http://www.pravaliaculturala.ro/evantaie_2012-9.html#2
Într-o noapte rece de septembrie cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă băteam bulevardele bucureştene cu prietenul meu, poetul Emil C., în căutarea unei cîrciumi. Era aproape două noaptea, la Albina se închisese de la ora 11, la restaurantul de alături, din pasaj, la Mercur, de la 12, la restaurantul Gării de la ora unu şi din toate locurile astea fusesem invitaţi politicos să mergem acasă.
Dar nici nu se punea problema. Mai aveam multe de rezolvat în seara asta şi Emil mai avea multe versuri să-mi recite sau să-mi citească dintr-o poetă pe care o descoperise într-un cufăr strămoşesc, cartea ei vreau să spun. Poeta se chema Bilitis şi trăise pe vremea lui Sapho. Ceea ce ne impresionase profund. Mai ales pe Emil:
– E extraordinară, îmi spunea el fluturînd cărţulia îngălbenită. Ia ascultă, cine a mai spus aşa de frumos? Marea era neagră ca un cîmp de violete. Calea Laptelui curgea din uriaşa mamelă divină.
Şi tot aşa cu alte şi alte versuri nemaipomenit de frumoase.
Şi îmi citea entuziasmat marcînd cu un deget în aer, ritmul poeziei. Parcă dirija şi parcă degetul lui era o baghetă. De fiecare dată îl întrerupsese chelnerul:
– Plata, vă rog, e ora închiderii.
Emil făcea un gest patetic de disperare. Era profund jignit de meschinăria asta cu plata.
De trei ori am ieşit jigniţi din restaurantele alea cu chelneri insensibili la poezie. Şi tot de trei ori, doar el a plătit, fiindcă eu, pe vremea aia, eram un amărît de student, ochelarist, firav, nebărbierit, îmbrăcat cu haine lucioase de atîta purtat şi fără un sfanţ în buzunar. Eram doar un ascultător atent, iubitor de poezie şi de accesoriile ei ca, de exemplu, votca.
Şi ne-am pomenit la un moment dat pe fostul bulevard Magheru în faţa barului Lido. Era deschis pînă la trei dimineaţa. Numai bun pentru noi.
Dar uşa mare de sticlă de la intrare era închisă. Dincolo de ea, înăuntru, un portar gras şi bătrîn, îmbrăcat într-o uniformă neagră cu fireturi aurii şi purtînd pe cap un chipiu militar se uita cu dispreţ la trecătorii zgribuliţi de pe bulevard. Misiunea lui era să deschidă uşa pentru clienţii care ieşeau din bar şi s-o închidă repede în nasul celor care voiau să intre. Barul era plin şi i se dăduse ordin să nu mai lase pe nimeni fiindcă programul se termina într-o oră.
Priveam descurajaţi portarul acela fudul de uniforma lui cu fireturi care habar n-avea de Bilitis şi care ne refuza bucuria lecturii înăuntru, la căldură.
Ieşiseră de acum, rînd pe rînd, vreo cinci-şase clienţi, de fapt cupluri, şi într-un tîrziu, Emil şi-a pierdut răbdarea. Cînd a ieşit ultimul, mi-a şoptit să rămîn pe loc, a pus hotărît un picior în uşă şi a început să-i spună ceva repede, repede portarului, arătîndu-mă cu degetul.
Portarul a vrut o clipă să se debaraseze de agresor, dar apoi, privindu-mă, a intrat în vorbă cu el. Şi după cîteva fraze schimbate pe un ton din ce în ce mai prietenos, Emil mi-a făcut semn să mă apropii:
– Vă rog să intraţi, domnul a fost amabil şi m-a înţeles, mi-a zis el foarte respectuos în timp ce portarul m-a salutat cu mîna la chipiu, înclinîndu-se uşor.
Am coborît cele cîteva trepte care dădeau în barul aflat la subsol şi peste cîteva minute ne aflam comod aşezaţi pe două taburete la o masă joasă, fiecare cu cîte o votcă mare în faţă. Era cald, era fum de ţigară, de la un tonomat răsuna vocea lui Nat King Cole şi barul, cu covoare groase şi moi, învăluit într-o lumină tamisată, era un adevărat paradis.
– Ce i-ai spus portarului? l-am întrebat pe Emil pînă să înceapă lectura din Bilitis şi după ce-am ciocnit paharele cu votcă.
– I-am spus: Omule, trebuie să-mi dai voie înăuntru! Ştii dumneata cine e domnul acela tînăr din spatele meu? E un Basarab, domnule! Ultimul Basarab în viaţă, domnule! Ultimul descendent al lui Mircea cel Bătrîn! Tot Mircea îl cheamă. Nu poţi să-l ţii afară. Nu poţi să mă laşi cu un Basarab la uşă, domnule, e ridicol, nu se poate!
Emil tăcu modest şi bău o gură de votcă. Pe urmă, scoase cărţulia lui Bilitis din buzunar.
Aveau să treacă mulţi ani pînă să aflu că Bilitis n-a existat niciodată şi că era o invenţie a poetului Pierre Louys.