(Din Imprevizibilul triumf, Institutul European, 2008)
Prin Anatomie du bourreau (Anatomia cǎlǎului), carte publicatǎ de unul dintre cei mai apreciaţi scriitori danezi contemporani, Jens-Martin Eriksen (n. 1955), mai întâi la Copenhaga în 1997, şi apoi în traducere francezǎ la Paris (Métaillié, 2001) ne aflǎm în prezenţa unei conştiinţe care coboarǎ treaptǎ cu treaptǎ în infernul culpabilitǎţii.
Cartea porneşte de la o formulǎ înscrisă în convenţia clasicǎ a jurnalului gǎsit: autorul, instalat într-o pensiune la Barcelona cu dorinţa da a se consacra scrierii unui roman, cunoaşte un personaj ciudat – fǎrǎ identitate explicitǎ, numit convenţional Z – care se lanseazǎ într-o lungǎ şi impresionantǎ confesiune de rǎzboi. Nu e vorba de vreunul dintre cele douǎ rǎzboaie mondiale, ci de unul insidios, dar nu mai puţin tragic, din zilele noastre dintr-o ţarǎ unde sunt opuse una alteia douǎ comunitǎţi etnice şi unde miliţienii voluntari ai celei temporar învingǎtoare procedeazǎ, prin execuţii sumare şi colective, la o epurare etnicǎ monstruoasǎ, înruditǎ cu „soluţia finalǎ” a naziştilor. Când îşi va termina confesiunea, Z va pleca fǎrǎ urmǎ, fǎrǎ sǎ lase nici o explicaţie şi autorul, renunţând la subiectul romanului proiectat, se va mǎrgini sǎ recreeze, din perspectiva enigmaticului personaj fluxul naraţiunii acestuia care l-a impresionat profund.
Tot ce povesteşte Z se petrece într-o regiune şi o ţarǎ vag localizate, „pe harta realitǎţii”, într-o geografie imaginarǎ, unde numele oraşelor şi satelor (Alabama, Zambezi, Zanzibar, Columbus, Madagascar, Arizona etc.) sunt arbitrare, nu au absolut nici o legǎturǎ cu corespondentele lor din geografia realǎ. Cum nici o legǎturǎ nu au de asemenea, nici numele personajelor – camarazii sǎi din corpul de miliţie – pe care Z, dintr-o neclintitǎ şi obligatorie loialitate, nu vrea sǎ le facǎ identificabile.
Istoria lui Z nareazǎ transformarea în câteva zile a acestor camarazi, iniţial nişte tineri obişnuiţi, cumsecade şi paşnici, în roboţi, capabili sǎ îndeplineascǎ rutinier şi cu eficacitate, într-o stare de totalǎ apatie moralǎ, ordinele cele mai abominabile.
Acestea fiind zise, cartea lui Jens-Martin Eriksen este o analizǎ plinǎ de amǎrǎciune a slǎbiciunii naturii umane, a vulnerabilitǎţii sale în faţa manipulǎrii, a paradoxului prin care omul se poate pierde pe sine ca fiinţǎ moralǎ tocmai datoritǎ unor însuşiri care ar trebui sǎ-l înalţe. Şi analiza aceasta are meritul de a expune aproape didactic – în sensul bun al cuvântului, de claritate şi înlǎnţuire logicǎ, naturalǎ, nu de discurs vulgarizator, sentimental sau moralizator – etapele de degradare, de devenire monstruoasǎ, fie şi pentru un timp limitat, ale personalitǎţii morale.
Totul începe cu constituirea aleatorie a unui grup de miliţieni din tineri foarte puţin la curent cu ceea ce urmeazǎ sǎ facǎ: „Trebuia doar sa efectuǎm un serviciu special în luna aceea şi nu primisem decât o instruire cu totul rudimentarǎ în mânuirea armelor, timp de câteva seri, înainte de a sosi acolo. Nu pǎrea nimic rǎu în treaba asta. Doar o lunǎ, şi pe urmǎ gata”.
Urmeazǎ, din partea comandantului, picurarea insidioasǎ a unori informaţii controlate, fragmentare care mai mult sugereazǎ decât clarificǎ: „Nu era vorba de a ni se da instrucţiuni ci numai de ne informa cât de cât. Ca şi cum nu era în discuţie decât o treabǎ mǎruntǎ ca oricare alta care – ce vreţi? – era normal sǎ ne revinǎ. Nu ştiu. Ne puteam imagina cǎ era vorba de o regularizare a traficului, de supraveghere la un post de control ba chiar, eventual, de un serviciu de gardǎ adormitor în spatele unei bariere.”
Apoi, dupǎ câteva detalii asupra localitǎţilor înconjurǎtoare (satele „Zambezi”, „Columbus”, „Arizona”) tinerii aflǎ cǎ vor trebui sǎ asigure „protecţia” unor grupuri de localnici în deplasarea lor prin pǎdure cǎtre alte locuri.
Comandantul îi va conduce pe traseul de urmat a doua zi şi dupǎ intrarea în pǎdure, le aratǎ un set de fotografii. Sunt fotografii de rǎzboi, cu cadavre calcinate ori mutilate, aliniate unele lângǎ altele, cadavre de bǎrbaţi, femei şi copii. Se înţelege cǎ victimele fac parte din comunitatea tinerilor miliţieni. Tinerii sunt îngroziţi, şi este momentul sǎ li se vorbeascǎ patern şi calm despre responsabilitate, despre datoria de a-şi apǎra propriile familii contra „celorlalţi”- dintre care fac parte şi locuitorii satelor din jur – despre mefienţa cu care trebuie sǎ priveascǎ orice manifestare omeneascǎ din partea acestora, identificaţi acum ca inamici periculoşi şi ireductibili. Sǎ nu se lase înşelaţi şi manipulaţi de pretenţiile lor de nevinovǎţie, de tânguielile, rugǎminţile şi ipocrizia lor. Şi iatǎ o idee capitalǎ care are menirea sǎ adoarmǎ eventualele scrupule: e o luptǎ pe viaţǎ şi pe moarte, „ori ei ori noi”: „Cei pe care trebuia sǎ-i deplasǎm ne-ar fi obligat şi ei sǎ ne pǎrǎsim casele dacǎ ar fi avut aceastǎ posibilitate /…/ Ei erau diferiţi de noi – noi, oamenii – ei nu reflectau la toate astea, aşa cum o fǎceam noi”.
Fireşte cǎ nimeni nu îndrǎzneşte sǎ-l contrazicǎ pe comandant şi faptul echivaleazǎ cu o acceptare, cu o validare a filozofiei lui de confruntare. Dar nu e încǎ timpul ca tinerilor acestora sǎ li se pretindǎ prea mult şi atunci comandntul le vorbeşte de latura umanitarǎ, ba chiar profesionalǎ, a acţiunilor lor: „Cât priveşte restul, trebuia sǎ înţelegem cǎ eram în miliţie. Nu luam oameni lipsiţi de apǎrare şi nevinovaţi, nu luam femei şi copii. Fǎceam parte dintr-o organizaţie, şi trebuia sǎ ne intre bine în cap cǎ eram obligaţi sǎ respectǎm cu tǎrie ordinele, sǎ ne ferim de excese. Sǎ nu deplasǎm nici femei, nici copii, nici bǎtrâni şi sǎ nu aplicǎm decât ce era considerat ca fiind absolut necesar”.
Ultima etapǎ de iniţiere în adevǎrata misiune ce-i aşteaptǎ pe tinerii miliţieni este strict practicǎ şi este abordatǎ la sfârşitul unui lung discurs motivator, care îmbinǎ abil apelul la sentimentele pozitive, cu virtuala ameninţare din partea „celorlalţi” şi cu datoria de loialitate faţǎ de miliţie, de comandant şi de camarazii din grup. Li se aratǎ ce trebuie sǎ facǎ odatǎ ce convoiul cu deplasaţi a ajuns la locul de destinaţie. Naratorul, personajul Z, este ales sǎ reprezinte unul dintre aceşti deplasaţi. Va fi întors cu spatele, i se va pune puşca în ceafǎ şi se va mima o execuţie. Comandantul le explicǎ pedant, cu lux de amǎnunte poziţia exactǎ a puştii astfel încât moartea sǎ fie instantaee şi fǎrǎ durere. Fiecare miliţian va avea de executat o persoanǎ şi totul va trebui sǎ se facǎ într-o ordine perfectǎ, simultan astfel încât sǎ nu se audǎ decât o singurǎ împuşcǎturǎ. Pentru a oculta bestialitatea acţiunii, comandantul le vorbeşte tot timpul cu eufemisme. Deplasaţii sunt numiţi „protejaţi”, masacrul se numeşte „operaţiune”, brutalitatea şi rapiditatea cu care este comis sunt numite „eficacitate”, iar eventualele reacţii ale victimelor sunt „complicaţii”, „porcǎrii”. Reacţiile acestea trebuie evitate cu grijǎ fiindcǎ victimele nu trebuie sǎ bǎnuiascǎ nimic din ce le aşteaptǎ. Atât vor şti, cǎ trebuie sǎ ajungǎ într-un loc unde, potrivit ordinelor, vor fi în siguranţǎ.
Cu un asemenea instructaj, Z şi camarazii lui, ajutându-se în momentele grele ori încurajându-se mutual când sunt ameninţaţi de prǎbuşirea sufleteascǎ, vor organiza convoaie de sute de oameni şi vor masacra, la început cu spaima, dezgust şi disperare, apoi cu indiferenţǎ şi plictisealǎ, toatǎ populaţia masculinǎ între 16 şi 50 de ani din oraşele şi satele din jur. Z, va pǎrǎsi şcoala-cazarmǎ din „Alabama” înaintea celorlalţi cu o conştiinţǎ moralǎ zdrobitǎ de o vinovǎţie inexpiabilǎ. Nu se va întoarce niciodatǎ în oraşul din care venise în urmǎ cu o lunǎ şi nu-şi va mai revedea niciodatǎ iubita.
Povestea aceasta cu oameni metamorfozaţi în opusul a ceea ce erau se putea petrece oriunde – în Balcani, pe teritoriul fostei Iugoslavii, în Africa sau în Asia – şi oricând. Cǎci iatǎ, în nuvela lui Soljeniţîn, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, publicatǎ în 1962, citim despre un fel de „întrecere socialistǎ”. Ivan Denisovici Şukhov, internat de opt ani într-un lagǎr de muncǎ din Siberia, primeşte sarcina ca împreunǎ cu echipa din care face parte sǎ reconstruiascǎ rapid zidul unei clǎdiri abandonate de ani de zile. Deţinuţii vor munci cu frenezie, îmbǎtaţi de un entuziasm tâmp, nemulţumiţi cǎ ziua de lucru se terminǎ prea repede şi clǎdirea aceea pe care o vor construi plini de elan va fi viitoarea lor puşcǎrie.
Pentru André Glucksmann, episodul cu Ivan Denisovici este un exemplu cât se poate de semnificativ al modului în care natura umanǎ este pervertitǎ de prostie sǎ acţioneze împotriva propriilor interese. Dar de fapt prostia aceasta, de care nimeni nu este la adǎpost (Omul e singurul animal capabil sǎ devinǎ prost, spune tot Glucksmann în excelenta sa carte Prostia), este produsul intermediar al manipulǎrii. Odatǎ adus, – prin presiune psihologicǎ, condiţionare perfidǎ, şantaj asupra bunelor sentimente, ameninţare exercitatǎ asupra unor valori personale, sociale sau profesionale identitare – sǎ nu mai poatǎ deosebi interesele sale reale, de cele impuse de o forţǎ din afarǎ, sǎ nu mai poatǎ discerne securitatea de insecuritatea moralǎ, binele de rǎu, omul devine un instrument orb, un robot care poate face orice împotriva sa şi a altora. De la crima abjectǎ care se vede cu ochiul liber de departe, şi dupǎ zeci de ani, pânǎ la rǎul aparent mǎrunt – precum delaţiunea, servilismul, adulaţia lipsitǎ de demnitate, oportunismul – care poate rǎmâne invizibil, nebănuit de nimeni din afară, dar simţit în conştiinţele scrupuloase sub forma unui abces tainic, fierbinte şi dureros.
Suntem astfel îndreptǎţiţi sǎ parcurgem cartea lui Jens-Martin Eriksen şi ca o parabolǎ. O parabolǎ a infernului vinovǎţiei în care regimurile totalitare de dreapta sau de stânga, din trecut sau din prezent au împins şi împing sute de mii şi milioane de oameni.