Case de vînzare

Era o zi geroasă şi însorită de iarnă, afară erau minus 25 de grade şi florile erau din plastic.

Bărbatul, masiv, trîntit într-un fotoliu din faţa televizorului, era preocupat de telecomanda cu care trecea de pe un canal pe altul. Nu răspunse nimic, dar întoarse totuşi capul şi o privi o clipă cu atenţie. Chipul femeii, pe fondul luminos al ferestrei din spatele ei era indescifrabil. Se întorse la telecomanda lui.

– Poate am noroc, zise iar Roxanne. Am pregătit o listă cu cinci case. O listă scurtă. Sunt sigură că măcar una o să le placă. Sunt grăbiţi să cumpere.

– Duminică ai vizitat cu ei zece.

– Unsprezece.

– Şi-a fost degeaba. Ţi-ai pierdut toată ziua.

– Nu. E a treia oară cînd îmi spui că mi-am pierdut ziua. Asta e munca mea. Acum am înţeles mai bine ce vor. O casă aproape de centru, fără etaj şi subsol. Cu o curte în spate, nu prea mare. Nu vor apartament.

– Sunt idioţi, vor să cumpere pe nimic un palat. Ca toţi imigranţii.

Roxanne tăcu jignită. Se îndreptă spre sala de baie. Cînd ajunse în prag, îi strigă iritată:

– De ce vorbeşti aşa? Ce dacă sunt imigranţi? Nu sunt mai tineri ca noi, şi uite, se zbat să-şi cumpere casă. Tu ce faci mai mult ca ei, la cincizeci de ani?

Intră şi se auzi apa cum curgea cu zgomot din robinetul de la chiuvetă. Se spăla pe mîini furioasă. Cînd era prost dispusă asta făcea, se spăla pe mîini.

Îşi şterse încet mîinile cu un prosop albastru şi pufos, ieşi şi se aşeză nervoasă în fotoliul celălalt, de lîngă cel al bărbatului.

– I-ai luat locul lui Nero, zise el flegmatic. S-a dat jos cînd ai intrat la baie şi s-a dus la nisipul lui. Acum o să vină iar să-ţi ceară locul. Sper că o să i-l dai.

– Motanul tău e mai important decît mine?!

– Nu-şi pierde toată ziua pe dumuri cu clienţi imbecili. E aici, cu mine, cînd am nevoie de el, nu trebuie decît să întind mîna. Şi n-are nici datorii.

– Ce vrei să fac? Să stau cu tine acasă şi să mă tîmpesc la televizor? Şi datoriile, nu le-am făcut degeaba.

Bărbatul se uită crunt la telecomanda care nu-l asculta. Nu se mişca nimic la televizor.

– Da, sigur că da, eu sunt de vină. Pentru mine le-ai făcut, ca să mă întreţii.

– Nu munceşti nimic. Nu cîştigi nimic. Din ce vrei să trăim?

– Dacă nu pierdeai banii la Cazinou, azi n-aveam nevoie să muncim.

Roxanne îl privi batjocoritoare:

– Bravo, pe asta te bazai? N-am jucat banii tăi. Tu n-ai avut un sfanţ. Şi dacă aveam noroc şi cîştigam, n-ai mai fi protestat. Ai fi fost mîndru că ai o nevastă aşa deşteaptă.

– O să deschid firma aia de publicitate şi n-o să mă mai tratezi aşa. N-ai nici un respect pentru mine. Am nevoie să fiu respectat, zise bărbatul apăsînd în neştire, exasperat pe clavierul telecomandei.

Acum, era el indignat. Trecea de pe un canal pe altul, fără măcar să vadă ce emisiuni erau. Se uita în gol.

– De cinci ani tot zici că o să faci ba una, ba alta. Nu faci nimic.

– Şi ce ? Crezi că mie îmi convine? Îmi trebuie o mie de dolari ca să demarez afacerea. N-o am.

– Trebuie s-o cîştigăm, nu ne cade din cer.

– Nu mă pot baza pe nimeni ca să mă ajute să-mi pun ideile în practică. Niciodată nu m-am putut baza pe nimeni. N-am avut şansele tale.

Se întrerupse  şi faţa i se strîmbă a plîns. Era ca un bebe mare şi burtos.

Roxanne se potoli brusc şi deveni compătimitoare:

– Dacă Maria şi bărbatu-său aleg o casă mîine şi se hotărăsc s-o cumpere, o să avem mia care-ţi trebuie. Bineînţeles, după ce-i plătesc lui Liz datoria. Îi datorez trei mii, dar a zis că mă aşteaptă pînă vînd prima casă. Trăim timpuri grele, cumpărătorii sunt puţini. N-am mai vîndut nimic de şapte luni.

– Observ şi eu că Liz e mai importantă decît mine. Degeaba eşti geloasă pe Nero, o ironiză bărbatul care-şi recăpătase nepăsarea.

– E taxa mea de asociat la agenţie. E prima mea datorie pe lista creditorilor.

Bărbatul nu mai spuse nimic. Găsise ceva interesant la televizor, un meci de fotbal american. Femeia se ridică din fotoliu şi porni spre cutia cu nisip a motanului ca s-o cureţe. Motanul trecu pe lîngă ea şi i se frecă de picioare, miorlăind recunoscător.

*

         Maria şi Paul o aşteptau  pe Roxanne în maşină, în parcarea din faţa agenţiei imobiliare Maison de rêve,de o jumătate  de oră. Ajunseseră mai repede, autostrada fusese mai puţin aglomerată decît crezuseră. Data trecută, duminică, făcuseră aproape două ore, acum, după o oră intraseră în oraş.

– Să sperăm că n-a uitat, spuse Maria.

Avea un început de migrenă. Poate din cauza stresului. Este stresant să cumperi o casă cu bani puţini.

– Nu e în întîrziere decît cinci minute, încercă s-o liniştească Paul.

– Oricum dacă într-un sfert de oră nu apare, îi dăm telefon. Sunt curioasă ce ne-a pregătit.

Privi trotuarele separate de stradă de mormane de zăpadă. Casele simple, ca nişte desene din abecedar, cîndva albe erau cenuşii. Foliile alea de plastic de-a lungul zidurilor se murdăriseră de mult. Ori erau uzate. Ori poate păreau cenuşii în comparaţie cu zăpada. Dar nici zăpada adunată în troiene nu mai era albă. Era presărată cu praf urît, negru, ca o mîzgă. Tot praful ăsta, vara,  îl respirăm noi, gîndi ea cu indiferenţă.

Nu era gerul de cu o zi înainte şi nici soare nu era. Cerul se vedea pînă departe plumburiu şi începuse să ningă. Fulgi mici şi rari. Cum o să le fie în oraşul ăsta necunoscut? Nu era nimeni pe stradă.

– O să trebuiască să luăm o decizie, zise Paul. Dacă nu găsim aici, poate avem noroc în altă parte, mai aproape de Montreal. La Saint-Hyacinthe.

Maria mormăi ceva nemulţumită. Avea nasul ascuţit şi buzele subţiri. Iar migrena dădea semne că se agravează.

– Nu-mi place. Şi e şi mai scump. Aproape la fel de scump ca la Montreal, nu ne putem permite, vorbi ea după o pauză lungă.

Paul strînse mîinile pe volan :

– Ţi-am spus de o mie de ori că peste o lună la noi se fac reduceri de personal. O să pierd postul, o să intru pe şomaj. Şi atunci gata, nu mai putem cumpăra nimic. O să-ţi ratezi măreţul obiectiv al vieţii tale canadiene, să devii proprietăreasă. Ştii ce ne-a spus agentul ăla, Gilles, cînd eşti şomer, adio ipotecă. Banca nu-ţi dă nimic.

– Eşti stupid cu ironiile astea de cîrciumă. Nu e doar obiectivul meu. Şi dacă ar fi! M-am săturat să fiu o imigrantă pîrlită. Şi cu banii, avem totuşi un avans.

– Nu e destul.

– Poate rezolvăm într-o lună şi obţinem împrumutul înainte să te dea afară.

– Nu mă dă afară nimeni. Mi se defiinţează postul, asta-i tot. Fac economii  bugetare, se apropie criza. Nu e vina mea, nu e vina lor. Nu plec fiindcă nu sunt bun!

– Tot aia! Zi-i cum vrei, da-i tot aia. Îţi cauţi o scuză cu asta, cu economiile bugetare. Să sperăm că măcar la mine o să fie ok. Ar fi o nenorocire să mă pună şi pe mine pe liber.

– Grădiniţele au nevoie de educatoare de toate neamurile. Şi tu eşti bine cu directoarea care e şi ea imigrantă, algeriancă.

– Să sperăm.

Tăcură amîndoi ostili. Mai trecură cîteva minute cînd, în timp ce Paul îşi privea ceasul, Maria exclamă bucuroasă

– Uite-o pe Roxanne !

Roxanne apăruse cu Mazda ei veche şi obosită, de culoare albastră, în colţul străzii.

Peste un minut opri lîngă ei. Se dădu jos din maşină. Era o femeie frumoasă încă, la aproape cincizeci de ani, îmbrăcată în pantaloni care i se mulau pe formele pline. Avea părul vopsit în acaju şi faţa roşie, parcă ar fi fost arsă de soare. Psoriasis. Îşi strînseră mîinile, schimbară cîteva cuvinte şi apoi ea scoase din buzunar lista cu cele cinci case.

– Am vorbit cu proprietarii, ne aşteaptă. Le-am ales pe cele care ar putea să vă convină din toate punctele de vedere. Bineînţeles, şi ca preţ.

– Chiar dacă o să fie ceva care nu ne place, totuşi astăzi trebuie să luăm o hotărîre, spuse Paul. De săptămîna viitoare la serviciul meu începe o perioadă foarte aglomerată, compania se dezvoltă, îşi diversifică serviciile şi nu cred că o să mai am timp de vizite.

– O să facem unele cheltuieli de amenajare, dacă o să fie nevoie, completă Maria. Preferăm o casă ieftină pe care s-o aranjăm după gustul nostru.

– E înţelept aşa, aprobă Roxanne. Am avut un client săptămîna trecută care a cumpărat o casă cu subsolul nefinisat. A preferat să plătească cu treizeci de mii mai puţin şi să-l finiseze singur.

– Să mergem atunci spuse Maria. Luaţi-o dumneavoastră în faţă şi noi vă urmăm.

– Nu, mai bine lăsaţi maşina aici, în parking şi mergem în maşina mea.

Roxanne era radioasă, cine ştie de ce. Buna ei dispoziţie era contagioasă.

– Da, e bună ideea spuse Paul. În felul ăsta, mai stăm de vorbă.

Intrară în maşina lui Roxanne şi ea scoase din nou lista.

– Prima casă pe care o s-o vizităm e a unui thailandez care se mută la Montreal. A lăsat un prieten în casă, locatarul lui. Nu are contract, pleacă imediat ce casa e cumpărată. Tot thailandez. E aproape de malul rîului Saint-François.

– De-acord, zise Maria. Hai s-o vedem.

Traverasară vreo trei străzi îngheţate, trecură de un parc pustiu cu arbori scheletici acum iarna. Dincolo de parc, paralel cu şoseaua se vedea alb rîul Saint-François. Intrară pe o străduţă care părea că se închide. La capătul ei se afla casa thailandezului. O clădire cu pereţii alb-murdari, acoperiţi de fîşii de plastic, la fel ca mai toate casele de pe stradă şi cu o scară care conducea după cîteva trepte la intrarea principală. În dreapta clădirii, era un teren asfaltat. Făcea legătura dintre străduţa asta şi o alta, mai departe, pe care se vedeau maşini trecînd.

La coborîrea din maşină, Maria simţi cotul lui Paul care-i făcea un semn discret. Roxanne era înaintea lor. Îl privi, şi el se strîmbă, nu-i plăcea casa. Se uită la el severă. Erau obligaţi s-o viziteze.

Rămaseră în stradă, privind-o pe Roxanne cum urca treptele spre intrare. Acolo, ea apăsă pe butonul unei sonerii şi după cîteva secunde uşa se deschise şi ea le făcu semn să vină şi ei.

Îi întîmpină un tînăr între douăzeci şi treizeci de ani, înalt, slab, cu ochii înguşti. Zîmbea încurcat, nu vorbea limba locului. Roxanne i se adresă  în engleză, el spuse ceva, cu voce răguşită, şi le făcu loc să treacă pe lîngă el ca să viziteze casa.

Se aflau într-o cameră mare cu pereţii pătaţi, cu două  canapele faţă în faţă şi între ele, o masă ovală, scrijelită şi plină de obiecte murdare. Ceşti cu urme de cafea, farfurii şi pahare ceţoase, scrumiere cu mucuri de ţigară, ziare, o ghitară. Camera, cu solul acoperit de linoleum, era traversată pînă la o scară de la capătul ei de o mochetă veche, cînepie, pe alocuri roasă. Scara ducea în jos, spre subsol, de unde venea un miros puternic de mucegai.

– Nu, Roxanne! zise Maria oprindu-se în capătul scării, nu mai mergem la subsol.

– Da, înţeleg, fu de acord Roxanne, privind-o adînc, ai dreptate.

Îi spuse iar ceva thailandezului, el se înclină mieros cu o luminiţă batjocoritoare în ochi, şi ieşiră.

– Ce putoare, exclamă Maria, şi ce murdărie! Bine că n-am mai coborît scara. Oricum nu ne interesează casele cu subsol.

– Dar mai toate casele au! spuse Roxanne derutată. Nu-s multe trepte, cel mult zece, dar fără subsol e greu de găsit ceva care să vă placă.

– Oricum o să le vedem pe toate, o linişti Paul. Pînă la urmă, dacă n-o să se poată altfel, acceptăm şi subsolul, dar casa asta era groaznică.

La următoarea adresă proprietăreasa era o bătrînică de 83 de ani, măruntă şi sprintenă. Casa ei micuţă era curată ca un pahar. Proprietăreasa voia să meargă într-o casă de bătrîni fiindcă era singură şi se temea că dacă se îmbolnăveşte nu are cine s-o îngrijească. Avusese doisprezece copii din care îi mai trăiau nouă, fiecare cu familiile lor cu cîte trei şi patru copii. Dar numai doi erau în Quebec, doi fii, restul se răspîndiseră pe tot continentul nord-american, în State, în Columbia Britanică şi în Noua Scoţie. La Crăciun şi de Paşti unii o vizitau şi atunci avea în jurul ei douăzeci-treizeci de nepoţi şi nepoate.

Bătrîna le plăcu mult, dar casa era prea mică. Dacă s-ar fi mutat în ea, ar fi trebuit să renunţe la jumătate din mobilele lor.

La a treia adresă, au fost primiţi de un cuplu neguros, doar cu puţin mai în vîrstă ca ei. Bărbatul, cu o figură ostilă era trîntit pe o canapea, cu o sticlă de bere în mînă. Abia catadicsi să-i salute, nu se ridică. Doar femeia le ieşi în întîmpinare şi se oferi să le arate casa. Dar şi ea era plictisită.

Era frumoasă casa, avea o curte mare şi li s-a spus că sub zăpadă, acoperită cu o prelată din care se vedeau cîteva crîmpeie, era şi o piscină săpată în pămînt. Casa avea două dormitoare, un salon, două băi şi era întrutotul pe gustul Mariei.

Au coborît şi la subsol unde au fost duşi într-o sală mare. În mijlocul ei, pe o masă, era o biblie deschisă, un pahar plin pe jumătate cu vin roşu, nişte stafide şi o lumînare aprinsă. Proprietăreasa se închină şi-şi împreună mîinile a rugă. Dar nu se ruga. Voia doar să le spună ceva.

– Nu stingem niciodată lumînarea asta. E în amintirea lui Nelly, fiica noastră, s-a sinucis aici acum cinci ani. Şi-a tăiat venele de la amîndouă mîinile. Doctorul ne-a spus că s-a chinuit mult, că parcă voia să se întoarcă la viaţă, a încercat să-şi oprească sîngele, dar n-a reuşit şi n-a fost cine s-o ajute. Locuia singură, asta era camera  ei preferată. În loc să ne moştenească ea pe noi, am moştenit-o noi pe ea. Of, Doamne, Doamne! Pentru împăcarea sufletului ei ţinem lumînarea aprinsă.

Maria o privi tîmp, fără să găsească nimic să-i spună, dar Paul îi transmise condoleanţe şi se arătă impresionat de tragedie.

– Nici nu mă pot gîndi Roxanne, să stau într-o casă unde s-a sinucis o fiinţă omenească, spuse Maria cînd ieşiră.

– Da, spuse Roxanne cu tristeţe, ştiu ce simţi. La optsprezece ani ieşeam cu un tip, Jacques, mai în vîrstă ca mine cu patru ani. Eram împreună de aproape un an, dar el era tot timpul deprimat, spunea că nu are pentru ce trăi, că eu nu-l pot salva, şi într-o noapte, era cu o săptămînă înainte de Crăciun, m-am trezit cu un telefon disperat din partea lui că se omoară şi că vrea să-şi ia adio de la mine. M-am dus repede la el, locuia în casa unei mătuşi plecată în Florida, o snowbird, şi trebuie să vă spun că a fost groaznic. L-am găsit tot la subsol, spînzurat. Nici nu se răcise cînd am reuşit să-l aşez culcat pe o canapea.

N-am mai trecut niciodată pragul caseia ăleia, deşi mătuşa lui Jacques era prietenă apropiată, din tinereţe, cu părinţii mei.

Maria o privi puţin înfricoşată. În cinci minute aflase de două nenorociri. Era prea mult, ar fi preferat să nu i se spună nimic.

– Chestiile astea te marchează pe viaţă, spuse Roxanne. Dar asta este. M-am simţit mult timp vinovată.

Intrară în maşină şi Roxanne scoase din nou lista.

– Mergem la o familie de oameni tineri. Au doi copii şi pleacă la Trois-Rivières, el şi-a găsit acolo un job.

Era o casă nouă, o casă-model dintre cele pentru care se făcea publicitate la televizor. Produsă de o firmă, Bonneville. Nu era aproape de centrul oraşului, dar era frumoasă şi ieftină şi Roxanne s-a gîndit, le-a explicat ea puţin încurcată, că merită totuşi s-o vadă.

Da, era o casă luminoasă şi cu camere mari. Solidă şi caldă. Miriam şi Maurice erau proprietarii, ea era secretară la un birou de avocaţi, iar el, agent de asigurare. Aveau două fetiţe dezgheţate de zece şi doisprezece ani.

Paul era încîntat. Şi Maria era. Ieşiră în curte,  deşi în afară de zăpadă nu aveau mare lucru de văzut. Peste drum era o clădire lungă şi înaltă cu două etaje, de cărămidă roşie. Avea ferestre mici şi dese la cele două etaje şi doar cîteva mari, trei sau patru la parter.

– Ce este cu clădirea asta? întrebă Paul. Pare o fabrică veche.

– Nu chiar, spuse Maurice. E un fel de şcoală. O şcoală de reeducare. Pentru delincvenţii minori între 14 şi 18 ani  care nu pot fi băgaţi în închisori.

Maria era înainte cu doi paşi, dar  auzi totuşi ce spusese Maurice. Se opri şi se întoarse spre el:

– Nu aţi avut probleme?

– Ce fel de probleme?

– Aşa, dacă evadează… Să vă intre în casă…

Miriam, alături de Maurice, rîse prietenoasă.

– Aaaa nu! Absolut nicio problemă. Sunt corecţi. În timpul săptămînii nu ies din şcoală. Dar sîmbăta şi duminica merg acasă, cei care au familii. Sunt foarte politicoşi cînd ne întîlnim cu ei pe stradă.

Au promis că vor reveni după ce or să vadă şi alte case. În orice caz, au zis, casa le convenea.

Miriam şi Maurice i-au condus afabili pînă la maşină, deşi ninsoarea se înteţise şi ei nu erau îmbrăcaţi pentru exterior. Dar odată intrată în maşină, Maria a devenit categorică.

– Roxanne, nu se pune problema să ne mutăm lîngă o puşcărie. Că asta este, o puşcărie. Eu sunt fricoasă şi Paul nu este Cassius Clay.

– Dar casa era bună, spuse cu părere de rău Roxanne.

Începea să-şi piardă răbdarea. Poate că James avea dreptate, era imposibil să găsească o casă care să le placă. Erau cusurgii.

– Mergem acum să vedem o casă despre care sunt aproape sigură că o să vă placă.

Încerca să-i preseze.

–  E într-un cartier foarte bun, select, proprietăreasa este designer şi casa e decorată de ea. Nu e de loc scumpă dacă ţinem seama de cartierul în care se află.

Au intrat pe o stradă largă asfaltată, ca un bulevard, mărginită de case elegante încadrate de brazi înalţi şi stufoşi pe peluzele despre care Roxanne le spuse că vara sunt splendide.

Casa designerei, pe care o chema Lucie, era asemănătoare cu celelalte de pe stradă, dar ceva mai mică. Cu mobile graţioase, din esenţe de lemn de culoarea mierii, cu perdele şi draperii albe şi fumurii, cu covoare în culori stinse şi cu motive geometrice, cu cadre de desene şi acuarele luminoase, còpii sau originale, pe pereţi. Camerele nu erau prea mari iar bucătăria era elegantă, cu dulapuri de stejar.

Maria era încîntată şi părea nerăbdătoare să treacă la negociere, fără să se mai consulte cu Paul. Era evident că şi lui îi plăcuse casa.

După ce au terminat vizita, Lucie i-a invitat în salon. S-au aşezat pe o canapea de piele şi Lucie le-a oferit cafele, biscuiţi belgieni cu ciocolată, şi de băut, un porto vechi de douăzeci de ani.

– Dacă vă place şi dacă decideţi să cumpăraţi, le-a spus ea, să ştiţi că las în casă majoritatea lucrurilor pe care le vedeţi în jurul dumneavoastră. Prietenul meu are deja casa lui, am hotărît să ne căsătorim şi cu cît vînd mai repede, cu atît mai bine. Luna viitoare facem nunta.

Roxanne dădea din cap încîntată, Maria radia, se pregătea să mulţumească şi atunci vorbi pe neaşteptate Paul.

– De ce e casa înclinată? întrebă el.

– Poftim?! se miră Roxanne. Cum e înclinată?

– Este, am observat comptoarul de la la bucătărie, casa e înclinată. Nu mult, dar e înclinată.

– Nu e, nu e adevărat, protestă Maria, ai văzut prost. Hai arată-mi să văd şi eu.

Se ridicase în picioare revoltată.

– Are dreptate domnul, spuse Lucie cu fermitate. Aşa e,  casa e  înclinată. Oricum aveam de gînd să vă atrag atenţia dacă nu aţi fi remarcat. Construcţia are cincizeci de ani vechime, dar în urmă cu patruzeci a fost o mică alunecare de teren şi fundaţiile s-au deplasat cu cîţiva centimetri. Dar terenul s-a stabilizat, de atunci pînă astăzi, nu s-a mai întîmplat nimic. Am chemat şi specialişti de la primărie şi mi-au spus că nu e abolut nici un pericol. Terenul de sub ea e solid şi ferm.

Maria se aşeză la loc şi sorbi din ceaşca de cafea.

– Sunt convinsă că nu e nici un pericol, zise. Trebuie să reflectăm totuşi. Avem multe lucruri de care nu vrem să ne despărţim şi camerele, am impresia, sunt puţin cam mici pentru noi. O să revenim cu o ruletă în zilele următoare să facem nişte măsurători.

– Dar vă pot da eu lista cu dimensiunile, spuse Lucie.

– O să revenim totuşi cu ruleta noastră, insistă Maria şi se ridcă în picioare. Se ridicară şi Paul şi Roxanne. Îi mulţumiră lui Lucie, care părea abătută, şi ieşiră.

– Nu ne putem permite să cumpărăm o casă strîmbă, Roxanne, spuse Maria în maşină. Oricînd se poate declanşa o vreme proastă cu ploi mari sau cu dezgheţuri bruşte şi terenul poate luneca din nou.

– Dacă s-a deplasat o dată, interveni Paul, nimic nu garantează că nu se va mai deplasa şi altădată. Şi o casă ca asta odată cumpărată, nu o mai poţi vinde, toată lumea o ocoleşte.

Roxanne părea decepţionată. Casa lui Lucie era ultima de pe listă.

Paul o privi pe furiş. Faţa ei era împietrită. Fireşte că nu avea motive să-i simpatizeze, dar Maria şi el aveau dreptate, îşi spuse.

– Să ne vedem şi săptămîna viitoare, vorbi Roxanne. Fac altă listă. Mai există o mulţime de case de vînzare, nu trebuie să disperaţi.

– O să vorbim la telefon, Roxanne. Cînd ai făcut lista, ne suni şi stabilim cînd venim, conveni Maria.

– Dacă eu o să fiu ocupat, mergeţi fără mine, interveni Paul. Maria o să vină de la Montreal cu autocarul, sunt patru curse pe zi dus-întors.

Roxanne conducea tăcută. Ieşiseră din cartierul select şi acum intraseră într-un cartier nou, în construcţie pe care nu-l băgaseră în seamă la venire. Case deja construite se învecinau cu altele din care nu se vedeau decît fundaţiile şi pereţii.

– De cînd a apărut cartierul ăsta? se interesă Maria.

– De un an şi jumătate.

– Nu-i nimic de vînzare aici?

– E prea nou, nu vinde încă nimeni, spuse Roxanne, dar în clipa următoare exclamă:

– Staţi aşa !

Tocmai trecuseră de o casă care avea în fereastră anunţul “de vînzare”.

Roxanne parcă maşina în faţa casei, pe mica alee asfaltată curăţată de zăpadă.

– Aşteptaţi-mă o clipă, zise.

Se dădu jos şi bătu la uşă. Uşa se deschise şi ea intră.

Maria se întoarse spre Paul.

– Bravo! Ai avut spirit de observaţie, eu nu remarcasem nimic, puteam să ne păcălim. Rămîneam cu casa asta pe cap toată viaţa şi ne îndatoram la bancă degeaba, ca să cumpărăm o coşmelie care se putea dărîma oricînd. Nu vreau să vin singură săptămîna viitoare, am nevoie de tine. Dacă nu erai tu acum, aş fi început să negociez cu Lucie asta. Mare şmecheră! Ai văzut cum ne lăsa ea mobilele şi perdelele? Parcă noi am fi nişte sărăntoci şi n-am avea mobilele noastre!

Ar mai fi continuat, dar uşa casei se deschise şi apăru Roxanne. Părea veselă şi le făcu semn să coboare din maşină şi să intre.

Stătea de vorbă, în picioare cu un tînăr mai scund decît ea, blond, cu părul lung, cu ochi albaştri, în pantaloni scurţi şi îmbrăcat într-o cămaşă fără mîneci, aproape un maieu. Era cald în casă. O scară cu o mochetă roz-violet urca spre etaj. Salonul era mobilat cu fotolii şi canapele,  îmbrăcate în pluş.

Tînărul se prezentă, îl chema Sebastien. Nu le întinse mîna. Îşi aranjă o şuviţă de păr care-i cădea pe frunte spre ochi şi cu un gest expert îşi prinse părul de la spate într-un coc.

– Da, doamna Roxanne mi-a spus că sunteţi interesaţi să cumpăraţi. Permiteţi-mi vă rog să vă arăt casa noastră. Mă iertaţi, o iau eu înainte. Mergem la etaj.

Roxanne se uită intens spre Maria. Ştia că nu voia o casă cu scară, dar Maria îi făcu semn să fie liniştită. Or s-o viziteze totuşi.

Sebastien urca scările vorbind în continuare.

– Prietenul meu şi cu mine ne-am mutat aici în primele zile după ce-a fost terminată. Am adorat-o, este atît de intimă!

La etaj, erau două dormitoare şi încă o cameră, mică, în care se aflau etajere de bibliotecă pline cu discuri compacte. Filme şi muzică. Se uitară cîteva minute, era curat şi dormitoarele erau foarte luminoase. Iar camera mică putea deveni o bibliotecă şi totodată birou de lucru.

– Vă place?

– Mult! spuse Maria.

Treceau lent dintr-o cameră în alta şi Sebastien vorbea mereu.

– Am avut nişte neînţelegeri familiale, în ultimul timp, ştiţi cum se întîmplă. De-aia vindem. Trebuie să luăm o hotărîre importantă, prietenul meu şi cu mine, dar nu vreau să intru în detalii. Ştiţi, în viaţă nu le poţi avea pe toate, şi pe urmă mai sunt şi nepotrivirile. Oricum am fost fericit în casa asta, nu vreau să mă plîng de nimic. Camerele nu sunt foarte mari, dar toate sunt decomandate, iarna poţi face economii la căldură dacă le închizi şi nu le încălzeşti, bucătăria după cum o să vedeţi are un geam spre curte ceea ce e bine pentru aerisire, la fel şi baia, i-am schimbat ceramica, era oribilă, nu ştiu ce gusturi avea arhitectul, era, mă iertaţi, căcănie.

Ajunseră la subsol unde erau două camere mai mari decît celelalte dintre care una era amenajată ca o sală de gimnastică. Cu covor rulant, haltere şi un scaun mobil pentru torsiuni abdominale.

Maria nu părea să aibă nimic de reproşat. Îi plăcea şi Sebastien, era volubil şi răspundea singur la toate întrebările posibile.

Erau încă jos cînd se auzi uşa de la intrare.

– Ah, exclamă Sebastien, a venit Roland. Putem urca, dacă n-aveţi nimic împotrivă. Să vorbim şi cu el.

Roland era înalt şi  spătos. Avea un început de calviţie şi faţa brăzdată de cute care porneau de la baza nasului, spre bărbie. Părea cu vreo zece ani mai în vîrstă decît Sebastien.

– Roland, vorbi Sebastien mieros, domnul şi doamna, pardon, am uitat numele dumneavoastră, a da, domnul Paul şi doamna Maria vor să cumpere.

Se întoarse spre Maria.

– Am înţeles bine, doamnă, vreţi să cumpăraţi, nu-i aşa? Înţeleg din reacţiile dumneavoastră că vă convine casa.

– Da, dar trebuie să ne înţelegem, să discutăm, să negociem.

Roxanne se păstra într-o neutralitate totală.

– Nu e nimic de negociat doamnă, zise brusc Roland, casa este foarte bună, e aproape nouă, nu are niciun defect ascuns, e solidă  iar preţul e fix, nu se discută, e foarte mic. Suntem grăbiţi să vindem, dar nu vrem să dăm casa pe degeaba.

Le spuse preţul şi Maria şi Paul se priviră fulgerător, dar triumfal. Era mult mai mic decît îşi imaginaseră.

– Mda, spuse Paul calm, nu avem de gînd să pierdem nici noi timpul, eu o să fiu foarte ocupat începînd de săptămîna viitoare. Vă rog să ne permiteţi să mai facem un tur şi pe urmă stabilim cum facem.

Plecară doar ei doi încă odată la etaj şi apoi la subsol. Maria începu să-i spună cum are de gînd să aranjeze mobilele, începea să intre în amănunte şi Paul îi aduse aminte că erau aşteptaţi în salon. Acolo, Roxanne, Sebastien şi Roland erau de acum angajaţi într-o conversaţie destinsă, aparent despre mărunţişuri.

– Da, ne convine, spuse Maria. Roxanne o să ne ajute să facem actele, vă facem o ofertă de cumpărare şi săptămîna viitoare mergem la bancă să cerem finanţarea ipotecii.

– De acord, spuse Roland, dar ca garanţie, în caz că se întîmplă ceva şi renunţaţi, vă rog să-mi avansaţi două mii de dolari pe care la semnarea actelor o să-i scadem din preţ. Altminteri, nu vă pot asigura că o să păstrăm casa. Dacă trece altcineva pe stradă şi vrea să cumpere mai repede, cu banii jos, nu putem să vă aşteptăm.

Maria se consultă din ochi cu Paul. Da, erau de acord. Paul scoase din buzunar un carnet de cecuri, completă unul şi i-l dădu lui Roland. Roland examină o clipă cecul cu atenţie, apoi se ridică de la masă şi se duse la fereastră. Luă panoul cu anunţul “de vînzare” şi-l sprijini de perete.

– Gata, casa nu mai e de vînzare, v-am vîndut-o dumneavoastră.

Maria şi Paul se repeziră să-l îmbrăţişeze mai întîi pe el, apoi pe Sebastien şi la urmă pe Roxanne. Roland aduse din frigider o sticlă de martini.

Şi începură să vorbească despre actele de vînzare-cumpărare, despre bancă, despre ipotecă, despre tot ce urmau să facă.

Peste o oră şi jumătate Maria şi Paul erau din nou în faţa agenţiei imobiliare Maison de rêve şi se despărţeau de Roxanne. Se grăbeau să ajungă la Montreal.

Roxanne era fericită, ochii îi străluceau şi avea o febrilitate pe care nu voia sau nu reuşea s-o ascundă.

Şi-au dat o nouă întîlnire peste cîteva zile. Şi în trei săptămîni, Maria şi Paul s-au mutat în casa lor nouă. I-au dat lui Roxanne banii care i se cuveneau, un comision de cîteva mii de dolari.

Postul lui Paul s-a desfiinţat într-adevăr, iar Maria a trebuit să-şi caute altă slujbă în noul lor oraş. Şi-a găsit de lucru într-o reşedinţă pentru bătrîni şi era foarte mulţumită.

Dar regretau Montrealul. Aveau multe amintiri despre oamenii şi locurile de acolo, fixate în sute, poate chiar în mii de fotografii. Totul era în ele: Portul-Vechi, plin de yahturi şi de vapoare, Complexul Desjardins cu galeriile lui subterane, marile magazine din Montreal  – La Baie, Eaton, Sears, Winners, – parcurile montrealeze, Cazinoul, restaurantele şi terasele de pe Saint-Denis, strada Sainte-Catherine, cu baruri de dansatoare goale, cea mai lungă, mai sulfuroasă  şi mai animată arteră comercială din Canada.

– Ţi-aduci aminte cînd am cîştigat la Cazinou o sută de dolari cu 25 de cenţi? îl întrebă Maria într-o zi pe Paul evocînd o veche amintire. Cînd au început să curgă monezile din maşina de poker şi şuvoiul lor nu se mai oprea, vecinii mei din stînga şi din dreapta s-au uitat la mine cu pică.

– Da, şi ne-am dus la patiseria de la etajul trei şi am mîncat nişte prăjituri geniale spuse Paul.

– N-ar fi rău, poate, să mai încercăm odată, să vedem dacă mai suntem norocoşi, acum că avem casă. Cheltuim fix douăzeci  de dolari, cîte zece fiecare.

Paul nu avu nimic împotrivă. Douăzeci de dolari nu erau o avere.

*

         S-au dus într-o duminică după prînz. Au parcat maşina şi apoi au intrat în Cazinou cu timiditatea neofiţilor. Era interesantă şi excitantă atmosfera din jur, zumzăitoare ca un stup de albine, dar nu era lumea lor.

Au jucat cei douăzeci de dolari la maşinile de poker automat şi n-au cîştigat. La plecare, trecînd pe o alee, Maria îi atrase atenţia lui Paul asupra unei jucătoare transpirate, cu faţa roşie şi care alimenta încrîncenată cu monezi de 25 de cenţi, concomitent, trei maşini.

– Da, zise Paul, e Roxanne.

– See more at: http://pravaliaculturala.ro/boabe-pentru-pasari-salbatice_2016-4.html#1