Scrierile lui Spinoza par sǎ ne furnizeze unul dintre acele exemple de armonie dintre operă şi biografie care sunt destul de frecvente printre filozofi.. Omul a trǎit – practic şi afectiv – conform gândirii sale şi înaintea apariţiei ideologiilor şi statelor totalitare, el a fost un dizident faţǎ de curentele de gândire şi de religiile oficiale ale vremii sale.
Nǎscut în 1632 la Amsterdam dintr-o familie de evrei bogaţi expulzaţi din Spania în Portugalia şi apoi refugiaţi de aici în Tǎrile-de-Jos, Spinoza a întrerupt relaţiile cu comunitatea evreiascǎ din cauza convingerilor sale religioase prea puţin respectuoase faţǎ de tradiţia iudaică. În 1656, a supravieţuit unui atentat din partea unui fanatic şi a pǎrǎsit Amsterdamul. S-a stabilit la Rijnsburg, lângǎ Leyda în familia unor prieteni creştini anabaptişti (menoniţi).
Dar lucrurile nu s-au oprit aici. A urmat excomunicarea oficialǎ din partea foştilor sǎi coreligionari, excomunicare datoritǎ cǎreia Spinoza s-a văzut respins apoi şi de familie. Surorile i-au contestat drepturile de moştenire şi el le-a intentat proces, prevalîndu-se de situaţia sa de cetǎţean olandez. A câştigat procesul, dar brusc, a renunţat de bunǎ voie la tot în favoarea rudelor hrǎpǎreţe nepǎstrându-şi decât un pat pe care sǎ doarmǎ. (Jean Colerus, Viaţa lui B. Spinoza). Ca sǎ fie economiceşte independent, a învăţat meseria de şlefuitor de lentile pentru telescoape.
Prietenii au vrut sǎ-l ajute cu bani. El a refuzat sǎ primeascǎ. La moartea unuia dintre ei, Simon de Vries, fratele acestuia i-a oferit o pensie de 500 de florini pe an. De data asta el a acceptat-o cu condiţia ca pensia sǎ fie redusǎ la 300. Mai târziu, a mai primit o pensie din partea lui Jean de Witt, şeful partidului republican, aflat atunci la putere. Când Jean de Witt a fost asasinat şi când urmaşii lui au început sǎ-i facǎ dificultǎţi, Spinoza le-a dat înapoi actul de donaţie, renunţînd definitiv la pensie. Mai trebuie spus cǎ Universitatea din Heidelberg l-a chemat sǎ predea filozofia, dar Spinoza a refuzat, preocupat cum era sǎ-şi pǎstreze o libertate totală de gândire.
Izolat de familie şi de comunitatea sa etnică, Spinoza nu era însă şi un marginalizat. El trăia într-o singurătate care-i facilita contactul cu mari personalităţi ale vremii şi era el însuşi celebru datorită erudiţiei şi gîndirii sale independente. Imaginea pe care am putea să i-o atribuim, de filozof modest, abstras agitaţiei politice din jurul său şi dedicat exclusiv operei sale, conştient cunm era că boala de care suferea, ftizia, nu-i lăsa mult timp, se cere amendată de unele evenimente semnificative ale vieţii sale. Cînd Jean de Witt a fost linşat de mulţimea întărîtată de adversarii lui politici, Spinoza a vrut să protesteze public şi să afişeze o pancartă pe care scria Ultimi barbarorum – Ultimii dintre barbari. Gazda sa l-a oprit aproape cu forţa să iasă şi să devina prada mulţimii înfuriate. Într-o altă împrtejurare, după o vizită la Utrecht la cartierul prinţului de Condé, Spinoza a fost acuzat de spionaj şi în faţa casei s-a adunat o mulţime indignată care voia să-l linşeze.
Proprietarul lui era înfricoşat din cauza unui posibil vandalism, dar el l-a liniştit şi l-a asigurat că dacă cei de afară vor da semne că vor să intre, el, Spinoza, va ieşi şi se va lăsa de bună voie pe mîna lor cu conştiinţa curată că nu a făcut nici un rău ţării sale.
Trǎia foarte sobru cu ce câştiga din meseria pe care o învǎţase şi pe care o exersa cu multă abilitate. A murit la vârsta de 45 de ani în 1677. Moştenirea lăsată familiei sale, după cheltuilelie serviciului divin, s-a ridicat la puţin peste 33 de florini.
Cea mai importantǎ scriere a sa Etica, în cinci părţi, publicată postum este construită dupǎ modelul scolastic, cu textul divizat în definiţii, propoziţii, axiome, demonstraţii, corolare, postulate, scolii etc. care trimit de la unele la altele şi se coroborează reciproc. Iatǎ un exemplu luat la întîmplare : „Propoziţia 3. Acţiunile spiritului se nasc din ideile adecvate şi pasiunile sunt determinate doar de ideile inadecvate. Demonstraţie: Mai întâi, ceea ce constituie esenţa spiritului nu este nimic altceva decât ideea corpului existând în act (potrivit propoziţiilor 11 şi 13 din partea a doua) şi aceastǎ idee (potrivit propoziţiei 15, partea a doua) este compusǎ din multe altele, unele adecvate (conform corolarului propoziţiei 38, partea a doua,) altele inadecvate (potrivit corolarului propoziţiei 38, partea a doua)”.
Forma aceasta de expunere nu este însă redevabilă tradiţiei medievale ci mai curând ambiţiei de rigoare metodologică şi ştiinţifică inaugurate de Descartes căruia, de altfel, Spinoza i-a şi consacrat una dintre primele sale lucrări, Principii ale filozofiei lui Descartes (1663). Iar numele complet al lucrării sale – Ethica Ordine Geometrico Demonstrata – sugerează, în plus, şi distanţarea premeditată de spiritul speculativ şi imaginativ al gînditorilor antici.
Spinoza a fost considerat panteist când nu a fost acuzat cǎ ar fi fost de-a dreptul ateu. Amândouǎ etichetele se datoreazǎ locului pe care-l ocupă în Etica lui, Dumnezeu şi imortalitatea sufletului. „Prin Dumnezeu înţeleg o fiinţǎ absolut infinitǎ, aşadar o substanţǎ consistând într-o infinitate de atribute care exprimǎ, fiecare dintre ele, o esenţǎ eternǎ şi infinitǎ”. Şi pe tot parcursul Eticii cînd vorbeşte de Dumnezeu, Spinoza precizează ”sau natura”, ca de exemplu în prefaţa la partea a patra, Despre servitutea omenească sau despre puterea sentimentelor: ”/…/această fiinţă eternă şi infinită pe care o numim Dumnezeu sau natură acţionează cu aceeaşi necesitate potrivit căreia există /…/ Deci, altfel spus, cauza pentru care Dumnezeu sau natura acţionează şi care îl face să existe este unică şi identică.”
Din infinitatea de atribute ale substanţei unice adicǎ ale lui Dumnezeu, omul nu poate înţelege decât douǎ care sunt totodată instrumentele lui de cunoaştere: întinderea şi gândirea. Ïntinderea caracterizeazǎ materia adicǎ lumea corpurilor limitate prin alte corpuri, iar gândirea, lumea ideilor.
Cît priveşte imortalitatea, ea este lăsată într-un plan secund, subiectul principal fiind fericirea care poate fi trăită şi în afara certitudinii ei. Dar nu în mod automat, ci în urma unui proces laborios de cunoaştere raţională. Omul, susţine Spinoza, este o unitate dintre un corp complex format din numeroase alte corpuri şi dintr-un spirit complex format dintr-o mare varietate de idei. Corpul omenesc, aidoma oricǎrui corp, aidoma oricǎrui lucru, se strǎduieşte sǎ dureze un timp indefinit. Acelaşi lucru se întâmplǎ şi cu spiritul, populat de idei adecvate (clare şi distincte) ori de idei inadecvate (confuze). Ceea ce afecteazǎ corpul în mod negativ afecteazǎ în acelaşi fel şi spiritul. Si invers, spiritul se strǎduieşte sǎ afecteze pozitiv capacitatea de acţiune a corpului şi deci sǎ-i prelungeascǎ durata. Spinoza nu afirmǎ categoric imortalitatea spiritului. El este mai curând prudent, spune doar cǎ durata spiritului este indefinitǎ. Când trupul dispare, totuşi „ceva care aparţine esenţei spiritului va fi în mod necesar etern”.
Sporirea capacitǎţii de acţiune a corpului şi, corelativ, a puterii de gândire – datorită ideilor clare şi distincte – produce bucurie, diminuarea produce tristeţe. Din aceste douǎ dispoziţii afective provin toate celelalte sentimente, ca de exemplu dragostea, ura, speranţa, teama, disperarea, sentimentul de securitate etc. Tristeţea este destructivǎ, duce la degradare: „Tristeţea este trecerea omului de la o mai mare la o mai micǎ desǎvârşire” spre deosebire de bucurie care deschide drumul invers, spre perfecţionare.
Viaţa este o înlǎnţuire de bucurii şi tristeţi produse de relaţiile corpului şi spiritului cu alte corpuri şi idei. Omul nu este liber nici în actele nici în sentimentele sale fiindcǎ acestea sunt determinate de existenţa altor corpuri şi de raporturile cu ele.
Si totuşi existǎ o libertate adevǎratǎ la care omul are acces datorită cunoaşterii raţionale. Raţiunea porneşte de la cunoaşterea unor atribute ale lui Dumnezeu, trece prin cunoaşterea esenţei lucrurilor şi de aici ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. În acest ultim stadiu, omul trebuie sǎ se considere şi să privească viaţa şi totul din jurul lui sǎu sub specia eternitaţii. Acum se naşte cu necesitate „dragostea intelectualǎ de Dumnezeu”.
Dragostea aceasta este constantǎ şi eternǎ, ea este expresia dragostei pe care însuşi Dumnezeu o nutreşte faţǎ de sine. Si de aici, rezultǎ unitatea: dragostea oamenilor pentru Dumnezeu este propria lui dragoste pentru sine şi dragostea lui pentru sine este dragostea pentru oameni. Sentimentul care rezultǎ în urma acestei iubiri divine universale, este beatitudinea, fericirea supremǎ, sentimentul de a iubi şi de a fi iubit de Dumnezeu.
Spinoza încheie Etica sa cu satisfacţia celui care a gǎsit în labirintul inextricabil al gândirii omeneşti adevǎratul fir cǎlǎuzitor ce îl duce la ieşire şi la depǎşirea tuturor angoaselor : „…calea pe care tocmai am indicat-o pare foarte anevoioasǎ, dar totuşi poate fi gǎsitǎ. Desigur, ceea ce poţi gǎsi atât de rar trebuie sǎ fie anevoios. Cǎci altminteri, dacǎ mântuirea ar fi aici, la îndemâna noastrǎ, şi am putea s-o aflǎm fǎrǎ multǎ trudǎ, cum a fost posibil sǎ fie ignoratǎ de aproape toatǎ lumea? Tot ce are mare preţ este pe cât de dificil tot pe atât de rar”.
”Truda” şi ”calea foarte anevoioasă” de care vorbeşte Spinoza mărturisesc o obsesie a mîntuirii, dar în altă sferă decît cea a creştinismului. Filozoful a ascuns această obsesie faţă de contemproanii săi – din pudoare sau din teama de a nu fi înţeles. Poate din aceleaşi motive, dispoziţia sa testamentară prevedea ca Etica să fie publicată anonim, fără numele său pe copertă.
Mult mai târziu, însǎ, peste aproape douǎ secole şi jumǎtate, la sfîrşitul epocii romantice, care a anulat rezerva, discreţia în exprimarea trăirilor personale, un alt gînditor, spaniolul Miguel de Unamuno (1864-1936) este şi el preocupat de aceste angoase cǎrora Spinoza le gǎsise o soluţie filozofică. În eseul Sentimentul tragic al vieţii (1912), care i-a adus celebritatea, Unamuno dezvoltă un discurs patetic pus sub semnul afectivităţii. Aceasta este trăsătura definitorie a omului, încă de la naştere, nu raţiunea. Filozofia nu trebuie să se preocupe de omul abstract şi generic, de omul care ”nu are sex şi patrie” aşa cum apare la marii filozofi de la Aristotel la Kant, ci de omul concret, ”în carne şi oase” :”de mine, de tine cititorule, de cel de acolo. De noi toţi care frămîntăm pămîntul în picioare”.
În centrul afectivităţii omeneşti se află sentimentul unei mari tragedii personale şi colective pe care construcţiile filozofice, oricît ar fi ele de rafinate, nu reuşesc să-l anihileze: cea a finitudinii, a morţii. Omul, torturat de sentimentul acesta tragic are nevoie de un Dumnezeu concret, antropomorfic şi garant al unei nemuriri personale tot pe atît de concrete. Credinţa într-un asemenea Dumnezeu şi în nemurirea pe care o acordă oamenilor poate fi contrazisă de ştiinţă şi de filozofie, dar ea este o opţiune mai utilă fericirii omului decît certitudinile ştiinţifice şi construcţiile speculative de idei. Este o opţiune donquijotescă, dar oricum, singura capabilă să conducă omul spre un echilibru interior.
Unamuno îl numeşte pe Spinoza „cel mai logic, cel mai consecvent dintre atei/…/ şi în acelaşi timp cel mai pios intre ei”: „Nimic mai trist, mai dezolant, nimic mai antivital decât aceasta beatitudo spinozianǎ care consistǎ în dragostea intelectualǎ de Dumnezeu”. „Si împotriva lui Spinoza şi a doctrinei sale de fericire – continuǎ Unamuno – nu existǎ decât un argument irefutabil: argumentul ad hominem. Era oare fericit Baruch Spinoza în timp ce pentru a-şi potoli nefericirea intimǎ, dizerta despre fericire? Va fi fost el liber? /…/ La ce poate servi să defineşti fericirea dacă nu reuşeşti, prin aceasta să devii fericit?”
Aşadar, citindu-l pe Spinoza prin Unamuno armonia dintre opera şi biografia ar fi doar superficială. Spinoza şi în general filozofii pe care-i combate Unamuno ne-ar apărea aidoma unor bolnavi incurabili şi disperaţi care ar încerca să găsească prin teoriile lor despre imortalitate nu leacul bolii, nu soluţia de a se elibera de sentimentul tragic al vieţii, ci doar un sedativ spre a-l face suportabil.
Contează totuşi eficacitatea. Dacă acţiunea sedativului durează cît durează viaţa şi dacă acesta a fost cazul lui Spinoza, Unamuno se înşela. Donquijotismul nu era necesar, iar în ce-l priveşte pe Spinoza, el îşi redobîndea, în posteritate, prestigiul de a fi fost fericit prin sine şi prin ideile sale. Sau cel puţin sedat.
(Timpul, Iaşi, februarie 2013, p. 10)