La sfîrşitul primului an de cînd sosiseră în Canada, în seara de revelion, domnul şi doamna Iulian nu făcuseră altceva decît să privească focurile de artificii de la New York. La vreo oră după miezul nopţii, domnul Iulian căscă lung şi zise într-o doară.
– Ţi-am pregătit o surpriză.
Doamna Iulian se uită la el mirată.
– Da doamnă, de la anul nu mai suntem simpli chiriaşi. Am fost la un interviu săptămîna trecută cînd erai la cumpărături la Maxi şi m-am angajat. De fapt ne-am angajat, fiindcă trebuie să mă ajuţi.
– Unde ?! Doamna Iulian era de-adreptul uluită. Cum aşa, te-ai angajat? Şi nu mi-ai spus nimic?
– M-am săturat să stăm pe ajutor social. Ne facem intendenţi de bloc. Primim salariu şi avem apartamentul gratis. Nu ţi-am spus fiindcă nu ştiam dacă m-a acceptat proprietarul. M-a acceptat, mi-a dat telefon azi după amiază, cînd tu erai la bucătărie. Începem lucrul peste trei săptămîni.
Doamna Iulian îl sărută de bucurie şi-i umplu paharul cu şampanie.
– Să bem pentru asta, spuse.
Apoi au discutat amănunte pînă spre trei dimineaţa. Erau fericiţi. Cred, dar nu ştiu sigur, că au făcut şi amor.
*
Nu au început lucrul peste trei săptămîni, ci peste trei luni. Apăruseră complicaţii, i-a spus proprietarul cu plecarea fostului intendent.
Acum în România începea primăvara, dar aici, la Montreal iarna era încă în toi şi domnul şi doamna Iulian priveau melancolici buletinele de ştiri.
Blocul pe care urmau sǎ-l administreze avea patru etaje. Apartamentul lor era la etajul doi, cu o fereastrǎ care dǎdea în bulevardul Queen Mary..
La intrarea în bloc era un hol larg, cu podeaua acoperitǎ de un linoleum alb şi negru, imitând nişte dale de marmurǎ. O mochetǎ roşie pornea de la uşǎ şi se întindea pânǎ la ascensor, trecând peste trei trepte.
– Uite, proprietarul ne primeşte cu covorul roşu, glumise domnul Iulian. Dar doamna Iulian era cu gîndurile ei, nu putea să guste ironia bărbatului.
– E tare murdarǎ mocheta asta, observǎ ea totuşi cu mult simţ critic. Disearǎ trebuie s-o spǎlǎm.
Domnul Iulian oftǎ. Da, de acum încolo intrase la stǎpân, avea o listǎ lungǎ de sarcini primitǎ de la proprietar la interviul de angajare.
Şi-au descǎrcat mobilele din camion în hol. Doamna Iulian s-a dus în apartament ca sǎ-l pregǎteascǎ pentru mutat, voia sǎ vadǎ dacǎ nu e murdar şi dacǎ pot intra cu mobilele fǎrǎ grijǎ. Puteau, nu era murdar.
Atunci au început sǎ aparǎ locatarii. Erau curioşi. Mai întâi, venind de afarǎ, trei chinezoaice, o mamǎ cu douǎ fiice. Au vorbit între ele în limba lor cântatǎ şi apoi, cum domnul Iulian tocmai aşeza o noptierǎ într-un colţ i s-au adresat lui în englezeşte:
– Vǎ mutaţi la noi aici în bloc?
– Da, zise domnul Iulian, îndreptându-se, sunt noul intendent…
Chinezoaicele fǎcurǎ ochii mari:
– Nu mai este domnul Coma-an?
Şi-l priviră atente, cu ochii lor înguşti ca lamele.
Domnul Iulian era uimit. Înţelesese bine?
– Intendentul dinainte era un domn care se chema Coman?
– Da, spuse un locatar scund şi cǎrunt, cu ochelari care tocmai cobora, era român. Apoi vorbind cu chinezoaicele:
– A plecat de sǎptǎmâna trecutǎ. Ştiam cǎ proprietarul ne trimite un intendent nou.
Apoi se apropie de domnul Iulian şi-i întinse mâna.
– Daţi-mi voie, sunt Jean Dagher. Încântat sǎ vǎ cunosc.
Chinezoaicele plecaserǎ cântând între ele foarte derutate, dar parcǎ puţin indignate. Nu ştiuserǎ cǎ timp de-o sǎptǎmânǎ n-avuseserǎ intendent. Asta pǎrea sǎ fie o chestie importantǎ pentru ele. Domnul Iulian se prezentǎ şi el şi se scuzǎ pentru grămada de lucruri din hol.:
– Pânǎ reuşim sǎ ducem bagajele sus… o sǎ mai fie dezordine aici, dar dupǎ aia…
– Nu e nici o problemǎ, nu vǎ faceţi griji, îl linişti Jean. Din ce ţarǎ sunteţi? Sunteţi cumva român ca domnul Coman?
– Da, român, de ce?
– Aveţi acelaşi accent…Era cumsecade domnul Coman. Dar nu se înţelegea cu Malouf…
– Era tânǎr?
– Cam ca dumneavoastrǎ. Acum, mǎ iertaţi, trebuie sǎ plec. Mi-a fǎcut plǎcere sǎ vǎ cunosc. Eu stau la apartamentul 27, la capǎtul culoarului la etajul doi.
– Ca şi mine, tot la doi…
– Ştiu, e apartamentul intendentului, la 21! Jean îi strânse mâna şi ieşi. Mergea greu, parcǎ şchiopǎta puţin.
Au venit şi cu transportul al doilea de mobilǎ şi apoi domnul Iulian împreunǎ cu şoferul camionului închiriat, un tînăr slab şi nebărbierit, Denis, au cǎrat pânǎ spre prânz toate bagajele sus. Sufrageria era plinǎ de cutii şi de saci şi nu ştiau cu ce sǎ înceapǎ ca sǎ punǎ totul în ordine. Au eliberat un colţ de masǎ şi trei scaune şi apoi au comandat la restaurantul de peste drum o pizza mare şi şase sticle de bere ca sǎ bea aldǎmaşul de casǎ nouǎ.
Erau la a doua sticlǎ de bere când cineva a bǎtut în uşǎ. Doamna Iulian a deschis. În pragul uşii a apǎrut un necunoscut care le-a spus repede ceva pe englezeşte. Era tulburat. Domnul Iulian n-a înţeles din prima clipǎ despre ce era vorba, atât doar cǎ era o problemǎ la frizeria de la parter pe care tot el trebuia s-o întreţinǎ.
– S-a spart conducta, îi explicǎ Denis şi au o inundaţie. Vǎ roagǎ sǎ mergeţi şi sǎ goliţi apa din prima camerǎ, unde a ajuns la vreo treizeci de centimetri. Apa a început sǎ curgǎ mai demult, dar ei abia acum au observat.
Domnul Iulian şi Denis l-au urmat pe necunoscut care vorbea tot timpul. Camera inundatǎ era cu douǎ trepte sub nivelul salonului principal unde erau primiţi clienţii, din cauza asta nu observaserǎ nimic. Era o camerǎ micuţǎ, cu o chiuvetǎ, un birou şi un scaun, rezervatǎ, probabil, patronului care fǎcea socotelile seara, la închidere. Patronul, un grec, un domn Arditi, le-a spus cǎ ţeava care se spǎrsese trecea pe sub chiuvetǎ. Acum robinetul din perete, aflat ceva mai departe, fusese închis şi apa se oprise.
Cu o gǎleatǎ, un lighean şi un mop mare şi lǎţos, dupǎ aproape o orǎ, domnul Iulian a reuşit sǎ strângǎ toatǎ apa şi s-o verse într-un closet de pe culoar. L-a ajutat şi Denis, filial şi încurajator. Dupǎ ce a adunat şi ultimele picǎturi, domnul Iulian l-a chemat pe domnul Arditi sǎ-i arate cǎ totul e în ordine.
Grecul era mulţumit. L-a bǎtut pe spate şi a spus din nou ceva repede-repede într-o englezǎ imposibilǎ:
– Vrea sǎ vǎ tundǎ gratis, l-a lǎmurit Denis pe domnul Iulian care privea derutat.
– Nu, mulţumesc, a spus domnul Iulian. Nu acum, poate altǎdatǎ.
– Sau pe doamna, şi-a lǎrgit domnul Arditi oferta. Rǎmân la dispoziţia dumneavoastrǎ.
– Mulţumesc, nu.
Au urcat în apartament.
– Sǎ ştiţi, spuse Denis, cǎ nu s-a spart nici o ţeavǎ. Au uitat deschis robinetul de la chiuvetǎ deschis dupǎ ce blocaserǎ orificiul de scurgere… Dar nu le-a venit sǎ spunǎ cǎ ei erau de vinǎ. Sǎ nu vǎ omorâţi cu firea. Locatarii sunt dificili şi când stricǎ ceva, niciodatǎ nu recunosc cǎ au fǎcut o prostie.
*
Domnul Iulian a reuşit sǎ cunoascǎ în mai puţin de douǎ sǎptǎmâni toatǎ lumea din bloc. Dar de vorbit nu prea vorbea cu nimeni în afara lui Jean Dagher care locuia împreunǎ cu pǎrinţii. Mama lui Jean avea faţa plinǎ de riduri adânci, galbene probabil, se gîndi domnul Iulian când a vǎzut-o prima datǎ, cǎ suferea de o hepatitǎ netratatǎ cum trebuie. Apoi tatǎl, gras, doar cu puţin pǎr alb la tâmple şi cu privirea opacǎ, neprietenoasǎ…. Îl chemaserǎ într-o zi spre searǎ când li se arsese un bec. Domnul Dagher, senior, tocmai venise de la lucru, era în salon, avea aerul obosit şi se întinsese într-un fotoliu cu o halbǎ de bere pe o mǎsuţǎ din faţǎ, în timp ce doamna Dagher, în bucǎtǎria micuţǎ de alǎturi, fǎcea ultimele pregǎtiri pentru masa de searǎ.
Alǎturi de apartamentul lui Jean Dagher, locuia sora lui, Jasmine, cǎsǎtoritǎ cu un algerian, Aziz. Dagherii erau armeni, emigraţi mai întâi în Liban şi pe urmǎ în Canada. Nu avusese ocazia sǎ-l cunoascǎ pe Aziz care nu era niciodatǎ acasǎ, dar pe Jasmine, i-o prezentase Jean. Era mult mai tânǎrǎ, sǎ fi avut 25-30 de ani şi nu prea frumoasǎ, cu umerii ascuţiţi aduşi în faţǎ, cu nasul coroiat şi o privire agerǎ, batjocoritoare când se uita la Jean, îngǎduitoare şi boieroasǎ când se uita la domnul Iulian, al cǎrui nume nici mǎcar nu-l reţinuse. Pentru ea, el era simplu, Intendentul. L-a chemat într-o zi ca sǎ-i monteze un zǎvor micuţ la uşa de la baie şi în timp ce domnul Iulian îşi cǎuta un loc unde sǎ punǎ cutia cu şuruburi şi scule pe care o adusese de acasǎ, ea îl urmǎrea bǎnuitoare din prag. Ca nu cumva sǎ şterpeleascǎ ceva.
Lângǎ Jasmine era apartamentul unui locatar, Lionel Vazquez, care nu ieşea niciodatǎ din casǎ. Jean i-a spus cǎ avea o fobie de luminǎ, l-a vǎzut doar de vreo douǎ ori ieşind numai seara, purta ochelari negri şi era neprietenos. Când venea sfîrşitul lunii şi intendentul îl cǎuta pentru cecul de chirie, nu deschidea uşa, se auzea doar mormǎitul lui dinǎuntru şi pe urmă cecul apărea împins uşor pe sub uşǎ.
La un etaj mai sus, deasupra apartamentului Dagherilor, locuia un alt grec, domnul Spiros Alexakis. Într-o dupǎ amiazǎ, spre searǎ, cam la o o lună şi jumătate de când devenise intendent, domnul Iulian spǎla holul şi domnul Alexakis apǎruse în prag. Îl invitase înǎuntru. Se vedeau prin uşa deschisǎ pe jumǎtate o masǎ şi pe masǎ o sticlǎ de bere şi douǎ pahare.
– Vreau sǎ vǎ urez bun venit în blocul nostru, spusese domnul Alexakis prezentându-se. Cam tîrziu, se scuzase el, da-i mai bine mai tîrziu decît niciodată…
– Mulţumesc, sunteţi amabil!
– Nu intraţi sǎ bem un pǎhǎrel?
– Poate mai târziu, spuse domnul Iulian conştiincios. Vreau sǎ termin întâi treaba.
– Cum doriţi, se resemnǎ domnul Alexakis. Eu vǎ aştept.
Dar peste o orǎ, când holurile erau de-acum spǎlate, domnul Iulian n-a mai îndrǎznit sǎ-i batǎ la uşǎ.
Au trecut mai bine de trei sǎptǎmâni pânǎ când domnul Alexakis sǎ-l invite din nou la un pǎhǎrel. Era tot aşa într-o zi când tocmai spǎla holurile, dar de data asta nu l-a mai refuzat. A lǎsat mopul în gǎleatǎ lângǎ uşǎ şi a intrat în casǎ. Domnul Alexakis l-a invitat sǎ se aşeze şi i-a desfǎcut o sticlǎ de bere.
– Vreţi pahar sau beţi din sticlǎ?
– Din sticlǎ, nu vǎ deranjaţi, a rǎspuns domnul Iulian ca un intendent brav şi fǎrǎ mofturi.
– Intendentul dinaintea dumneavoastrǎ era un om fin, nu era potrivit pentru munca asta.
– Era român, mi-a spus domnul Dagher. Îl chema Coman… De ce nu era potrivit? Nu-i plǎcea ce fǎcea?
– Nu ştiu dacǎ-i plǎcea, n-avea cum sǎ-i placǎ, sunt sigur cǎ nici dumneavoastrǎ nu vǎ place, nu despre asta e vorba.
Domnul Iulian ar fi vrut sǎ protesteze aşa de formǎ, ba nu, lui îi place, dar domnul Alexakis nu-i dǎdu ocazia sǎ fie ipocrit.
– Nu era îndemânatic şi din cauza asta se speria oridecâteori unul dintre locatari îl chema sǎ-i facǎ vreo treabǎ. Zicea cǎ nu poate veni acum, cǎ o sǎ vinǎ peste o orǎ, sau peste douǎ sau peste o zi, dar nu venea. Nu-i plǎcea sǎ refuze, dar nici nu avea ce sǎ facǎ. Dacǎ locatarul se supǎra, aşa cum s-a întâmplat la început, venea, se strǎduia sǎ facǎ treaba dar era atât de nepricopsit, cǎ omului i se fǎcea milǎ şi renunţa. Unii l-au reclamat la proprietar. Ei, cu ăia era ranchiunos, se certa cu ei, nu-i mai saluta. Asta nu mi-a plăcut. Dacă avea altă fire, dacă era mai prietenos, îl luam la mine la companie. Aveam un post pentru el…
– Ce companie aveţi dumneavoastră?
– De saltele. Eu vînd saltele, aveam un om la magazin, un gestionar şi tocmai plecase…
Domnul Iulian tăcu surprins. I-ar fi plăcut să fi fost în locul domnului Coman şi grecul să-i ofere slujba de gestionar.. Probabil că era mai bine plătită decît treaba asta de intendent. Dar i se păru că e nepotrivit să spună ce gîndeşte.
– Şi… domnul ăsta, intendentul român, a stat mult?
– Doar vreo trei luni. Eu am fost singurul care am ştiut dinainte cǎ o sǎ-şi dea demisia. Mi-a spus, dar chiar dacă nu-mi spunea tot aş fi ghicit. Puteam paria că n-o să reziste…Mă pricep la oameni…
– E destul de trist.
– În ţara lui fusese om mare. Zicea cǎ scria poezii, cǎ publica în ziare.
– Poet…
– Da. Şi mai zicea cǎ vrea sǎ-şi gǎseascǎ altǎ slujbǎ. Că eu îmi luasem gîndul de la el. Doamna lui nu era nici ea mulţumitǎ. Ea regreta cǎ au plecat din România. Îl bǎtea la cap sǎ se întoarcǎ, dar el nu voia… Cum e la dumneavoastrǎ în ţarǎ acum? Sunteţi de mult aici?
– De un an.
– El era de trei. Aştepta sǎ primeascǎ cetǎţenia. Pânǎ sǎ fie intendent lucrase la un ziar. Acolo se îmbolnǎvise de nervi, spunea cǎ nu-i plac românii. Avea duşmani. Nu ştiu de ce… Poate tot firea lui era de vină
– Un ziar românesc?!
– Da. Aveţi o comunitate puternicǎ aici la Montreal…
– Nu ştiu, ridicase domnul Iulian din umeri. Nu cunosc pe nimeni. De când suntem aici n-am avut decât doi prieteni. Un cuplu. Dar au divorţat şi de-atunci nu ne-am mai văzut.
– Eu, trecu brusc domnul Alexakis la lucrurile care-l priveau direct, sunt canadian de treizeci de ani. Aveam douǎzeci şi cinci când am venit, la un unchi care ţinea un restaurant. La el am muncit prima datǎ pânǎ când mi-am fǎcut un rost al meu. Veneau mulţi greci la restaurantul unchiului meu. N-am vǎzut restaurante româneşti la Montreal.
– Nici eu. E drept cǎ nici n-am cǎutat. Nu prea ieşim…
Domnule Alexakis îl privi atent, şi domnului Iulian i se pǎru cǎ omul din faţa lui citeşte în el ca într-o carte. Îl privi şi el cu luare aminte. Domnul Alexakis avea o mustaţǎ cǎruntǎ şi deasǎ, tunsǎ scurt, pǎrul pieptǎnat cu cǎrare, îngrijit şi capul mare şi lunguieţ. Un grec frumos, îşi spuse, dar cam obraznic..
– Semeni puţin cu intendentul celǎlalt, observǎ domnul Alexakis. Nu te-ai întâlnit cu români la bisericǎ? Eu merg uneori la o bisericǎ româneascǎ pe o stradǎ Durocher, e un preot bǎtrân acolo, şi voi sunteţi ortodocşi ca noi. Vorbesc de multe ori cu el.
– Nu mergem niciodatǎ la bisericǎ, spuse iar domnul Iulian.
– Nu?! Nici la bisericǎ?! Sunteţi atei?! se alarmǎ domnul Alexakis.
– Aşa ne-am obişnuit. Respectǎm tradiţiile, dar nu mergem la bisericǎ.
Domnul Alexakis se pregǎtise sǎ-i dea o a treia sticlǎ. Dar renunţǎ, o puse la loc în frigider şi se aşezǎ iritat.
– Eu am o companie de saltele, spuse iar, uitînd desigur că mai vorbise despre asta. Dacǎ vǎ intereseazǎ o saltea, vǎ fac un preţ bun. Saltelele mele sunt garantate pentru douǎzeci şi cinci de ani. Se ridicǎ şi-i întinse mâna.
– Mi-a fǎcut plǎcere cǎ v-am cunoscut, spuse.
Dar când sǎ se despartǎ în uşǎ îi mai pusese o întrebare.
– Dar nu mi-aţi spus, ce fǎceaţi în ţara dumneavoastrǎ?.
– Eram profesor
– Profesor?!
– De istorie.
– De istorie?! Şi acum sunteţi intendent…
– De o lunǎ şi ceva…
– OK. Mult noroc! Şi domnul Alexakis închise uşa.
Rămas singur, domnul Iulian se simţi contrariat. Coborî în apartamentul lui, gînditor şi plin de întrebări. Ce voise grecul? De ce-l chemase? De ce-i oferise bere şi de ce pe urmă se supărase?
*
Într-o dimineaţǎ, la câtva timp de la discuţia cu domnul Alexakis, sunǎ la telefon o locatarǎ bǎtrânǎ care locuia la etajul de deasupra. Era speriatǎ şi îl ruga pe intendent sǎ treacǎ pe la ea.
– Da doamnǎ Gerty, spuse domnul Iulian zâmbind încurajator dupǎ ce bǎtrâna ieşise în prag, cu ce vǎ pot ajuta?
– Oh domnule intendent, se tângui doamna Gerty, ce bine c-aţi venit! Oh domnule intendent, intraţi vǎ rog!
Era micǎ, firavǎ, puţin cocoşatǎ, cu pǎrul complet alb. Sǎ fi avut vreo optzeci de ani. – Uitaţi ce-am pǎţit!
Îl duse în dormitor şi-i arǎtǎ un pat prǎbuşit, cu pernele şi cearşafurile grămadă.
– E a doua oarǎ când cade, domnule intendent. Prima datǎ mi l-a reparat domnul intendent dinaintea dumneavoastrǎ, a muncit mult şi i-am plǎtit 20 de dolari. Dar n-a fǎcut treabǎ bunǎ, uitaţi, iar a cǎzut…
Domnul Iulian se apropie, dǎdu pernele, cearşafurile şi salteaua la o parte şi întoarse patul pe dos. Era o canapea cu articulaţii mobile din metal care se roteau în jurul unor piuliţe. Se gîndi la ce-i spusese grecul despre domnul Coman şi care acum, din văicăreala bătrînei se confirma. Că nu era priceput.
Nici el nu era, dar nu putea face la fel, s-o păcălească pe bătrînă. Se uită mai atent la grămada de fiare din faţa lui. Puse mîna şi le mişcă din loc, la dreapta şi la stînga. Le examină cu atenţie. Nu părea să fie complicat. Lipsea o piuliţǎ, cǎzuse, se rostogolise cine ştie unde, şi cele douǎ articulaţii se desprinseseră una de alta. Din cauza asta patul se prǎbuşise într-o rânǎ.
Bǎtrâna îl privea cu ochii mari.
– Se poate repara patul? întrebǎ ea cu teamǎ. Sau trebuie sǎ cumpǎr altul?
– Se poate repara, nici vorbǎ sǎ daţi banii pe altul. Patul e bun! spuse domnul Iulian cu siguranţa blîndă a unui chirurg care anunţǎ un diagnostic liniştitor unui pacient speriat. Aveţi cumva din întâmplare o şurubelniţǎ? Dacǎ nu, cobor la mine sǎ aduc eu una.
– Am o cutie plinǎ cu scule de la soţul meu care s-a prǎpǎdit, spuse doamna Gerty radioasǎ. Poate gǎsiţi acolo ce vǎ trebuie. Sǎracul! Dacǎ trǎia el, nu mai treceam prin atâtea necazuri cu patul ǎsta!
Se duse, urmatǎ de domnul Iulian, în bucǎtǎrie şi scoase dintr-un dulap o cutie nu prea mare de lemn zdrǎngǎnitoare. Erau înǎuntru un ciocan, un cleşte patent, o cheie francezǎ, o trusǎ de şurubelniţe şi într-un pahar o grǎmadǎ de cuie şi piuliţe.
– Bǎrbatu-meu a murit acum cinci ani, spuse doamna Gerty privindu-l pe domnul Iulian cu admiraţie pentru aerul profesional şi plin de bǎrbǎţie cu care scotocea în paharul cu piuliţe. Era poştaş, continuǎ ea evocarea rǎposatului.
– Din ce ţarǎ sunteţi doamna Gerty? Sau v-aţi nǎscut aici?
– O doamne, nu m-am nǎscut aici, noi suntem cehi, am venit în Canada dupǎ 1968. Ştiţi, la noi a fost atunci o revoluţie, au intrat ruşii cu tancurile…
– Da, primǎvara de la Praga, zise domnul Iulian ridicându-se. Gǎsise o piuliţǎ potrivitǎ. De fapt, douǎ, voia sǎ punǎ douǎ piuliţe ca sǎ întǎreascǎ mai bine articulaţiile…
– În cinci minute o sǎ fie gata! o anunţǎ el grav pe doamna Gerty vorbind peste umǎr.
– Oh domnule intendent, oh domnule intendent! vǎ mulţumesc din suflet domnule intendent!
Domnul Iulian montǎ cele douǎ piuliţe verificǎ mobilitatea articulaţiei, trase de punctul de joncţiune şi cele douǎ braţe ale articulaţiei devenirǎ o singurǎ barǎ de metal rigidǎ. Aşezǎ patul în poziţia normalǎ, puse la loc cearşafurile şi pernele şi se întoarse triumfǎtor.
– Poftim doamnǎ Gerty, patul e gata!
– N-o sǎ mai cadǎ?
– Niciodatǎ!
– Mǎcar câţiva ani, acolo….
– Niciodatǎ doamnǎ Gerty! Niciodatǎ! Garantat!
Doamna Gerty îl privea strǎlucitoare de bucurie. Scotoci într-o geantǎ de piele care atârna pe spǎtarul unui scaun, scoase de acolo un portofel şi din portofel o hîrtie de zece dolari.
– Poftim domnule intendent. Mulţumesc din suflet!
– Nu-i nevoie doamnǎ Gerty! Asta face parte din atribuţiile mele, spuse domnul Iulian hotǎrât şi integru.
– Dar nu, vǎ rog nu mǎ refuzaţi, nu, aţi fost aşa de drǎguţ, aşa de drǎguţ!
Domnul Iulian o privi câteva clipe, apoi acceptǎ tot aşa, hotǎrât şi integru, hîrtia de zece dolari pe care i-o întindea bǎtrâna şi ieşi. Doamna Gerty rǎmasǎ în prag, îl petrecea drǎgǎstoasǎ cu privirea.
– Am câştigat zece dolari! se mândri domnul Iulian fluturând banii în faţa doamnei Iulian.
Avea senzaţia cǎ a vǎzut faţa ascunsǎ a lucrurilor. Iatǎ ce însema sǎ fii intendent! Puteai face bani frumoşi cu puţinǎ îndemânare.
*
A trecut astfel primăvara, oricum foarte scurtă la Montreal, a trecut şi vara, fierbinte şi umedă şi a venit toamna cu primele zile de lapoviţă şi de ninsoare. Era urît afară, lumea alerga zgribulită pe bulevadul din faţa blocului, iar domnul Iulian privea forfota asta, de sus, de la etajul doi, din apartament de intendent, cald şi primitor pe care doamna Iulian îl amenajase cu gust.
Totul devenise simplu, domnul Iulian se simţea ca în ţară, chiar dacă nu se mai afla într-o cancelarie şi nu mai intra la clasă cu catalogul albastru sub braţ. Nu-i lipsea munca aia de profesor.
Avea un sentiment ciudat, cǎ blocul cu cele treizeci şi cinci de apartamente este al lui. Când mǎtura şi aspira seara covorul din holul de la parter, locatarii mergeau grijulii
pe lângǎ perete, sǎ nu-l stânjeneascǎ din treabǎ. Daca apucase sǎ termine şi încǎ nu plecase din hol, cei care intrau îşi frecau cu energie picioarele de covoraşul din cauciuc de la intrare ca sǎ se cureţe bine de primele zǎpada de afarǎ. Îl salutau zâmbitori şi respectuoşi îl întrebau ce face şi fǎrǎ sǎ mai aştepte răspunsul foarte bine multumesc, dar dumneavoastrǎ ? treceau mai departe parcǎ temǎtori sǎ nu fie luaţi la întrebǎri de ce se întorc aşa târziu acasǎ. Toate astea îi dǎdeau domnului Iulian un sentiment de putere.
Dar nu sîmbăta. Şi nici duminica. Atunci era trist.
Mai erau vreo două săptămîni pânǎ la Crǎciun şi într-o dimineaţǎ, o sîmbătă spre prânz, dupǎ ce terminase treburile mǎrunte prin bloc, domnul Iulian urcase la el şi-şi pusese un disc la un pick-up vechi. Era concertul pentru vioarǎ numǎrul 1 al lui Paganini. Doamna Iulian nu era acasǎ, plecase dupǎ cumpǎrǎturi.
Stǎtea cu ochii pe jumǎtate închişi încercând sǎ facǎ ordine în ce i se întâmpla, fiindcǎ simţea iar cǎ ceva nu era în ordine. Era parcǎ sub efectul unei anestezii care-l împiedica să se mişte deşi se străduia neliniştit, ca-n vis, s-o facǎ. Dimineţile treceau toate la fel, dar cum termina treburile, poate apropierea Crǎciunului, poate apropierea sfîrşitului de an îl deprimau. Revelionul nu mai era de mulţi ani o bucurie. Îşi spunea cǎ e firesc sǎ fie aşa, se teme probabil de bǎtrâneţe şi moarte, cum se temuse dintotdeauna şi cum desigur, toatǎ lumea… Deobicei o imita pe Scarlett, personajul lui Margareth Mitchell: „La asta o sǎ mǎ gândesc mâine” şi reuşea aproape totdeauna sǎ-şi amâne neliniştea. Care pe urmă dispărea. Venea însǎ Revelionul, toatǎ lumea intra în febra pregǎtirilor de sǎrbǎtoare, anul în care intra îi aducea aminte de anii care au trecut, de cuplul Dumitreştilor din ţară de care-i era dor şi, deşi nu-i plǎcea sǎ-şi facǎ gînduri precise pentru viitor, trǎia cu tristeţe certitudinea foarte banală că nu-şi mai putea imagina ce-o sǎ fie peste treizeci sau patruzeci de ani. Punctul acela se gǎsea în vid. Într-un întuneric absolut. Dupǎ toate probabilitǎţile, peste treizeci de ani n-o sǎ mai existe. Poate nici peste douǎzeci şi cinci. Conta, cel mult pe cincisprezece-douǎzeci de ani, fiindcǎ potrivit mediei de viaţǎ a familiei – media pǎrinţilor şi a bunicilor materni şi paterni, cum citise demult într-o revistă medicală de popularizare – avea o speranţǎ de viaţǎ de vreo şaizeci şi ceva de ani. Înainte de a pleca, domnul Iulian îşi vizitase o mǎtuşǎ bǎtrânǎ, aproape oarbǎ. Tanti Angela îl primise volubilă, îl mângâiase pe faţǎ la plecare şi-i spusese cu un fel de mândrie naivǎ, rǎmasǎ poate din tinereţea ei când, la fel ca toatǎ toatǎ lumea, îi aşteptase şi ea pe „americani” sǎ vinǎ şi sǎ o scape de ruşi: „Vasǎzicǎ o sǎ avem în familie un american. Primul american milionar din familia noastrǎ!”. Nu fǎcea nici o deosebire tanti Angela între Canada şi Statele Unite şi în mintea ei, orice american trebuia sǎ fie neapǎrat şi milionar… Domnul Iulian ştia, nici dacǎ ar fi avut o sutǎ de ani în faţǎ, n-ar fi devenit milionar…
Nu mai trebuia sǎ se gândeascǎ la astea. Cel puţin nu azi, poate mâine. Din nou ca Scarlett.
Atunci auzi o bǎtaie sfioasǎ în uşǎ. Aşteptǎ ca bǎtǎile sǎ se repete ca sǎ fie sigur cǎ nu s-a înşelat şi deschise. Era Jean Dagher, zâmbitor, arǎtându-şi dinţii mari şi galbeni.
– Am trecut pe lângǎ uşǎ şi am auzit Paganini. Şi mie-mi place Paganini, e compozitorul meu preferat…
– Poftiţi înǎuntru!
– Nu vreau sǎ vǎ deranjez. Şi oricum, ai mei mǎ aşteaptǎ la masǎ. Aveţi şi Capriciile?
– Nu le am.
– Vi le dau eu. Vǎ dau caseta sǎ le înregistraţi. Aveţi casetofon?
– Am avut în ţară, aici n-am mai cumpărat…
– Nu-i nimic. O să vă fac eu o casetă. V-o aduc dupǎ masǎ..
Jean plecǎ mulţumit cu un aer cumsecade, de prieten bun. Veni peste două ore cu o casetǎ înregistratǎ. Îi cerea doar sǎ-i cumpere o altǎ casetǎ goalǎ în locul celei pe care-o folosise.
– Pǎrinţii mei şi cu mine vǎ invitǎm sǎ mâncǎm împreunǎ de Crǎciun, mai zise el.
– A, da?! Cu plǎcere, acceptǎ domnul Iulian.
Neliniştea, tristeţea de dimineaţă se risipiseră. Primise telefon de la doamna Iulian care-i spusese că ajunge în curînd acasă. Era încărcată de sacoşe în staţia autobuzului.
*
A fost o surprizǎ frumoasǎ masa de Crǎciun la familia Dagher. Cu o zi înainte, domnul şi doamna Iulian au ieşit în oraş şi au cumpǎrat mici cadouri pentru viitoarele lor gazde. Douǎ after shave pentru bǎrbaţi şi pe urmǎ flori şi o cutie cu bomboane de ciocolatǎ pentru doamna Dagher. Erau aşteptaţi cu mâncǎruri libaneze dintre care nu lipseau salata de vinete şi sǎrmǎluţele în foi de viţǎ. S-au minunat şi le-au spus cǎ astea fac parte şi din bucǎtǎria româneascǎ.
– Avem mai multe lucruri în comun a zis domnul Dagher senior surâzând într-un fel parcǎ misterios.
În timpul mesei, doamna Iulian le-a povestit cu unele omisiuni, secondatǎ de domnul Iulian care zâmbea şi aproba, cu ce se ocupau în România, ce-au făcut de când au venit în Canada, cum locuiseră în primele luni într-un apartament mic, la un subsol, cum făcuseră cursuri de franceză, şi cum se hotărîseră să se facă intendenţi… Iar domnul Dagher le-a povestit la rândul lui istoria familiei. Tatǎl lui fusese singurul din familie, copilandru încǎ, avea vreo paispezece ani, care supravieţuise masacrelor turceşti din 1915 comise asupra armenilor. Se refugiase în Liban. Acolo se însurase cu o grecoaicǎ, şi ea refugiatǎ de frica turcilor. Aşadar domnul Dagher avea şi o ascendenţǎ greceascǎ. Dar actuala doamnǎ Dagher era libanezǎ sadea. Se cǎsǎtorisera prin anii ’60. Au plecat din Liban din cauza rǎzboiului şi a conflictelor interconfesionale douǎzeci de ani mai târziu şi s-au stabilit în Canada. Le plǎcea Canada, dar erau nemulţumiţi cǎ toatǎ lumea vorbeşte numai de Shoah şi nimeni nu spune o vorbǎ despre genocidul armenilor care a dus la dispariţia a peste jumătate din populaţia lor.
– Sunt de acord cǎ Shoahul a fost o crimǎ imensǎ a naziştilor şi că nu trebuie uitatǎ spunea domnul Dagher fumând o ţigarǎ de foi spre sfîrşitul mesei când erau la cafele, dar de ce se trec sub tǎcere celelalte? Dece evreii naţionalişti pretind sǎ vorbim doar despre crima naziştilor şi dece strâmbǎ din nas când le spunem cǎ tot ce au suferit ei prin anii ’40, noi am suferit cu douǎzeci şi cinci de ani mai înainte, între 1915 şi 1917 ? Nu e drept sǎ ai douǎ mǎsuri când e vorba de compasiune şi memorie.
– Nu-s douǎ mǎsuri, încercǎ o explicaţie domnul Iulian, numai cǎ Shoahul e o tragedie incomparabilǎ. A venit ca o culme a sute de ani de antisemitism în toatǎ lumea. Şi nu doar numǎrul victimelor, ci şi felul în care au fost ucise fac din crima asta ceva unic…
– Da?! Atunci sǎ-ţi spun şi eu despre crimele împotriva armenilor. Ïn 1915, a început deportarea lor spre sud. Erau convoaie lungi, pe kilometri întregi de oameni târându-se pânǎ la epuizare fǎrǎ sǎ li se dea mâncare şi bǎuturǎ, încadrate de poliţişti şi soldaţi. Cine rǎmânea în urmǎ era împuşcat. Când se ajungea pe malul unui fluviu începea masacrul. Erau torturaţi şi împuşcaţi cu sutele şi cu miile sub cele mai neînsemnate pretexte şi trupurile le erau aruncate în fluviu. Eufratul era plin de cadavre, legate unele de altele în grupuri de câte trei şi câte patru. Din cele trei provincii turceşti în care locuiau majoritatea armenilor – Erzerum, Van et Bitlis – au fost exterminaţi între un milion şi un milion şi jumǎtate de oameni dintr-o populaţie de cel mult douǎ milioane. Este sau nu comparabilǎ crima asta cu Shoahul?
– Dacǎ Hitler nu pierdea rǎzboiul, ar fi masacrat toţi evreii. Soluţia finalǎ de care vorbea Heidrich, în 1942, cred…
– Dar ştii cǎ Hitler a fost încurajat sǎ-i distrugǎ pe evrei de uitarea în care era învǎluitǎ masacrul armenilor? „Cine-şi mai aduce aminte astǎzi de armeni? ” îşi întreba el generalii în 1939. Şi spui cǎ „soluţia finalǎ” era o noutate? Uite ce scria într-o telegramǎ adresatǎ de ministrul de Interne Talaat Paşa, prefecturii din Alep.
Domnul Dagher se ridicǎ greoi şi alese din biblioteca micuţǎ o carte pe care o deschise la o paginǎ anume. Citi: ” Vi s-a comunicat deja ca guvernul a hotǎrât sǎ extermine toţi armenii care locuiesc în Turcia. Fǎrǎ nici o excepţie pentru femei, copii şi infirmi, trebuie sǎ se punǎ capǎt existenţei lor”. Din cauza asta, zise domnul Dagher, închizând cartea şi punând-o la loc, pânǎ şi cele câteva mii de supravieţuitori, o infimǎ parte din convoaiele imense plecate din Anatolia, au fost ucişi de cum au ajuns la Alep. Înfruntaserǎ infernul, trecuserǎ prin toate bolgiile lui şi mulţi poate credeau cǎ au scǎpat… Acum ia dumneata sufletul unui armean dispǎrut în condiţiile acelea şi spune-i cǎ suferinţa lui nu poate şi cǎ nici nu trebuie comparatǎ cu moartea unui evreu la Auschwitz sau la Birkenau…
Doamna Dagher îi spuse ceva în arǎbeşte, vorbea parcǎ puţin rǎstit şi domnul Dagher pǎru sǎ-i dea dreptate.
– Da, zise el zâmbind., Anis îmi spune cǎ suntem de Crǎciun şi cǎ e bine sǎ vorbim şi despre lucruri mai vesele.
Jean fusese în tot timpul acesta, cât vorbise tatǎl sǎu tǎcut şi sfios ca un copil. Acum ieşi din muţenie:
– Ce face regele Mihai de Hohenzollern?
– Poftim?! se mirǎ doamna Iulian. Dumneavoastrǎ aţi auzit de regele nostru?
– Noi suntem nişte admiratori ai casei regale române, spuse domnul Dagher. E un interes vechi, moştenit din familie…
– E în ţară. E bine…Şi-a recîştigat prin proces mai toate proprietăţile. I se spune Majestate…
– Dar n-o să mai fie niciodată rege…
– N-o sǎ mai fie!
– Regele dumneavoastrǎ era un domn foarte bine, spuse şi doamna Dagher. I-am vǎzut o fotografie din tinereţe. Era un bǎrbat frumos…
– Da. Şi istoria prinţului Bibescu ne intereseazǎ, spuse Jean. Am citit tot ce s-a scris despre Antoine Bibescu. Ştiaţi cǎ era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Marcel Proust care l-a luat ca model pentru personajul lui, Saint-Loup?
Doamna Iulian se uitǎ întrebǎtor la domnul Iulian.
– Nu ştiam, spuse cu un fel de îndârjire domnul Iulian. Se simţea umilit, atins în demnitatea lui de profesor de istorie. Cum naiba or fi aflat armenii ăştia de Bibeşti? Unde s-a scris?
Dar nimeni din familia Dagher nu pǎrea sǎ dea importanţǎ ignoranţei lui. Poate se judeca prea aspru, se linişti domnul Iulian. Fiindcǎ Jean era fericit cǎ le poate vorbi despre un subiect pasionant pentru musafirii lui. Şi le relatǎ episoade picante din viaţa prinţului Bibescu, pe care una dintre numeroasele lui amante îl numise „atlet de alcov”, le povesti despre soţia prinţului, o englezoaicǎ Elisabeth, cu destin tragic întrucât urmându-şi soţul diplomat în România, s-a stins de pneumonie la nici 50 de ani, în aprilie 1945, cu o lunǎ înainte de încheierea rǎzboiului, le vorbi despre despre saloanele pariziene ale mamei prinţului, Hélène Bibesco, frecventate de muzicieni, pictori, sculptori şi scriitori – Gounod, Débussy, Saint-Saëns, Bonnard, Vuillard, Maillol, Anatole France, Marcel Proust….
– Bibeştii, încheie Jean triumfǎtor şi cu mândrie ca şi cum vorbea despre un armean de-al lui, erau descendenţi îndepărtaţi ai Capeţienilor şi Proust zicea despre Antoine cǎ ar putea fi un pretendent legitim la coroana Franţei…
Era târziu şi se despǎrţirǎ.
– Ce faceţi de Revelion? îi întrebase la plecare doamna Iulian.
– Care Revelion?! Doamna Anis pǎrea miratǎ.
– De săptămîna viitoare, pe 31…
– Aaa, n-o să fim în Montreal. Plecăm pentru o săptămînă în Cuba, la Cayo Coco e o insulă, mergem acolo în fiecare an. Copilul – şi doamna Aris arătă spre Jean – e înebunit să facă baie în ocean.
Jean îi privi prin lentilele groase ale ochelarilor şi surîse misterios.
*
Întrebarea doamnei Iulian fusese doar una de politeţe. Dacǎ Jean şi ai lui ar fi acceptat sǎ petreacǎ seara de Revelion împreunǎ, toatǎ lumea s-ar fi plictisit de moarte. Despre ce mai puteau sǎ vorbeascǎ?
– Au bani, suspinǎ melancolicǎ doamna Iulian cînd au intrat în apartamentul lor, nu-s de nasul nostru…
Nu fusese doar plecarea Dagherilor în Cuba care o făcuse să se simtă săracă. În timpul mesei, la un moment dat, Dagher bătrînul spusese că la sfîrşitul lui ianuarie o să-i lase domnului Iulian un cec cu chiria pentru două luni. Fiindcă ei Dagherii, împreună cu Jasmine şi Aziz urmau să se mute temporar în Florida, aveau acolo închiriat un apartament, mai scăpau de iarna canadiană care dura pînă la jumătatea lui aprilie şi chiar pînă mai tîrziu.
– Şi noi o sǎ avem bani la anul, o încurajǎ acum domnul Iulian pe doamna Iulian. O sǎ mergem şi noi de Revelion pe ţărmul oceanului, în Cuba. O să bem pina colada sub palmieri !
Şi-au petrecut seara de Revelion singuri, cu o masǎ încǎrcatǎ de lucruri bune, cu o sticlǎ de şampanie, şi privind la televizor, la ora 12 noaptea, focurile de artificii de la New York. Dar gîndindu-se cum o să fie la anul la Cayo Coco, în Cuba, cînd or să facă baie în ocean şi or să bea pina colada sub palmieri.