Note şi aforisme : Tableta de lut (15)

„La ce bun?”, îmi spune un prieten din tinereţe când îl întreb ce mai citeşte, ce mai lucrează, ce proiecte mai are. „Oricum voi pleca din lumea asta peste puţin timp, pentru ce să-mi mai bat capul?” E o judecată tipică, dar asta nu împiedică să fie şi greşită.

Spiritul trebuie hrănit şi îngrijit aidoma trupului. Până în ultimele clipe. Căci nu e inutil şi nici lipsit de sens să faci ceva ce doar azi îţi va fi de folos fiindcă mâine nu vei mai fi. Te găseşti în momentul în care viaţa ta întreagă se reduce la o singură zi. Şi trebuie să trăieşti viaţa asta cum este mai bine.

Nu e ceva fundamental nou. Te afli în situaţia asta de la naştere şi ai aflat că e aşa când ai înţeles că viaţa e urmată de moarte şi când, copil fiind, ai aflat de la bătrâni şi că e foarte scurtă. Eşti obligat să-ţi trăieşti durata care-ţi este dată hărţuit între două ipostaze primordiale: într-o angoasă perpetuă, obsedat de neant – eventual, cu compensaţiile hedoniste care te ajută să-l uiţi –, sau constructiv şi stoic, locuit de ideea că sensul vieţii trebuie căutat acolo unde are şansa să existe. Adică în viaţă şi în clipa de faţă. Nu mai târziu şi nici dincolo de ea.

60

Prea mic pentru un război atât de mare !

Michel Houellebecq, după romanul său Soumission, publicat pe data de 7 ianuarie 2015, adică în aceeaşi zi cu atentatul terorist contra magazinului satiric Charlie Hebdo, trăieşte sub pază poliţienească.

Apărut şi în româneşte (Supunere, la Humanitas) romanul este o ficţiune politică şi descrie o Franţă a anului 2022 care ajunge să fie condusă de un preşedinte musulman moderat, ajuns la putere în mod democratic, dar cu complicitatea unor partide politice oportuniste. Foarte repede, de la o pagină la alta – sau de la o zi la alta –, imaginea Franţei se schimbă de la codul vestimentar al populaţiei feminine la structura instituţională şi laică a învăţământului.

Cartea a fost considerată de mulţi ca fiind expresia unor sentimente islamofobe (înţelegând însă fobia nu ca ură, ci ca teamă) şi scriitorul a fost acuzat că a intensificat tensiunile, produse în special de atentatul contra Charlie Hebdo şi în general de toate evenimentele care aduc în prim-plan terorismul şi fanatismul islamist.

Michel Houellebecq face parte dintre scriitorii francezi cei mai citiţi în lume, dar nu totdeauna pentru ce e mai inteligent şi mai valabil în cărţile sale. Iar acum, cu Soumission, voga este departe de a fi justificată de valoarea romanului. Autorul încearcă să abordeze cu mijloacele pe care le are – ironie, autoderiziune, imaginaţie sulfuroasă, fluiditate stilistică – declinul şi dispariţia politică a civilizaţiei occidentale, supusă presiunilor islamice de tot felul. Tema este imensă, dar în acelaşi timp înrudită cu altele apărute în contexte diferite. Eugen Ionescu în Rinocerii şi Albert Camus în Ciuma sunt doar două exemple ilustre din acelaşi spaţiu literar. Dar şi Liviu Rebreanu, cu Răscoala, intră în aceeaşi subcategorie tematică: desfăşurarea progresivă şi tot mai acută a unei mari crize societale.

Or, în cazul lui Soumission, care se ambiţionează să reflecteze asupra unor procese complexe ce implică destinul unei civilizaţii-etalon şi a zeci de milioane de oameni, arsenalul scriitorului este mult prea redus. Ar fi trebuit vitalitatea epopeică a lui Tolstoi din Război şi pace, viziunea largă şi melancolică a lui John Dos Passos din Paralela 42, fineţea analitică şi răbdarea uriaşă a lui Marcel Proust din În căutarea timpului pierdut ori capacitatea de a construi personaje de neuitat a lui Lawrence Durrell din Cvartetul din Alexandria. Michel Houellebecq ne oferă doar un antierou, un profesor de literatură la Sorbona pasionat de Huysmans, dezabuzat, timid, introvertit şi obsedat sexual, care asistă fără tulburări sufleteşti ieşite din comun la instalarea culturii islamice în Franţa. Se converteşte el însuşi la credinţa musulmană – asta e supunerea din titlu – când i se oferă avantaje pecuniare şi mai ales perspectiva de a avea trei neveste studente! Toate celelalte personaje sunt simple apariţii episodice, palide, superficiale şi monocorde. E mult prea puţin, e chiar derizoriu.

E însă uşor de înţeles voga romanului, sporită şi de numeroasele interviuri în care autorul se arată cu adevărat provocator. Într-un context sensibil, tensionat la extrem de atentatele teroriste şi dominat de teamă, de incertitudini securitare şi identitare şi de  deplasări de mase umane, o simplă petardă muiată poate tulbura spiritele aidoma unei bombe adevărate.