(din Imprevizibilul triumf, Institutul European, Iaşi, 2008)
În aparenţǎ, subiectul cǎrţii lui Livius Ciocârlie face parte dintre cele pentru care s-ar zice cǎ existǎ o competenţǎ universalǎ. Toatǎ lumea ştie despre ce-i vorba. Pe de o parte, nu existǎ om care sǎ nu fi meditat, cu mijloacele reflexive şi culturale de care dispune, mǎcar odatǎ la bǎtrâneţe şi la moarte, iar pe de alta, concluziile, dupǎ mii de ani de cugetare pe cǎi mai mult sau mai puţin directe – filozofice, artistice ori religioase – se grupeazǎ în jurul unor alternative, fundamental, simple. Una conduce cǎtre resemnare şi acceptare, cealaltǎ cǎtre negarea morţii şi continuarea vieţii sub diferite forme.
Numai cǎ Livius Ciocârlie în cartea sa nu examineazǎ bǎtrâneţea şi moartea în general, ci numai felul în care conştiinţa sa asimileazǎ ori încearcǎ sǎ asimileze aceste douǎ realitǎţi inevitabile. Eseistul se fereşte programatic sǎ fie moralist, el nu vrea sǎ transmitǎ cu bunǎ ştiinţǎ nici o pildǎ, nu are ambiţia de a-i ghida pe alţii pe un drum pe care el l-ar cunoaşte mai bine: „Nu am o ideologie, o filozofie a mea. N-am înţeles nimic, nu am ce sfaturi sǎ dau. Nu sunt /…/ un îndrumǎtor, Din cǎrţi, discursul moral îl regret. Indignǎrile, le retrag”. Ceea ce-l îndeamnǎ sǎ scrie este, s-ar spune, un act experimental: „Scopul meu e sǎ observ bǎtrâneţea unui spirit sceptic. A unuia care, în afarǎ de moarte, nu aşteaptǎ nimic”. Aşadar un fel de detaşare, de obiectivitate, de refuz al inflamǎrii.
Observarea aceasta nu va produce o înşiruire de constatǎri triste, o etalare de simptome mai mult sau mai puţin clinice, însoţitǎ de melancolia aferentǎ, ci o examinare de sine preocupatǎ de a evita suficienţa, autoiluzionarea şi egolatria. Bǎtrâneţea nu este încǎ o realitate teribilǎ. Bǎtrâneţea târzie, când totul iese de sub control, aceea este de temut: „Slavǎ domnului pânǎ acum nu mǎ tem. Mǎ tem mult mai mult de bǎtrâneţea dusǎ prea departe”.
Cu asemenea premize, în care prevaleazǎ judecata cumpǎnitǎ, cartea lui Livius Ciocârlie se citeşte ca o îmbinare de jurnale. Existǎ mai întâi, probabil ca un nucleu germinativ, un jurnal personal al micilor seisme cotidiene, al semnelor de îmbǎtrânire, al reacţiilor celorlalţi din jurul sǎu, al oboselii vitale şi al aprehensiunilor. Diaristul simte cǎ i-a trecut timpul, refuzǎ „sǎ se ţinǎ la zi”, îşi doreşte liniştea, se simte izolat şi strǎin când se nimereşte printre tineri, înregistreazǎ condescendenţa abia sugeratǎ a celorlalţi, se fereşte sǎ idealizeze „înţeleciunea” bǎtrâneţii şi este neliniştit la gândul cǎ ar putea trǎi prea mult şi ar înfrunta destinul lui Cioran sau al lui Nietzche. Din aceasta cauzǎ, noteazǎ cu speranţǎ orice dereglare a inimii în ideea unei morţi uşoare şi când se întâmplǎ ca un examen medical sǎ se dovedeascǎ favorabil, rezultatul îl nelinişteşte: „Înainte de a urca în tren, la Lucian Petrescu, vizitǎ de rutinǎ. Verdict: OK. Nici mǎcar o extrasistolǎ nu s-a gǎsit. Pǎi dacǎ aşa stau lucrurile, însemnǎ cǎ n-am pe ce sǎ mǎ bazez. Pot sǎ trǎiesc şi 80 de ani. Mi s-ar pǎrea foarte imprudent”.
De asemenea, se învinovǎţeşte pentru lipsurile materiale ale familiei, se tulburǎ la gândul cǎ T., soţia lui, ori el vor rǎmâne singuri dupǎ dispariţia primului dintre ei, îşi mǎrturiseşte un sentiment de impostor datoritǎ unui „gol de culturǎ ordonatǎ” din tinereţe, îşi inventariazǎ lapsusurile şi se îngrijoreazǎ din cauza lor, îşi judecǎ excesiv de sever cǎrţile; constatǎ cǎ devenind înţelept, sufletul i se „micşoreazǎ” şi nu mai este atras de oamenii la care a ţinut cândva şi conchide într-una din secvenţele finale ale cǎrţii: „Dacǎ mǎ întreb ce anume din viaţǎ e cel mai important pentru individ, rǎspund fǎrǎ ezitare; sǎ nu trǎiascǎ prea mult”. Şi în apropierea punctului final al cǎrţii se întreabǎ cu un fel de spaimǎ pe care şi-a dominat-o tot timpul: „Abia acum va începe traversarea deşertului, dupǎ ce am terminat?”
Dar existǎ alǎturi de jurnalul acesta şi jurnalul de lecturǎ care se citeşte ca o proiecţie a eului în universul culturii. Gǎsim aici note, citate, observaţii, analize percutante şi uneori paradoxale asupra unor texte luate din Biblie, Nietzche, Cioran, Plotin, Andrei Pleşu, Nadejda Mandelştam, Heidegger, Dostoievski, Kundera, Maxim Gorki, Pascal, Socrate, Gabriel Liiceanu, Levinas, Eugen Ionescu, Alain, Unamuno, Musil şi mulţi alţii. Erudiţia lui Livius Ciocârlie nu are nimic ostentativ, este fireascǎ aidoma unui fruct rotund care se împlineşte pe îndelete, iar eseistul, în dezvoltǎrile sale, este mult mai mult decât un ins fermecǎtor „care bate câmpii cu graţie”. La drept vorbind, sub raportul, tensiunii gândirii, l-am compara cu Unamuno, dar un Unamuno pentru care ” sentimentul tragic al vieţii” nu este legat de moarte, ci de ceea ce o precede, de drumurile pline de spaime, de suferinţe sau uitare care duc spre ea.
Concomitent cu cele douǎ jurnale, strecurându-se printre confesiuni şi note de lecturǎ, se desfǎşoarǎ istoria discretǎ, alcǎtuitǎ din secvenţe scurte, a „mamei B”. Iat-o în prima apariţie, dupǎ ce eseistul a intrat bine în materia subiectului sǎu. E deja o femeie foarte bǎtrânǎ, are 95 de ani, dar pare feritǎ de obsesiile sau cel puţin de preocupǎrile ginerelui ei: „În fiecare dimineaţǎ, mama B. examineazǎ atent zaţul din cafea. Vrea sǎ-şi cunoascǎ viitorul. Ce va mai face, pe unde va mai umbla. Marea cǎlǎtorie? Nici un pic”. Va reveni ulterior, din când în când, evocatǎ ca o fantomǎ, seninǎ, rigidǎ, cu o sǎnǎtate neverosimil de bunǎ, detaşatǎ de lume, rǎsfǎţatǎ de fiica ei, şi cu mintea din ce în ce mai golitǎ de amintiri. Va fi totuşi un model de refuz pe cât de instinctiv, tot pe atât de eficace al morţii. Apoi brusc, totul în fiinţa ei începe sǎ se degradeze rapid şi mama B pǎrǎseşte casa, internatǎ, probabil, într-un spital de bǎtrâni ori un azil: „Ar trebui sǎ închin cartea mamei B, spune spre sfarşit Livius Ciocârlie. Ea m-a determinat sǎ scriu”.
Bǎtrâneţe şi moarte în mileniul trei se terminǎ cu un citat din caietele lui Eugen Lovinescu. Citatul e banal, dar în contextul cǎrţii, este aluziv, de o ironie tristǎ : „Zi splendidǎ. Lucrez la roman, 18 p. capitolul cel mai mişcǎtor: moartea lui Ciocârlicǎ. Incep povestea lui Cilibiu”. Citatul acesta încheie o carte, simplu spus, excepţionalǎ.