(Timpul, mai 2014, p. 17 – http://www.revistatimpul.ro/revista_timpul_182.pdf)
24
La prima vedere, Michel Houellebecq este opusul lui Milan Kundera. Ideea marelui ceh, adversar al biografismului, că singurul element important din viaţa unui scriitor este opera sa, pare să-i repugne căci el aduce în scenă, sub o mască relativ transparentă, personaje care îi reiau obsesiile şi psihologia contorsionată.
În 2010, Michel Houellebecq a publicat romanul Harta şi teritoriul. Noutatea faţă de celelalte romane ale sale este lipsa măştii: unul dintre personajele importante ale cărţii este însuşi scriitorul Michel Houellebecq, alături de un alt personaj, tot real, dar mult mai episodic, scriitorul Frederic Beigbeder.
Utilizarea copioasă a procedeului cunoscut sub numele de punere în abis (mise en abyme, propus de André Gide) nu face din personajul Michel Houellebecq un ins simpatic.
Unul dintre punctele de referinţă ale lui André Gide, pentru a descrie ce se înţelege prin punerea în abis, era tabloul lui Velazquez, Aristocraţii. În el, Velazquez se pictează pe sine însuşi, în atelier, în exerciţiul funcţiunii sale de pictor al familiei regale spaniole. Imaginea sa este plină de demnitate. Regele şi regina, ale căror chipuri se văd într-o oglindă, par nişte oameni simpli, lipsiţi de majestate, iar atelierul pictorului este ocupat în prim-plan de personaje copii – infanta Margarita şi suita ei, printre care şi doi pitici – toţi îmbrăcaţi aidoma unor adulţi mărunţi şi cu comportament de adulţi. Mai apar în tablou un cuplu de maturi – o guvernantă cu un însoţitor. Dar silueta înaltă şi viguroasă a pictorului, fruntea lui largă, mustaţa virilă, tunsă cu grijă şi cu colţurile întoarse, privirea concentrată şi pătrunzătoare, deloc intimidată de prezenţa auguştilor oaspeţi fac din el personajul cel mai marcant al tabloului. Deşi el este plasat, discret, într-o margine a atelierului.
Nimic de felul acesta în tratamentul personajului Michel Houellebecq de către autorul Michel Hoeullebecq. Personajul Michel Houellebecq este un scriitor în pragul bătrîneţii, alcoolic, placid, egocentric, dezordonat, obosit, singuratic şi steril. Îi trebuie mai mult de două luni ca să scrie o prezentare de cîteva pagini a unui pictor, iar la întîlnirea cu acesta, imaginea lui ilustrează o decrepitudine avansată : ”Autorul Particulelor elementare era îmbrăcat cu o pijama gri cu dungi care-l făcea să semene cu un puşcăriaş dintr-un serial tv. Părul îi era încîlcit şi murdar, faţa roşie, aproape devastată de acnee şi el, vag, puţea. Incapacitatea de a-şi face toaleta este unul din semnele cele mai sigure ale instalării unei stări depresive, îşi aminti Jed”. Mai tîrziu, în cursul unei discuţii banale despre produsele care se demodează repede şi dispar din magazine, Michel Hoeullebecq începe să plîngă ”încet, cu lacrimi grele”.
Personajul acesta este victima unei crime scabroase. Imaginea insuportabilă a cadavrului ciopîrţit este în schimb contrabalansată, ironic, de reacţiile demnitarilor politici care se declară ”zdrobiţi” sau ”profund întristaţi” de asasinarea ”unui creator imens care va rămîne veşnic în inimile noastre”.
Aşadar, spre deosebire de |Milan Kundera, a cărui biografie oficială de pe pagina de gardă a cărţilor sale se reduce la un singur rînd (Milan Kundera s-a născut în Cehoslovacia. În 1975 , se instalează în Franţa), Michel Houellebecq pare că ne introduce fără complexe în intimitatea sa cea mai puţin convenabilă.
Dar nu cumva ne înşelăm? Această punere în abis este oare un exerciţiu de exhibiţionism biografic ce satisface o irepresibilă nevoie de confesiune, sau e vorba de un demers narativ original, cu premeditate efecte literare? (De succes, căci romanul lui Michel Houellebecq a obţinut primul Goncourt în 2010). Sau poate că parcurgem o simplă ficţiune, concepută ca o supunere ironică la exigenţele cititorului obişnuit, al cărui inventar de referinţe culturale este format de lectura tabloidelor. Ori poate că autorul Michel Houellebecq ne oferă prin personajul Michel Houellebecq ceva mai grav decît toate astea, şi anume, o imagine dezolantă a singurătăţii afective în lumea de azi pe care celebritatea, neputînd să o suplinească, o transformă într-o stare depresivă permanentă şi într-un plictis fundamental. Plictisul sau urîtul lui Baudelaire din Florile răului: E unul şi mai mîrşav, mai slut, mai rău la fire!/Deşi nici nu se zbate şi nici nu-i zgomotos/El ar distruge lumea întreagă bucuros/Şi-ntr-un căscat s-ar prinde să-nghită-o omenire;//Urîtul e! – Cu lacrimi în silă revărsate,/Visează eşafoduri fumînd nepăsător,/Pe monstru-acesta gingaş tu-l ştii, o cititor,/ – O cititor făţarnic, – tu semenul meu, – frate ! (traducere de Al Philippide).
Uneori, întrebările pe care ni le inculcă o carte sunt mai numeroase decît răspunsurile pe care le conţine.