violeta (agresivǎ): Vǎd cǎ nu vreţi sǎ faceţi puţinǎ mişcare… sǎ dansǎm… sǎ ne distrǎm puţin.
Grigoraş (vorbeşte cu un accent puternic moldovenesc): Da de ce să ne mişcǎm? Acu dacă burta îi plină se mai mişcă dracu’
Cecilia (tot moldoveneşte): Da nu vorbi tu pentru toată lumea. C-avem fiecare gură şi nu sîntem copchii…Violeta vrea să fim oleacă mai ghiduşi. Să ne bucurǎm, că d-aia ne-o chemat… Sǎ petrecem …
Violeta:(întǎreşte) Da, Cecilia, cǎ e Crǎciun, nu parastas! Parc-am fi morţi, zǎu aşa!
Steluţa (se închină): Doamne fereşte, Violeto, cum vorbeşti? Tragi a rǎu…
Barbu: Nu ţi-aduci aminte Steluţo cǎ Violeta ne punea sǎ cîntǎm cînd eram mici? Şi ne dirija…
Steluţa: Da, cîntece patriotice, de la şcoalǎ. Trec rînduri-rînduri muncitorii..
Alexandru (respectuos): Avea personalitate… avea stofǎ de lider…
Violeta (mulţumitǎ de vorba lui Alexandru): Pǎi atunci hai sǎ ne mişcǎm, sǎ facem ceva…
Steluţa: Ce sǎ facem?
Violeta (se gîndeşte o clipǎ): Orice. Fiecare, ce ştie mai bine, sǎ ne amuzǎm. Uite, cum zicea Barbu. Sǎ ne aducem aminte de copilǎrie… Sǎ cîntǎm. Fiecare sǎ cînte ceva. O sǎ fie distractiv…
Cecilia (cu mîna la gurǎ se vaitǎ, veselǎ): Da de unde! Cî şi sîntem buni sî cîntǎm! Grigoraş cîntă ca mǎgarul de la mitropolie. N-are voce deloc.
Grigoraş (revoltat): Da cîntă tu dacǎ eşti mai brează. De ce mă faci tu pe mine mǎgar de faţă cu toată lumea?
Alexandru (conciliant): Nu te-a fǎcut mǎgar, aşa vine vorba noastrǎ româneascǎ…
Mia (veselǎ) : Uite cînt eu, nu vǎ mai certaţi!.
André: Ce cînţi?
Mia: Un cîntec rusesc… din copilǎrie… Îl ascultam la radio.
Toţi (cu reproş) Aaa!
Violeta (nedumeritǎ şi nesigurǎ): Cum adicǎ un cîntec rusesc? De ce rusesc? Ruşii care ne-au fǎcut bolşevici…
Anton: Care erau atei…
Grigoraş: Şî ne-or ocupat Basarabia…
Barbu: Care ne-au jefuit bogǎţiile ţǎrii…
André (vesel): lasǎ sǎ fie rusesc. Dǎ-i drumul, Mia. Vino în faţǎ.
Anton (se reculege): Muzica ruseascǎ e frumoasǎ. Tata, Dumnezeu sǎ-l ierte cînd se îmbǎta, cînta Suliko. Îl ştiţi?
Barbu: Cîntǎ-l tu!
Anton: Acum cîntǎ Mia, nu mǎ bag…
Mia (în faţǎ. Face o reverenţǎ. Cîntǎ fals, de fapt, pe jumǎtate, recitǎ):
Bărbatul meu nu e bogat / Bărbatul meu nu e frumos / Dar cînd dansez cu el / Şi-l aud spunînd tare drǎgǎstos / Dragǎ puişor/ De mult te iubesc / Simt cǎ mǎ topesc… (Se înclinǎ,
André: Bravo, frumos (aplaudǎ urmat şi de ceilalţi care dau semne vii de apreciere: „Ai vǎzut?” „Are voce” „Uitasem cîntecul ǎsta” „Îl cînta o rusoaicǎ într-un film” ” Mia e simpaticǎ” „Ea sparge todeauna gheaţa” etc. Numai Alexandru care vine s-o conducǎ din mijlocul camerei spre scaun ca pe o vedetǎ e nemulţumit)
Mia: Am fost bine?
Alexandru: Ai fost bine pe dracu! Ne facem de rîs…
Mia (rǎstitǎ, dar numai Alexandru o aude): Cu ce ne facem de rîs? C-am zis cǎ mǎ iubeşti? Ţi-e ruşine cu asta? Sau că suntem săraci? Lasă-i să ştie, poate-ţi dă o slujbă… La banii lor…
Alexandru: Vorbim acasǎ. Acum haide sǎ ne uitǎm la ǎştia…
(Mia se aşazǎ lîngǎ bǎtrînul Caraman şi Alexandru se îndreapta spre scaunul lui de vizavi, ocolind masa).
Grigoraş (care a auzit o parte din discuţie, cǎtre Alexandru): Doar nu te superi acuma. Nu vorbeşte de tine…
Alexandru: O fi, da’ sunt şi alte cîntece, de ce să-l cînte pe ăsta?
Grigoraş (ironic): Dacã p-ãsta îl ştie… Nu-i bine să ti superi. Nu te-a făcut de rîs. Aşa vine vorba cîntecului rusesc.
(În faţa lor de partea cealaltǎ a mesei, bǎtrînul Caraman, o priveşte drǎgǎstos pe Mia, o mîngîe pe obraz şi pe urmǎ, mîna îi coboarǎ spre gît. Mia se scoalǎ repede de pe scaun indignatǎ)
Mia (trecînd spre geam, pe lîngǎ Violeta. Şuierǎ): M-a ciupit!
Violeta (împǎciuitoare): Am vǎzut, de obraz…
Mia: M-a ciupit de douǎ ori. Cu o mînǎ de obraz şi cu alta de fund!
Violeta (fals dojenitoare): Vai tatǎ, ce-ai fǎcut! Mai mare ruşinea. (Admirativǎ, cǎtre Mia) Iartǎ-l şi tu, toatǎ viaţa a fost curvar…
Bǎtrînul Caraman (libidinos, spre ceilalţi): Hǎ, hǎ, hǎ! Are nişte buci ! Are nişte buci fetica asta!
Barbu (vesel): Aşa bunicule, aşa…Cum erau fetele pe timpul matale?
Bǎtrînul Caraman: Eee, cum erau… Erau… (Începe sǎ mǎnînce. Uitǎ sǎ rǎspundǎ).
André (triumfǎtor, cǎtre Violeta): Vezi? D-aia nu voiam sǎ stea lîngǎ mine. Face tot felul de prostii. E nebun…
Mia (l-a auzit) : Nu vǎ ciupea el pe dumneavoastrǎ… Nu-i plac milionarii, el a fost comunist…
Steluţa (cu tact, ca sǎ depǎşeascǎ momentul dificil): Vreau sǎ vǎ arǎt şi eu ceva. Am s-o dansez pe Carmen. Dar nu dupǎ muzica de pe disc, cǎ aia e prea repede. Cînt eu.
(Iese în faţǎ, în mijlocul camerei, se uitǎ cercetǎtoare în jur, cautǎ ceva, a gǎsit. Un ghiveci micuţ cu flori de lîngǎ scara care urcǎ spre bucǎtǎrie. Îl ia în braţ şi anunţǎ solemnǎ): Habanera din opera Carmen de Bizet: (danseazǎ): Pam-pam-pam pam-pam pam-pam-pam etc. (Anton o priveşte cu admiraţie în timp ce Violeta îşi sprijinǎ capul de umǎrul lui André. Bǎtrînul Caraman, lîngǎ care stǎ acum Cecilia, doarme sforǎind. Cecilia şi Grigoraş vorbesc cu însufleţire cu voce scǎzutǎ. Ceilalţi se uitǎ la Steluţa şi încearcǎ sǎ ţinǎ ritmul bǎtînd din palme. Steluţa, micǎ şi îndesatǎ, face piruete cu ghiveciul în braţe şi apropiindu-se de un perete se sprijinǎ c-o mînǎ de el, sufocatǎ şi ameţitǎ. Pune ghiveciul jos): Gata, nu mai pot.Uh! Dacǎ-s grasǎ…(Se îndreaptǎ radioasǎ spre masǎ. Modestǎ). E greu la vîrsta mea sǎ mai fii dansatoare. (Aplauze, comentarii elogioase).
Cecilia: Vai Steluţa, ce sprintenă eşti!
Grigoraş: Şi-aşa, săltăreaţă. Mi-o plǎcut.
Elena (invidioasǎ): La circul din Montreal se angajeazǎ balerine… mai corpolente. Am citit în ziar.
Steluţa (mereu modestǎ): E, totuşi sînt prea grasǎ…
Barbu: Prea slabǎ… eşti o firfiricǎ… Se cautǎ balerine de o sutǎ douăzeci de kilograme…
Steluţa (mereu modestǎ): Eee, totuşi. Eu sînt o amatoare, n-am talentul lor…
Anton: Da de unde! Ai fost grozavǎ! O sǎ te pun sǎ dansezi şi-acasǎ… Nu mi-ai arǎtat niciodatǎ pîn-acum ce ştii sǎ faci…
André (retoric): România nu duce lipsǎ de talente! Mi-a spus Violeta, da n-am crezut…
Violeta: Cum dragǎ?! Dar noi am dat lumii pe Enescu, pe Ionescu, pe Titulescu, pe Uscǎtescu pe…
Alexandru (doct): România are cele mai multe genii pe cap de locuitor, s-a publicat în New York Times şi în Scânteia, pe vremuri…
Mia (care se întoarce de la geam) : Cine urmeazǎ? (suavă:) Alexandre cîntǎ-ne şansoneta aia a ta!
Violeta: Ce şansonetǎ?
Steluţa: Alexandru a compus o şansonetǎ. Nouǎ ne-o cîntǎ mereu cînd ne întînim noi între noi…
Violeta (derutatǎ): Cînd vǎ întîlniţi voi între voi…
Steluţa (agasatǎ): La o bere! Nu v-am chemat niciodatǎ pe tine şi pe André fiindcǎ ce să vorbiţi voi cu noi? nu v-ar amuza inepţiile noastre. Ne distrăm şi noi cum putem. La sfîrşitul serii de multe ori Alexandru ne cîntă şansoneta lui…
Alexandru (se codeşte. I-a trecut supărarea acum după ce-a văzut-o dansînd pe Steluţa şi i-ar place sǎ cînte. Dar se lasǎ greu, are trac. Cu ochii ţintǎ la Violeta şi la André): Nu ştiu ce sǎ fac… Da’ dacǎ toatǎ lumea vrea…
André: Da domnule cîntǎ-ne şansoneta aia a dumitale…
Alexandru (avanseazǎ cîţiva paşi, în mijlocul camerei. Cu aplomb, ca un animator): Dar vreau sa cîntaţi refrenul cu mine. În şansoneta mea este vorba despre ciobǎnelul Pierre care o iubeşte pe ciobǎniţa Madelon, dar ciobǎniţa Madelon nu-l iubeşte pe ciobǎnelul Pierre fiindcǎ este logoditǎ cu ciobǎnelul Florind care însǎ o n-o iubeşte pe ciobǎniţa Madelon, ci pe ciobaniţa Clothilde. Ori Clothilde, şi aici e clenciul şansonetei mele, nu-l iubeşte pe Florind ci îl iubeşte pe Pierre, adicǎ pe ciobǎnelul de la început care o iubeşte pe Madelon. Şi şansoneta mea se terminǎ aşa: Florind, Clothilde şi Pierre, Madelon /Ciobǎnei şi ciobǎniţe zurlii/ Cîntaţi iubirea într-un ton/Ca nişte blînde ciocîrlii…
André (derutat): Blînde ciocîrlii…
Alexandru (didactic): Şansoneta mea imită o pastorală din secolul al XVIII-lea.
André (se lumineazǎ la faţǎ dumerit) : Aaa, grozav! Secolul al XVIII-lea, grozav! (se ridicǎ în picioare, întinzîndu-i un pahar cu vin): Voltaire, Rousseau, Revoluţia franceză…. Cunosc! Toată stima! Dumneata eşti poet ca şi mine! (cǎtre toţi): Vreau să vă citesc şi eu un poem scris pentru femeia iubită cu ocazia zilei ei de naştere, acum patru luni (o ia pe Violeta de umeri şi o sǎrutǎ zgomotos pe obraz. Se scotoceşte prin buzunar şi scoate o foaie de hîrtie mototolitǎ. Explicǎ): Am creat-o la o şedinţǎ cu bandiţii ǎia de la sindicat (Ridicǎ o mînǎ, cerînd sǎ se facǎ linişte. Îşi dǎ sema cǎ Alexandru a rǎmas în mijlocul salonului, pregǎtindu-se sǎ cînte şi-i face semn cǎ nu mai e nevoie să cînte, poate sǎ se aşeze. Apoi cu voce tare): ”Iubirea mea e-o floare ce înfloreşte-n noapte / Şi zi face din ea cu amoroase fapte.(Cu voce tunǎtoare) Iubirea mea e-o floare distinsǎ şi cochetǎ / Iubirea mea e-o floare voioasǎ Violetǎ” (se apleacǎ din nou şi o sǎrutǎ iar pe Violeta, de data asta pe gurǎ).
Violeta (impresionatǎ îşi şterge o lacrimǎ): Aşa e André, romantic. Ǎia de la sindicat pretind că-i căpos, da’ el are un suflet de aur.
Alexandru (condescendent, cu invidie): E foarte frumos, deşi viziunea liricǎ e simplǎ. Poate chiar prea simplǎ. Eu de exemplu în şansoneta meu abordam aspectul acesta al relaţiilor interpersonale în dragoste, dar sugerînd cît de complexe sînt şi totodatǎ de inedite. Fiindcǎ de exemplu ciobǎniţa Clothilde…
Grigoraş: Lasă ciobanii că-s sǎtul de ei, cînd eram copchil la şcoală, doar de asta învǎţam, de ciobanul cela cu oaia vorghitoari care-l caută mǎsa cǎ o fugit d-acasă… Da poezia lu domnu André îi bună rǎu, îi filozofică….
Barbu: Şi are şi rimǎ…
André (nemulţumit din cauza remarcii lui Alexandru, observǎ deodatǎ absenţa copiilor): Unde sînt vandalii?
Steluţa (maternǎ): Stai cuminte, cumnate! Se joacǎ în bucǎtǎrie! Sau la subsol, sau la etaj, nu ştiu!
André (sare de pe scaun, aproape furios. Strigǎ roşu la faţǎ): Se joacǎ?! Cine le-a dat voie sǎ se joace? N-am chef să-mi alerge prin casă de colo-colo ca nişte vîrcolaci! Să stea aici cu noi, dacă i-aţi adus în vizită! Aici! (arată cu degetul spre parchet) Aduceţi-i aici! Imediat! Isabela, Gogu, imediat, am zis! Imediat!
Scena a 10-a
(Gogu şi Isabela vin din bucǎtǎrie zǎpǎciţi. Gogu se calmeazǎ repede)
Gogu (grav şi autoritar, ca un comandant de oşti): Isabela, tu te duci în bucǎtǎrie şi la subsol, cauţi peste tot şi eu urc la etaj. Ne întîlnim în hol peste cinci minute, e clar?
Isabela: Cu vandalii, şi-i depunem aici.
Gogu: Exact!
(Ies foarte aferaţi)
Scena a 11-a
André: Toatǎ seara mi-a fost fricǎ de asta! Ne-am distrat, am spus poezii dar aveam o grijǎ în subconştient. Casa mea nu e teren de joacǎ. Am dat douǎ milioane pe ea, acum face şase!
Steluţa: Nu se întîmplǎ nimic cumnate.
Barbu (ca şi cum ar fi interesat) : O vinzi?
André (se uitǎ la el fǎrǎ sǎ priceapǎ, apoi hotǎrît): N-o vînd! (iese nervos din salon)
Scena a 12-a
Grigoraş (melancolic): Da cine are aşa bani mulţi sǎ cumpere cǎsoaia asta?
Mia (cu ironie ascuţitǎ şi rea): Milionarii Grigoraş! Ǎia care au avut noroc…
Alexandru (mereu doct): Proprietatea este furt, a zis Proudhon. Aşa se fac milioanele….
Cecilia (rîzînd): Mi-mi plac filmele alea cu spǎrgǎtorii de bǎnci. Eu nu ţîn niciodată cu poliţia…
Grigoraş: Asta era bine pe timpul lu Iliescu cînd mai eram în ţarǎ: că ne dǎdea voie la toţi să furǎm…
Violeta (pune lucrurile la punct): André cîştigǎ cinci sute de dolari pe orǎ. Nu se poate compara niciunul din voi cu el…
Scena a 13-a
André (apare cu Ina, fetiţa de şapte ani a Steluţei, de mînǎ) Pe fetiţǎ am gǎsit-o, dar bǎiatul nu e nicǎieri. S-a ascuns!
Steluţa (o ia în braţe drǎgǎstoasǎ. Încet): Draga mamei! Stai aici cu mine cǎ André ǎsta e cǎpcǎun.
Gogu: L-am strigat, am fǎcut tǎrǎboi, degeaba. Am zis cǎ-l chemaţi dumneavoastrǎ, nimic.
Isabela: S-a ascuns bine.
André: N-are pic de respect…
Barbu (ruşinat cǎ fiu-sǎu îl face de rîs) : Lasǎ cǎ-l aduc eu!
Elena: Vezi cum vorbeşti cu copilu’. Sǎ nu-l sperii.
Barbu: Cum sǎ-i vorbesc?! Ca un tatǎ… cum?
Scena a 14-a
(Barbu iese din salon şi se aude strigînd urcînd pe scǎri) Unde te-ai ascuns mǎ, tîlharule? Ieşi afară că te belesc…
André (satisfǎcut cǎtre toatǎ lumea) Foarte bine! Eu nu mǎ bag în treburile voastre de familie, dar îmi place cǎ pune problema cum trebuie..
Violeta (mîndrǎ de Barbu): E fratele meu! Noi toţi din familie ştim cum să punem problema
Scena a 15-a
Barbu (apare cu Gelu, smiorcǎind): Era la closet, nu strica nimic.
André: Bravo, mǎ bucur cǎ l-a recuperat. Bravo! Foarte bine, mǎ întorc imediat (iese).
Violeta: Isabela, ia tu copiii şi duceţi-vǎ la bucǎtǎrie. Ai grijǎ de ei, sǎ nu mai facǎ vreo trǎznaie!
Isabela: Da, doamnǎ. (îi ia pe copii de mînǎ şi dispare în bucǎtǎrie)
Scena a 16-a
Violeta: Sǎ continuǎm! Cine e la rînd? Cecilia, ne cînţi ceva?
Cecilia: D-apǎi pot? Ia uită-te la mine!
(Bǎtrînul Caraman doarme adînc cu capul sprijinit de umǎrul ei. Dacǎ s-ar mişca sǎ se scoale de pe scaun, bǎtrînul ar cǎdea).
Steluţa: Hei tatǎ, trezeşte-te! Barbule, du-te si zgîlţîie-l puţin pe tata, a cocoşat-o pe Cecilia, tu nu vezi?
Barbu (bucuros) Şi-l punem să ne cînte! Hai să vedem dacă mai ştie să cînte! (Se apropie de bǎtrînul Caraman, îi dǎ un ghion în coaste şi bǎtrînul deschide ochii zǎpǎcit).
Bǎtrînul Caraman: Ce e? Ce e?
Barbu (îi ţipǎ în ureche): Hai sǎ ne cînţi!
Batrînul Caraman: Ce sǎ fac?!
Barbu: Sǎ ne cînţi ceva…
Bǎtrînul Caraman: Sǎ cînt?!
Barbu: Toata lumea a cîntat. Zi-ne un cîntec cu curve cum ştiai mata în tinereţe!
Bǎtrînul Caraman (reflecteazǎ cîteva momente, molfǎie din buze, apoi fǎrǎ sǎ se scoale de pe scaun începe rǎguşit): Ecaterino, /Vedea-te-aş vie / In colivie / Că-mi ciripeşti.
Iubire mare / Si arzătoare / Că-mi dăruiesti.
Scena a 18-a
(În timp ce bǎtrînul cîntǎ sau recitǎ, André se întoarce. Îi face semn Violetei cǎ totul e în ordine şi se aşazǎ. Bǎtrînul a terminat )
Toţi (pe rînd, admirativi, rumoare” Bravo!” „Eşti bun!” „Sǎ trǎieşti” etc. Violeta e cea mai entuziastǎ, aplaudǎ cu vioiciune în picioare).
Bǎtrînul Caraman (mǎgulit de succes, ridicǎ o mînǎ în sus cǎ vrea sǎ continue. Se face linişte şi se ridicǎ greu în picioare. Cîntă fals şi răguşit imnul comuniştilor italieni) Bandiera rosa / Tra la la la / Bandiera rosa / Tra la la la / Bandiera rosa / Tra la la la la la / Trǎiascǎ comunismul şi la libertà.
Barbu (decepţionat): Hopa! A dat-o-n barǎ! Şi-a adus aminte din tinereţe, dar ce nu trebuie!
Violeta (autoritarǎ) Stai jos tatǎ, ajunge.
Grigoraş: Omu’ are voie să cînte ce vrea. Trǎim într-o ţară liberă. Dacă aiasta îl distrează pe el, lasă-l să zică!
André (sever) : Nu v-am invitat de Crǎciun ca sǎ aud lozinci comuniste la masǎ.
Bǎtrînul Caraman (intrigat de lipsa de entuziasm a celorlalţi, îşi ridicǎ pumnul în aer şi continuǎ tare şi cu forţǎ): Stalin şi poporul rus / Libertate ne-au adus / Noi vrem pace în Balcani / Fǎrǎ anglo-americani, URESESE/Bastionul păcii e, trǎiasca prietenia indestructibilǎ dintre…
Violeta (disperatǎ) Opriţi-l pe tata! A înnebunit tata! Opriţi-l!
Bǎtrînul Caraman (retoric, hohotitor, cu pǎrul vîlvoi, cu pumnul azvîrlit în aer): Lumina vine de la Rǎsǎrit şi întunericul de la Apus!
(Barbu şi Steluţa trag de el sǎ-l îndepǎrteze de la masǎ).
Barbu (îl împinge de spate spre ieşire, cu agilitate de infirmier) Hai tatǎ, sus în dormitor sǎ-ţi dau medicamentele. E timpul sǎ dormi! Hai !
Bǎtrînul Caraman (şi-a adus aminte o altǎ lozincǎ): Ana Luca şi cu Dej / Au bǎgat spaima-n burgheji / Ana Luca şi cu Dej au bǎgat spaima-n burgheji…(dispare strigînd mereu lozinca asta, dar se aude din ce în mai slab, urcînd scara împins de Barbu)
Scena a 19-a
(În urma bǎtrînului s-a aşternut liniştea. Toţi sînt stînjeniţi, nu ştiu ce sǎ spunǎ)
André (amar): M-am dus prin casǎ sǎ vǎd ce-au fǎcut vandalii. Nici o pagubǎ materialǎ. Eram mulţumit. Şi cînd mǎ întorc în salon ce vǎd? Un comunist bǎtrîn care i-a stricat copilǎria femeii iubite şi care strigǎ lozinci comuniste. Şi voi toţi îl aprobaţi, îl aplaudaţi, îl încurajaţi… E un adevǎrat complot. Sînteţi toţi nişte comunişti mizerabili! Toţi românii sînt comunişti! (Cîteva clipe de tǎcere grea).
Alexandru (moale): Ba nu domnule André, nu sîntem comunişti.
Anton: Eu dupǎ tatǎ sînt legionar! Şi dupǎ bunicul, liberal…
Elena: Pe mine profesorii comunişti m-au persecutat încǎ din copilǎrie şi în clasa a unsprezecea, m-au lǎsat repetentǎ! Aşa m-a găsit revoluţia, repetentă
Steluţa: Nu sîntem comunişti cumnate, ba din contra sîntem anticomunişti. Eu chiuleam şi de la învǎţǎmînt politic…
Mia: Eu n-am fost nici membrǎ de partid!
Cecilia: Nici eu (îl zgîlţîie pe Grigoraş care tace tot timpul): Zi bǎi şi tu că nu esti comunist, zi bǎi ca n-ai intrat în partid. Aiştia cum zic?
Grigoraş: Ba de ce să zic că n-am fost dac’am fost! Am fost în partid, domnu’ André da’ puteai să nu fii?
Cecilia (disperatǎ): L-o silit dragǎ, i-o zis că-l dǎ afară din serviciu dacă nu se face membru… Aşa i-o zis, că-i musai să se dezvolte…
Grigoraş: Da, aşa mi-o zis.
André (sever): Da cu Ceauşescu cum a fost? Cǎ de aplaudat l-aţi aplaudat toţi. Vǎ toceaţi palmele aplaudîndu-l…
Alexandru (dupǎ o clipa de ezitare generalǎ, fiindcǎ toţi sînt intimidaţi): Şi regina Angliei nu l-a plimbat cu caleaşca? Regina Angliei era şi regina dumneavoastrǎ…
André: Regina n-are nicio vină, că doar nu era să-l lase să meargă pe jos. (Inchizitorial cǎtre Elena) Şi dumneata care ai fost repetentǎ…
Elena (mǎgulitǎ cǎ i se adreseazǎ direct ei): Da, fiindcǎ m-au persecutat… Spuneţi vǎ rog…
André: Nu erai şi pionierǎ?
Elena (mîndrǎ): În clasa a şasea am fost comandantǎ de grupǎ. Dupǎ aia au început să mă persecute… La matematică, la fizică şi la chimie
André (sarcastic): De mici eraţi comunişti…
Alexandru (obosit): Toate astea au fost demult, domnule André. Atît de demult cǎ parcǎ a trecut o sutǎ de ani de atunci. Cînd a fugit Ceauşescu cu helicopterul, lumea se îmbrǎţişa pe strǎzi şi-şi fǎceau toţi semnul victoriei. În zilele alea, douǎ sau trei, eram mîndri de noi domnule André, nu ne gîndeam atunci cǎ o sǎ emigrǎm vreodatǎ. Pe urmǎ cineva a spus cǎ sîntem cu toţii stupizi şi cǎ aşa o sǎ fim douǎzeci de ani. Ne-am revoltat la început, dar dupǎ aia ni s-a pǎrut cǎ aşa este, cǎ sîntem stupizi şi cǎ aşa o sǎ fim toatǎ viaţa. Unii dintre noi, poate cǎ din cauza asta am şi emigrat, domnule André. Ca sǎ ne gǎsim un loc unde sǎ nu ne mai simţim aşa… Nu eram comunişti, nu eram nicicum, domnule André, eram doar nişte bieţi oameni care aveau nevoie de o viaţǎ liniştitǎ. Cum sînt atîţia ca noi şi-n ţara asta.. N-a fost sǎ fie, ǎsta a fost norocul nostru! Nici acolo, nici aici. Dar nu eram comunişti… aşa sǎ ştiţi…
Mia: S-a fǎcut tîrziu… Trebuie sǎ plecǎm.
Violeta: E încǎ devreme, mai staţi. Trebuie să vă împărţim şi cadourile de la moş Crăciun…
Mia: Altădată. E foarte tîrziu. Trebuia să fi plecat de mult.
André (ironic): La revedere (se ridicǎ). Din punctul meu de vedere, petrecerea s-a terminat de mult. Bunǎ seara! (Iese)
Scena a 20-a
Violeta: Chiar plecaţi cu toţii?
Steluţa: Vǎ odihniţi şi voi, mîine aveţi alţi musafiri…
Violeta (ridicǎ ochii spre tavan exasperatǎ): O, da, Phil Donovan cu nevastǎ-sa. Sînt putrezi de bani, şi au nasul pe sus…. Li se pare cǎ dacǎ-s miliardari sînt supraoameni…
Anton (consolator): Nu vǎ faceţi probleme. Mǎnîncǎ şi ei ce mîncaţi voi. Dacǎ nu le place sǎ nu mai vinǎ altǎdatǎ.
Violeta: Dinspre partea mea… André i-a chemat… Are el o problemǎ… Sǎ nu uitaţi copiii. (Strigǎ): Isabela! Isabela! Adu copiii, lumea pleacǎ.
Grigoraş: O fost tare bine şi poezia lu’ André mi-o plǎcut. Era adîncă. Da el îi cam ciufut, o feştelit-o acu la sfîrşit…
Cecilia: S-o supǎrat pe moşneagul nostru, da ce sǎ-i faci ? Îi ramolit saracu!
Barbu: Dacǎ ştiam ce are în cap, îl lǎsam sǎ doarmǎ mai departe…
(Apare Isabela cu copiii şi fiecare şi-l ia în primire pe-al lui)
Violeta: Mulţumesc, sînteţi drǎguţi. Vǎ conduc. (Ies toţi, în hol de unde se vor despǎrţi). Violeta nu mai apare, va merge probabil sǎ vorbeascǎ cu André)
Scena a 20-a
(Isabela şi Gogu intrǎ în salon şi încep sǎ facǎ ordine. Strîng tacîmurile, farfuriile şi paharele murdare pe care Isabela le pune într-un coş mare ca sǎ le ducă la bucǎtǎrie)
Isabela: S-a sfîrşit mai repede decît mǎ aşteptam…
Gogu: Fiindcǎ au fǎcut politicǎ. S-au certat! Stai sǎ vezi ce-o sǎ fie mîine. Or sǎ vorbeascǎ despre musulmani.
Isabela: A, nu! N-or sǎ se certe!
Gogu: Crezi tu asta?
Isabela: Donovanii ǎştia au venit şi anul trecut. Nici domnul André, nici doamna Violeta nu le zic nimic, nu-i contrazic, nu vorbesc neîntrebaţi, sînt cuminţi ca nişte şcolari. Nici nu mǎ lasǎ sǎ-i servesc eu, zice cǎ n-am clasǎ. Îi serveşte doamna. (Se uitǎ temǎtoare în spate, spre uşǎ): Sǎ-ţi spun un secret… I-am auzit sǎptǎmîna trecutǎ pe domnul şi pe doamna, vorbeau în tainǎ, erau aici în salon şi ei credeau cǎ sînt jos la subsol, da eu eram pe hol. Sǎ nu mǎ spui!
Gogu: Nu te spun. Despre ce vorbeau?
Isabela: Domnul André îşi pierde jobul. Aşa zicea cǎ din ianuarie, gata, Consiliul de administraţie are de gînd sǎ-l înlocuiascǎ şi el vrea sǎ demisioneze… E aranjat aşa ca sǎ nu-i strice firma… Îi dau şi o scrisoare de recunoştinţǎ şi o indemnizaţie de plecare, da el e supǎrat foc. Zicea cǎ sînt mǎgari…
Gogu: Ce vorbeşti? Sǎracu’ domnu André! Milionar şi şomer, dracu’ a mai auzit?!
Isabela : Aaa, nu, nu-i vorba cǎ o sǎ fie şomer… Nici n-are dreptu! Vrea sǎ vorbeascǎ cu americanu’. Sǎ-l ia consilier. Cicǎ Donovan are hoteluri şi cazinouri în toatǎ lumea. Şi ziare şi posturi de televiziune… Iar nevastǎ-sa are un lanţ de case de modǎ la Paris, la Londra, la Roma… Îl bagǎ acolo, undeva, director la vreun post de televiziune, sau la hoteluri. El vrea să fie mai mare peste Cazinouri, da doamna nu-l lasǎ, zice cǎ e periculos. Cǎ poate sǎ dea în damblaua ruletei şi ajunge ca Mémé.
Gogu (derutat): Ca Mémé…
Isabela: Bǎrbatul cîntǎreţei ǎleia, cum o cheamǎ? Caline Daion. A scris în ziare cǎ pierde la Cazinou cîte un milion de dolari pe lună.. Doamna zice cǎ decît sǎ se bage la Cazinou, mai bine stau fǎrǎ slujbǎ. Cǎ mai bine joacǎ petanque sau şah în parc cu babalîcii din cartier… I-e fricǎ, zicea, „nu vreau s-ajungem la sapǎ de lemn, acu la bǎtrîneţe, sǎ rîdǎ Steluţa de mine” (pune ultimele farfurii sau pahare în coş): Aşa cǎ mîine e o zi foarte importantǎ pentru domnu’ şi pentru doamna!
Gogu (interesat) : N-am grijǎ, se aranjeazǎ. Pentru Donovani e un fleac… La banii lor, trei sute de mii de dolari pe an cît ar fi un salariu nu înseamnǎ nimic. Un mezelic…
Isabela (se opreşte din treabǎ şi cu mîna în şold, cu aplomb): Aşa zic şi eu. Da aşa o fi? Doamna zice cǎ-s calici şi ai dracu’! Cǎ sînt fuduli! Cǎ li s-a urcat bogǎţia la cap! Eu Gogule, sǎ ştii cǎ le ţin pumnii! (confidenţial): Numai cǎ dacǎ Donovan îl ia consilier, domnu’ André pleacǎ din Montreal. O ia pe doamna Violeta şi se stabilesc în State sau în Europa, depinde de post. Emigreazǎ… Aşa zicea, doamna, că se fac emigranţi, se duc la mai bine…
Gogu: Da, la mai bine… Ca noi…
Isabela: Ca noi, da. Ajutǎ-mǎ sǎ duc coşul ǎsta la bucǎtǎrie. (Iau coşul fiecare de o parte şi pornesc spre bucǎtǎrie în timp ce cortina coboarǎ încet, încet).