http://www.paginiromanesti.ca/2013/05/17/nu-citim-de-doua-ori-aceeasi-carte/
Unul dintre motoarele cele mai active ale istoriei culturii este conflictul dintre generaţii. Oriunde am privi şi oricât de departe în trecut, întâlnim aceeaşi judecată potrivit căreia ge-neraţiile vârstnice sunt conservatoare şi refractare noului, în timp ce generaţiile tinere sunt, dimpotrivă, iubitoare de inovaţie, se desprind de multe ori polemic de trecut şi lărgesc mult limitele domeniilor de care se interesează. Judecata aceasta se întâlneşte în ştiinţă, în filosofie, în artele plastice, în muzică, în literatură şi este întrutotul exactă. Ea constată o stare de fapt absolut normală. Numai că este necesar să înlăturăm din ea elementul depreciativ.
Spiritul înnoitor al tinerilor şi cel conservator al bătrânilor sunt complementare şi, deci, la fel de îndreptăţite şi de necesare. Cultura nu poate înflori dacă se opreşte la formule, orientări, structuri, mentalităţi, gusturi etc. fixe, create odată pentru totdeauna, dar, în acelaşi timp, nu poate supravieţui dacă fiecare nouă generaţie distruge tot ce a fost înaintea ei şi reia totul de la capăt.
În literatură, clasicismul a fost abandonat de tinerii de la sfârşitul secolului al XVIII-lea pentru romantism, apoi, câteva zeci de ani mai târziu, acesta a fost înlocuit de alţi tineri cu realismul, de la care s-a trecut apoi la parnasianism, la simbolism, la curentele de avangardă.
De la jumătatea secolului trecut până în zilele noastre sunt de consemnat teatrul absurdului, noul roman, mişcarea beat, realismul magic etc.
Cu toate acestea, trecutul subzistă în ce a avut el mai grandios şi alcătuieşte un fel de liant cultural între secole şi popoare diferite. Ne rămân din timpul clasicismului operele lui Corneille, Racine şi Molière, din vremea romanticilor – o întreagă constelaţie de poeţi extraordinari, între care îşi are locul şi Eminescu, de la realism – romanele lui Balzac, Stendhal, Flaubert, Dickens, Gogol, Tolstoi. Şi aşa mai departe.
Faptul că aceste nume au ajuns până în zilele noastre se datorează conservatorilor din generaţiile vârstnice, care n-au înţeles romantismul tinerilor pe vremea clasicismului, tineri care au privit apoi, la bătrâneţe, ca o decădere trecerea de la romantism la realism. Iar spre sfârşitul secolului al 19-lea bătrânii scriitori şi cititori de literatură realistă au considerat drept aberaţii juvenile noile curente de avangardă ce-şi propuneau să sincronizeze literatura şi arta, în general, cu viaţa şi s-o elibereze de anumite convenţii.
Oricum, de la toţi ne rămân, ca nişte verigi indispensabile, operele capabile să suporte mai multe lecturi şi în plan sincronic (în acelaşi timp) şi în plan diacronic (de la o epocă la alta).
Prima variabilă care intră în discuţie când ne raportăm la aceste opere este complexitatea textului, capacitatea lui de a trezi interes în mai multe direcţii. Sau, altfel spus, polisemia lui literară.
Numele trandafirului, de exemplu, de Umberto Eco, este un roman care se poate reciti cu plăcere, fiindcă este mai bogat decât multe dintre romanele poliţiste ale Agathei Christie, deşi formula lui este înrudită cu a lor – un şir de crime comise de un ins aflat aparent dincolo de orice bănuială.
A doua variabilă este cititorul. În ultimă instanţă, pentru orice text literar de valoare, din prezent sau din trecut, numărul lecturilor diferite este egal cu numărul cititorilor. Nu există doi cititori şi două lecturi identice pentru un acelaşi text. Fiecare cititor transportă în actul lecturii experienţele, prejudecăţile, limitele şi deschiderile sale, frustrările, aprehensiunile, fantasmele proprii precum şi un bagaj personal de cultură literară şi generală. Adică toate elementele care fac din el o persoană unică şi care-i influenţează într-o măsură decisivă percepţia literară.
Există cititori compulsivi care citesc tot ce le cade în mână, şi cititori care rămân fideli unor opere pe care le recitesc mereu. Heraclit spunea că nu ne putem scufunda de două ori în apa aceluiaşi râu şi tot la fel de adevărat este că nu putem citi de două ori aceeaşi carte. Dar dacă la Heraclit imposibilitatea venea mai ales din curgerea apei, mereu alta, aşadar din exterior, în cazul lecturii repetate a unei cărţi, ceea ce se schimbă este cititorul, imposibilitatea a două lecturi identice vine din interiorul lui. Jean-Jacques Rousseau făcea parte dintre cititorii care citesc puţine lucruri noi, dar care, în schimb, reiau lecturi vechi. Şi lectura lui preferată era Dialogurile lui Plutarh: “Printre puţinele cărţi pe care le mai citesc câteodată, Plutarh este cel care mă atrage şi mă instruieşte cel mai mult. A fost prima lectură a copilăriei mele şi va fi ultima a bătrâneţii. Este aproape singurul autor pe care nu l-am citit niciodată fără să trag vreun folos”.
Fiecare lectură, la vârste diferite, era o altă lectură. La fel ca el, există cititori care revin sistematic, cu un ochi proaspăt, cu noi experienţe şi noi puncte de vedere asupra lumii, la eseurile lui Montaigne, la aforismele lui Pascal sau la romane vaste precum În căutarea timpului pierdut, al lui Marcel Proust, sau Muntele vrăjit, al lui Thomas Mann.