Din volumul O adevărată familie : Argumentul de autoritate

La ziar
Azi e zi de şedinţă redacţională. Colaboratorii s-au aşezat la masa lungă prezidată de directorul magazinului lunar Mesagerul româno-canadian fiecare cu cîte o foaie sau două de hîrtie  în faţă. Articolele pe care le vor discuta.

Totul e bine şi frumos pînă cînd o colaboratoare corpolentă şi aferată dă citire unui articol foarte simţitor despre datoria poliţiştilor de a fi buni patrioţi. Şi cu digresiuni  care dezvoltă ideea  că aidoma poliţiştilor, toţi ar trebui să fim mai buni patrioţi. În felul acesta s-ar realiza o înfrăţire între poporul suferind  şi poliţie.

Directorul supune discuţiei generale articolul  care s-a terrminat pe o notă patetică despre faptul că fiecare dintre noi are în el măcar o părticică din sufletul unui poliţist. Urmează cîteva opinii prudente, nici de laudă, nici de critică. Nu se ştie  dacă articolul a plăcut sau  nu directorului şi colaboratorii ţin foarte mult să nu-l întristeze.

Operatoarea de la calculator, şi ea invitată, democratic, la şedinţă,  în schimb are o rătăcire. A uitat să fie prudentă şi spune că articolul e fals, sentimental şi ridicol.  După mine, e kitsch, zice ea, vă rog să mă scuzaţi.

O clipă toată lumea tace impresionată. Directorul tuşeşte încurcat. Apoi:

– Ai dreptate fată dragă, e sentimental şi nu merge. Nu e genul nostru.

– Ce faceee?! strigă roşie la faţă colaboratoarea trupeşă.  E mai importantă opinia dactilografei decît opinia mea? Ea care n-are nici măcar studii superioare îndrăzneşte să mă critice pe mine, care am două facultăţi?!

 În vizită
Sîntem adunaţi mai mulţi la o mică petrecere de familie. Printre noi, invitat de onoare, se află şi un domn Yvon Mallet, vicepreşedinte al unei mari firme de aviaţie din Quebec şi totodată cumnat cu gazda căci soţiile lor sînt surori.

Gazda, domnul Radu Panaite este un ins volubil şi cu opinii clare despre tot ce mişcă şi zboară. El este contabil la o şcoală. Acum are o părere despre economia japoneză. Bună sau rea, nu are importanţă.

Domnul Yvon Mallet îl priveşte cu îngăduinţă şi  îl contrazice politicos, dar ferm.
Domnul Radu Panaite este la fel de politicos, dar ţine la opinia lui. Aduce în discuţie un reportaj văzut de curînd la televizor.

Domnul Yvon Mallet spune că reportajul e o prostie. Domnul Radu Panaite spune că nu, nu e o prostie.

Domnul Yvon Mallet bea nervos din paharul cu vin din faţa sa. Ba e o prostie, ziaristul nu a vorbit cu cine trebuie.

Ba a vorbit cu cine trebuie, a vorbit cu un japonez, doamne iartă-mă,  zice domnul Radu Panaite. Japonezii ştiu mai bine decît noi cum e la ei.

– Nu putem discuta subiectul ăsta, zice domnul Yvon Mallet. Hai să vorbim despre altceva!
Toată lumea a ascultat scurta polemică a celor doi cu multă încordare. Mai toţi  ţinem cu domnul Panaite. Spun mai toţi şi nu toţi fiindcă doamna Olimpia  Mallet, soţia vicepreşedintelui s-a solidarizat  cu soţul şi este neagră la faţă de supărare. Şi fiindcă i se pare că domnul Radu Panaite are un aer triumfător, pune lucrurile la punct, pe româneşte:
– Dragă Radule cum poţi tu,  un amărît  de contabil plătit cu 30 de dolari pe oră, să-l contrazici pe bărbatu-meu care cîştigă 500?

La simpozion
Cu foarte mulţi ani în urmă,  cînd purecele etc. etc. o colegă vestită între noi pentru sentimentele ei anticomuniste – şi ce mărturie mai clară pentru aceste sentimente decît faptul că nu era membră de partid? –   a participat cu o comunicare la un simpozion pe o temă oarecare. Cred că era vorba despre creativitatea la adolescenţi. Nu era multă lume la simpozionul acela care se ţinea într-o bibliotecă, să fi fost zece sau cincisprezece persoane, eram ca între prieteni.

Comunicarea nu era nici foarte lungă, nici foarte complicată şi era optimistă. Toţi tinerii puteau să devină foarte creativi dacă erau bine îndrumaţi.

Cînd conferenţiara a tăcut, un participant din sală a observat că optimismul comunicarii era exagerat. Nu toţi tinerii şi nu toţi oamenii pot fi creativi. Aptitudinea pentru creaţie apare şi se pierde irevocabil, pentru cei mai mulţi oameni,  în copilărie. Şi a început să dezvolte idei din teoriile pedagogice care îi dădeau dreptate: Piaget spune… Potrivit pedagogiei Montessori… Chiar dacă Freinet admite… Încă de la Kant se ştie…

Colega mea îl asculta indignată şi sîsîia ca să-şi exprime dezacordul. Dar cînd comentatorul  a continuat cu un alt subiect care începea cu cuvintele ”dialectica lui Socrate, atît de subtilă…” n-a mai putut suporta. Mai ales că găsise răspunsul cu care-l înfunda:

– Ce vă tot învîrtiţi printre gînditorii ăştia idealişti? Şi dialectica lui Socrate, pardon! adevărata dialectică este  dialectica marxist-leninistă.  Şi dacă nu vă convine  concluzia mea, citiţi vă rog Scînteia care susţine acelaşi lucru.  Dacă organul Partidului greşeşte, atunci, de acord, greşesc şi eu!

La restaurant
Prietenul nostru l-a apucat pe Dumnezeu de-un picior în anul al doilea de facultate. Dumnezeu a apărut sub chipul unui conferenţiar care în viaţa extra-universitară era diplomat şi viitor ministru.

Prietenul era un student foarte bun, la sesiunile din anul întîi avea zece pe linie. Numai doi, din două sute erau la fel de buni ca el. Şi la un examen cu conferenţiarul pe care prietenul nostru l-a luat cu acelaşi  brio,  dintr-o vorbă în alta,  ca de la profesor la student, a tîşnit la suprafaţă un amănunt surprinzător: tatăl prietenului nostru fusese coleg de liceu cu conferenţiarul !

– Plăcută  coincidenţă a zis conferenţiarul.  Salutări tatălui dumitale de la Bebe. O să-şi aducă aminte de mine, sînt sigur.

Prietenul nostru a continuat să studieze cu aceeaşi dăruire şi cu acelaşi succes. Competiţia cu ceilalţi doi aidoma lui era crîncenă, dar spectaculoasă. Noi, ăilalţi, eram în pluton, ne uitam la ei cu admiraţie şi pariam ba pe unul ba pe altul că or să cîştige.

Şi iată, la sfărşitul sesiunii din anul al doilea, conferenţiarul-diplomat a primit din partea unei universităţi germane o bursă ce trebuia acordată unui tînăr merituos şi cu mari aptitudini pentru studiu. Cui putea  acorda conferenţiarul bursa nemţească  de un an dacă nu prietenului nostru, fiul  excepţional al fostului său coleg de liceu? Era scris în stele să fie aşa şi nu altfel.

Anul a trecut, eram acum în anul al patrulea şi prietenul  s-a întors de la Heidelberg. Era un alt om. Prosper, roşu în obraz, vesel, vorbăreţ, colegele noastre frumoase îl mîncau din ochi.
Într-o zi,  ne-am dus cu toţii la un restaurant. Odată pe lună era ca un ritual, mergeam la restaurantul Moldova, vestit pentru fleici şi măduvioare.

Şi acolo, între două fripturi şi cîteva pahare de vin, s-a încins o discuţie studenţească. Cu patos, cu strigăte şi rîs, cu ironie.

Nu,  nu eram încă la vremea cînd se cuvenea să fim impresionaţi de prezenţa unui mare om între noi şi să-l ascultăm smeriţi,  fără să crîcnim. Şi eram, de bună seamă, şi invidioşi. Prietenul nostru spunea una, spunea alta,  era categoric şi făcea cu ochiul, ştrengar, la colege, aşa că ne venea tot timpul să-l contrazicem,  poate aşa, de-ai dracului, ca să-i stricăm cheful.  Dar mai abitir decît toţi, îl contrazicea unul dintre concurenţii lui rămaşi în ţară.

O dată, de două ori, de trei ori şi iar şi iar.

Şi cînd i s-a părut, la o remarcă bătăioasă a concurentului, că nu are ce răspunde, şi cînd ne-a văzut şi pe noi, caracuda, că ne bucurăm de încurcătura lui, prietenul nostru a sărit  în picioare, aproape să dărîme masa. Că devenise şi cam gras:

– Bă prăpădiţilor, vă puneţi voi cu mine? Cine sînteţi voi, mă? Nişte nulităţi! Nişte nimeni! Dar eu sînt cremă, mă, eu sînt  elită. Cîţi români ajung, mă, să studieze la Heidelberg?

(Timpul, Iaşi, no 4, aprilie 2012, p. 20)

Acest articol a fost publicat în Antologie, Proză scurtă şi etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *