http://www.revistatimpul.ro/view-article/2674
În prefaţa la volumul epistolar intitulat 25 de ani după: alternative şi provocări (Editura Adenium, 2015) şi semnat de Paul Cernat şi Alexandru Matei, Ovidiu Şimonca se adresează patetitc autorilor şi-i avertizează: ”Nu veţi fi înţeleşi, nu veţi fi acceptaţi, veţi fi tăiaţi în bucăţi, sfîrtecaţi. Singura speranţă (că tot vorbim despre o cutie a Pandorei) este să mai existe cîţiva nebuni care să vă citească şi care să nu vă ştampileze aprioric. Prin urmare cîţiva oameni care să încerce să nu gîndească în şabloane şi să dorească să fie copărtaşi la ideile voastre.”
Nu ştiu dacă previziunile dramatice ale lui Ovidiu Şimonca sunt pe cale să se realizeze (sper că nu), dar tot în prefaţă, el scrie că pe Internet, pe facebook, schimbul de scrisori – devenit ulterior carte – a stîrnit discuţii aprinse şi a avut patru consecinţe importante: autorii au enervat, au fost ciţiţi şi luaţi în seamă, au stîrnit nedumerire fiindca politica părea un subiect nepotrivit pentru doi literaţi şi au dovedit că se poate discuta argumentat despre ”o realitate volatilă”.
Scrisorile au fost scrise şi publicate în Observatorul cultural între 10 octombrie 2014 şi 23 ianuarie 2015, aşadar într-o perioadă agitată de lupta politică precedînd şi urmînd alegerilor prezidenţiale de la jumătatea lui noiembrie 2014. Ultimele două texte nu mai sunt datate, au fost scrise după decizia de a strînge scrisorile în volum.
25 de ani după: alternative şi provocări este în acelaşi timp mai mult şi mai puţin decît un volum epistolar. În afara formulei de adresare iniţiale (Dragă Paul, Dragă Alex) textele sunt de multe ori eseuri de sine stătătoare, consistente, despre evoluţia ideilor şi tendinţelor politice româneşti din ultimii douăzeci şi cinci de ani. Relativa autonomie a textelor transformă dialogul într-o convenţie secundară. Nu rareori se întîmplă ca autorii să dizerteze pe îndelete, într-o convergenţă aproximativă mai ales în privinţa a ceea ce detestă.
Unul dintre punctele de plecare ale corespondenţei, este un articol publicat de fostul politruc şi ideolog al regimului comunist, Dumitru Popescu zis Dumnezeu în numărul 26/2014 din România literară, Evocări din prima fază. Textul amplu al bătrînului demnitar comunist (n. 1928) a dat naştere unor reacţii critice vehemente dar şi unui articol ponderat, sub semnătura lui Alexandru Matei. El admitea cu bunăvoinţă analiza lui Dumitru Popescu-Dumnezeu care vorbea despre un comunism ”bun” între anii ’60 şi ’70, cînd Nicolae Ceauşescu s-a emancipat de tutela sovietică.
Alexandru Matei a primit o replică dură din partea poetului Radu Vancu care l-a acuzat că de dragul naunţelor a pierdut din vedere esenţa, şi este posibil ca frustrarea produsă de sentimentul de incomprehensiune – exprimat de altfel şi într-o contrareplică – să se afle printre punctele fierbinţi, generatoare ale lungului dialog cu prietenul şi colegul său de generaţie, Paul Cernat. Alte preliminarii sunt furnizate de susţinerea entuziastă a programului politic al Monicăi Macovei de către Gabriel Liiceanu, pe de o parte şi a candidatului Victor Ponta de către nonagenarul Radu Beligan, pe de alta. De asemenea, alegerile prezidenţiale propriu-zise terminate, după o confruntare strînsă, cu victoria candidatului dreptei, Karl Iohannis sunt o sursă de comentarii amare din partea amîndurora.
Căci şi Paul Cernat şi Alexandru Matei sunt oameni de stînga. Dar nu stîngişti.”Stînga pe care mi-o asum, precizează Paul Cernat, nu e una pură şi dură, ci mai curînd una eclectică, o parte liberală, o parte social-demo-crată sau socialistă, ici-colo radicală, dar şi, în anumite puncte, conservatoare (de tip red tory), raţional-antiglobalistă şi moderat-anti(auto)colonială”. Cît despre Alexandru Matei, Psul Cernat lansează expresia cheie care-i caracterizează comentariile: scandalos de nunaţat. Alexandru Matei o validează:: ”Mă recunosc în scan-dalos de nuanţat şi-mi pare rău pentru că mă recunosc şi în scandalos, nu doar în nuanţat. Cred că, după un sfert de secol de democraţie sau de postcomunism, vremea nuanţelor nu mai trebuie să întîrzie.”
Îi mai unesc pe cei doi autori cîteva idiosincrazii: faţă de ”boierii minţii”, faţă de Traian Băsescu, acuzat de un neoliberalism à outrance şi de servilism în raport cu Occidentul, faţă de mentalitatea de ”procuror sau poliţist al istoriei”, frecventă în rîndul ”anticomuniştilor radicali”, faţă de instituţiile de combatere a corupţiei, după opinia lor, dirijate politic mai ales contra stîngii. Pe de altă parte, cei doi epistolieri nu sunt deloc concilianţi nici cu partidul de care se simt, cu destule ambivalenţe, mai. aproape – PSD.
E puţină ideologie în schimbul lor de opinii, aşa cum a dignosticat foarte bine Paul Cernat spre finalul cărţii: ”Nu ne-am propus să facem în prezentul volum o arheologie a stîngii româneşti, nici să scriem vreun manifest ori să elaborăm analize istorice, filosofice, socio-economice sau politologice la temă. Au făcut-o deja sau o vor face alţii, mai bine şi mai calificat decît am fi putut-o face noi aici. Am formulat doar nişte opinii şi atitudini intelectuale, în speranţa că vom zgîlţîi puţin inerţiile de gîndire ale main-stream-ului şi ale cititorilor obişnuiţi”.
Modestia scopului urmărit nu face discuţia mai puţin interesantă, fiindcă locul abstracţiunilor l-a luat spiritul acut de observaţie. Şi indiferent cît de departe se poate merge alături de autori în analizele pe care le întreprind, şi oricît de apropiat de pămînt, ”la firul ierbii” ar fi postul lor de observare şi de comentare nu doar a evenimentelor importante ci şi a unor mărunţişuri cancaniere din politica românească, discursul lor este totdeauna elegant şi echilibrat, cu un aplomb polemic atît cît trebuie pentru ca atenţia să rămînă trează. Paul Cernat are opţiuni mai tranşant pesediste, ”Din punctul meu de vedere, pesediştii sunt, în prezent, răul cel mai mic. După 2000 şi 2004, PSD a evo-luat democratic. Ultimul mandat al lui Ion Iliescu a fost mult mai bun decît ultimul mandat al lui Băsescu, iar gu-vernarea Năstase a fost superioară guvernării Boc.” Alexandru Matei care mărturiseşte că a votat la alegerile prezidenţiale în primul tur pentru Iohannis şi că în turul al doilea nu va mai vota, este mai dubitativ. E un motiv pentru prietenul său să-i ironizeze cu blîndeţe de cîteva ori ambiguitatea opţiunii. Dar Alexandru Matei constată că oamenii PSD-ului nu se deosebesc structural de ceilalţi care le sunt adversari politici în Alianţa Creştin Liberală ACL) : ”L-am votat pe Iohannis în turul I, nu mai votez în turul al II-lea. Nu-l ascultasem pe Iohannis, l-am ascultat între timp şi m-a dezamăgit. Nu vreau să votez împotrivă, nu cred în poveştile cu comuniştii pesedişti. Tocmai, cred că am de-a face cu nişte capitalişti cu nimic mai puţin cinici decît cei din ACL, dar în general mai experimentaţi”.
Probabil că elementul cel mai problematic al cărţii este militantismul autorilor contra anticomunismului radical pe care l-ar voi îndulcit sau abandonat în favoarea unei abordări cu nuanţe: ”Cred, Alex, că, în loc să vorbim despre paranteza comunistă ca despre o stihie venită din nowhere, ar fi mai rezonabil să-i studiem, lucid şi deloc tezist, etiologia, să-i evaluăm costurile şi beneficiile pe do-menii şi pe categorii sociale, să-i recunoaştem şi continuităţile, şi realizările, unele dintre ele majore, pe lîngă crime şi alte dezastre”. În alt loc, Alexandru Matei, repede aprobat de corespondentul lui, sugerează că nu ştim prea mare lucru despre ce-a fost, cîtă vreme „studiul comunismului românesc începe şi se termină cu condamnarea lui, iar intervalul este ocupat de povestea memoriei traumatizate.” Or ambele abordări corespund unei scheme de gîndire care se resimte de lipsa experienţei vieţii sub comunism. În principiu, o asemenea lacună poate fi anulată de acribie, de cercetarea serioasă a documentelor şi de reflecţie asupra constituenţilor de bază ai regimului dar, din păcate, nu aceasta este situaţia în cazul de faţă. Doina Jela avea dreptate să se indigneze că Alexandru Matei ignoră uriaşa bibliografie formată din sute şi mii de volume care analizează şi condamnă cu probe şi argumente irefutabile, comunismul.
Exista în articolul fostului politruc publicat în România literară, o frază care exprima esenţa gîndirii lui în privinţa căderii comunismului. Nu ar fi fost în cauză ”neputinţa /…/ de a împlini aspiraţiile mulţimilor sărace”şi nici alte ”dezagremente” – cum numeşte el eufemistic represiunea, colapsul economic, privarea populaţiei de condiţii minime de viaţă civilizată etc.-, ci conflictul feroce cu capitalismul. Comunismul s-ar fi prăbuşit exclusiv datorită acestuia. Este o gîndire marxistă întoarsă pe dos ca o cămaşă care s-a murdărit: nu comunismul a fost groparul capitalismului, cum era normal să fie, fiindcă aşa scria în documente, ci invers: ”Să fi fost de o sută de ori mai capabil comunismul să satisfacă cerinţele de viaţă ale populaţiei dn ţările respective, şi braţul de fier al marelui rival, rămas puternic, ar fi sfîrşit tot prin a-l sugruma neîndurător”.
Se poate oare avansa nuanţat pornind de la o asemenea premiză, spre ideea că anii ’60 au consemnat o perioadă fastă şi benefică din istoria comunismului românesc pentru majoritatea populaţiei?
Dacă regimul comunist din România a fost introdus fraudulos şi cu forţa de o putere străină şi dacă acest regim a făcut zeci de mii de victime, prin represiune brutală, şi un număr indeterminat de alte victime colaterale prin politici economice dezastruoase şi profund antisociale, atunci nimic din ce-ar fi făcut bun nu-l absolvă de judecata categorică şi fără nici o nuanţă posibilă că a fost un regim, o paranteză criminală. Procurorii şi poliţiştii sunt utili şi chiar indispensabili cînd e vorba de crime şi de criminali. Autorii au poate dreptate să afirme că a sosit vremea nuanţelor, dar asta este valabil pentru prezent şi viitor. În niciun caz pentru plonjarea fantezistă într-un illo tempore paradiziac, comunist, în care, de fapt, nu existau alegeri libere, libertatea presei, mişcare sindicală, dreptul de a manifesta, iniţiativa privată, dreptul la grevă, de a călători etc. ci doar o relativă slăbire a chingilor şi cîteva privilegii care pudrau nomenclatura comunistă în post sau în devenire. E faza în care PCR, devine conform frazeologiei oficale, un partid de masă, dar în realitate, s-a văzut limpede în anii ’80, un partid care s-a înconjurat de o masă de ostateci spre a-şi dilua responsabilităţile. Aşa încît, fraza lui Dumitru Popescu-Dumnezeu poate fi scrisă şi altfel: ”Să fi făcut comunismul de o sută de ori mai multe fapte bune, dacă ar fi făcut şi crimele pe care le-a făcut, el era tot un regim criminal şi merita să cadă”.
E puţìn ciudat că vorbind mereu de stînga, de comunism, de PSD, de greşelile lui, de anticomunismul radical, de tradiţiile stîngii etc. în căutarea unui posibil model de coagulare a unei stîngi deschise, eclectice, ”plurală sau federativă”, autorii nu privesc puţin şi peste gardul naţional. Ei nu fac nici o referinţă la alte aventuri ale stîngii din alte ţări pentru a analiza mai eficace eşecul stîngii româneşti. Nu a fost oare interesantă şi instructivă experienţa înterbelică a Frontului Popular din Franţa? A fost oare o poveste de succes confiscat Primăvara de la Praga? Dar avatarele sindicatului Solidaritatea din Polonia, cum le putem privi? Şi oare evoluţia social-democratiei scandinave nu este deloc semnificativă pentru nişte oameni de stînga, adversari ai capitalismului, globalizării şi neoliberalismului? Căci stînga, nu-i aşa? poate fi nu doar anticapitalistă, ci şi anticomunistă. O lărgire a orizontului de reflecţie ar fi avut probabil mai multe şanse să zgîlţîie ”inerţiile de gîndire ale main-stream-ului şi ale cititorilor obişnuiţi”.