(Timpul, aprilie 2014, p.17 – http://www.revistatimpul.ro/revista_timpul_181.pdf)
19
De la o anumită depărtare, în timp, în spaţiu sau în amîndouă, priveşti oamenii cum ai privi ţările şi continentele pe o hartă. Oricît de mari ar fi, le vezi limitele.
20
Oricum ar arăta istoria sa, un popor găseşte în ea suficiente motive de mîndrie şi de superioritate faţă de alte popoare.
21
Există un posibil model cultural al felului cum ar trebui ne sfîrşim viaţa : Socrate în Fedon al lui Platon, condamnat să bea cucută, este înconjurat de prieteni şi discută calm cu ei despre nemurirea sufletului, asigurîndu-i că moartea nu-l sperie . Prietenii îl respectă, îl iubesc, îl admiră. Tot ce spune Socrate este ascultat cu religiozitate, toate sfaturile şi gîndurile sale exprimate în ziua din urmă sînt nobile şi memorabile.
Apoi, el moare senin după ce a sorbit resemnat cupa cu otravă, fără să uite în ultimele clipe, să-i aducă aminte celui mai apropiat dintre cei de faţă, lui Criton, o mică datorie sacrificială – un cocoş pentru Asclepios.
Mult mai afectaţi par prietenii. Stările lor sufleteşti sînt ambivalente, Socrate este atît de consecvent cu imaginea sa dintotdeauna, de nimic tulburată, încît ei uită că e ultima zi din viaţa lui, şi discuţia cu el se desfăşoară demonstrativă la fel ca altădată, Dar cînd el bea cupa cu otravă, brusc durerea îi cotropeşte. Unul dintre ei începe să plîngă şi Socrate, îi cere, şi lui şi celorlaţi, să se liniştească, să nu se lase pradă unor asemenea ”lamentaţii deplasate”.
Platon, bolnav fiind, a lipsit de la ultima întîlnire cu mentorul său, însă a transmis posterităţii, prin mărturia lui Fedon, un tablou grav, solemn, dar în fond luminos şi mult idealizat. Lipsesc din el singurătatea, tăcerea, suferinţa fizică, spaima, mizeriile trupului, insignifianţa.
Modelele culturale seamănă cu statuile eroilor. Nu au riduri.
Dar iată cazul lui Seneca, unul dintre primii care a încercat să urmeze modelul socratic.
Intrat în dizgraţia fostului său elev şi discipol Neron, ajuns împărat, filozoful este condamnat, aidoma lui Socrate, să se sinucidă.. Pînă la un punct scenariul, relatat de Tacitus în Anale, este identic. Seneca se află în ultimele clipe ale vieţii înconjurat de prieteni loiali pe care-i încurajează şi cărora chiar le ordonă să nu se lamenteze. Îşi deschide vinele şi, în plus faţă de Socrate, este asistat de soţia lui care vrea şi ea să moară, spre a-l însoţi în trecerea dincolo de pragul vieţii. Filozoful îşi dictează ultimele reflecţii secretarului său, referindu-se amănunţit la viaţa şi opera sa. Durerea este însă atroce, soţia lui, de asemenea suferă cumplit şi se vaietă alături de el şi atunci Seneca dă dispoziţie să fie dusă în altă încăpere unde i se închid vinele.
Cît despre el, mereu pe urmele lui Socrate, îi cere unui prieten şi totodată medic să-i dea să bea cucută Însă nici cucuta nu-l eliberează de suferinţă. Intră într-o baie caldă spre a accelera scurgerea sîngelui, dar agonia se prelungeşte. În cele din urmă, recurge la baia de aburi care îl ajută, provocîndu-i un infarct.
Din nefericire, reflecţiile lui Seneca nu se vor păstra pentru urmaşi, aşa cum s-a întîmplat, de vor fi fost reale, cu cele ale lui Socrate.
22
Într-un vechi film american de război, al cărui titlu l-am uitat erau cîteva secvenţe cu un mic grup de militari germani din al doilea război mondial, rătăcitor în deşertul saharian sub comanda unui ofiţer care nu voia să accepte că Germania a pierdut războiul în Africa. Din cînd în cînd, minuscula trupă de ireductibili distrugea cîte un neînsemnat obiectiv inamic. Dar unul dintre militari, exasperat de această luptă fără sens, îi sugerează ofiţerului că mai înţelept ar fi să înceteze lupta şi să se predea. ”V-am dat un scop, spune (aproximativ) ofiţerul şi l-aţi atins. Mîine o să aveţi un altul. Şi poimîine altul. Asta e raţiunea noastră de a fi, să avem totdeauna un scop”.
23
Nimic nu e mai de preţ pentru un om franc şi de valoare decît să-şi păstreze întreagă identitatea în raport cu alţi oameni asemenea lui sau chiar superiori. Dar cînd e vorba de inşi mediocri, cîţi nu renunţă la ea cu bucurie ca la o haină care nu-i mai încape de îndată ce li se dă ocazia să se strecoare în îmbrăcămintea altora mai presus de ei? Chiar dacă în haina dinainte se simţeau foarte importanţi. Căci mîndria prostească nu-i împiedică pe oameni să poată fi convinşi cu uşurinţă că oricît de înaltă ar fi opinia lor despre ei înşişi, ea este totuşi prea modestă faţă de ce ar merita să fie.
.