http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2015-3.html#2 Nu ştiu cum stau lucrurile în alte domenii de creaţie, în muzică, în artele plastice, în teatru, dar dacă mă gîndesc doar la scriitori aş spune că efortul lor este răsplătit cu scîntei fumigene. Cred că felul cel mai … Continuă să citeşti
Note şi aforisme : Tableta de lut (9)
http://www.revistatimpul.ro/view-article/2357 45 Bogăţia spiritului e la fel cu oricare altă bogăţie. Suntem, concomitent, foarte bogaţi şi foarte săraci în raport cu unii sau cu alţii. Numai că, spre deosebire de bogăţia materială, cînd e vorba de spirit, oamenii se compară, … Continuă să citeşti
Note şi aforisme : Tableta de lut (8)
(Timpul, nr. 190, ianuarie 2014, p. 17).
43
Amélie Nothombe a scris cîndva o carte inteligentă şi percutantă, Stupeurs et tremblements despre experienţa cotidiană traumatizantă a unei tinere belgiene care, angajată ca traducătoare într-o companie japoneză, înţelege în modul cel mai direct cu putinţă incompatibilitatea dintre cultura organizaţională occidentală şi cea niponă. Betty Mahmoody este autoarea unei alte cărţi, de asemenea autobiografică, Not Without My Daughter în care e vorba despre drama trăită de o americancă ajunsă în Iran prin căsătorie şi confruntată cu o cultură a vieţii de familie imposibil de conciliat cu valorile ei occidentale.
După lectura unor asemenea cărţi şi după o informare temeinică prin media care ne stă la dispoziţie, a manifesta prudenţă şi reţinere in faţa unei imersiuni impuse în alte culturi total diferite de a noastră, nu este un semn de obtuzitate dominată de prejudecăţi. Şi nici rasism, cu care, de multe ori, sînt asimilate nepotrivirile culturale. E necesar să înveţi din experienţa altora şi să fii circumspect. Circumspecţia e o atitudine normală care nu pune în discuţie respectul pentru alte culturi şi nici interesul ori chiar pasiunea de a le cunoaşte şi studia îndeaproape, ci doar admite, fără culpabilizare, incompatibilitatea mutuală, atunci cînd există, şi consecinţele ei fireşti.
Raţional ar fi să se stabilească din capul locului, şi nu post-factum, limitele dincolo de care, într-un spaţiu comun, nepotrivirile interculturale religioase, familiale, de mentalităţi etc. pot deveni surse de conflicte intercomunitare şi de tragedii familiale. Limitele acestea ar trebui respectate cînd se stabilesc politicile sociale în ţările confruntate cu mari valuri de imigranţi. Expresia şoc cultural prin care se traduce eufemistic incompatibilitatea dintre două sau mai multe culturi nu e suficientă căci ea sugerează mai curînd o mărginire spirituală, o inerţie care ar trebui depăşită prin deschidere. Şi, de regulă, deschiderea înseamnă toleranţă. Dar dacă reducem deschiderea la toleranţă, ea nu mai are nici o contribuţie la dialogul inter sau multicultural. Căci există praguri dincolo de care toleranţa asumată ca principiu de coabitare multiculturală ameninţă identitatea unei culturi şi o dezarmează în faţa agresivităţii altora care detestă şi nu admit diferenţele. Diferenţele, în sine, nu sînt nici bune, nici rele, ci doar marca unor alterităţi ce pot sau nu pot fi metabolizate. Toleranţa nu împacă aceste alterităţi, ea doar îngheaţă elementele de incompatibilitate, aidoma gerului hivernal care nu omoară bacteriile, ci doar le împiedică să se înmulţească. Superficialitatea ei devine imediat evidentă cînd societatea, zisă tolerantă, traversează momente fierbinţi de criză. Ne confruntăm atunci cu indivizi şi cu mulţimi al căror şovinism radical şi violent ne surprinde şi ne decepţionează căci pînă mai ieri, ei erau modele individuale şi colective de urbanitate, spirit pacifist şi de toleranţă. Ne gîndim atunci că este vorba de ipocrizie cînd de fapt avem de-a face cu defularea unor nelinişti normale, de mult timp reprimate. Putem asista la reînvierea unor clişee şi etichete rasiste şi, eventual, la accese inumane de violenţă. Recăderea în barbarie era evitabilă dacă lucrurile erau clare de la început.
44
Oamenii intră în conflicte nu cînd ignoră valorile subtile şi adînci, de ultima oră, în filozofie, sociologie, psihologie, teologie etc., ci cînd nesocotesc valorile morale obişnuite care, după milenii de şlefuire a moravurilor, au sfîrşit prin a îmblînzi relaţiile intepersonale: discreţia, modestia, loialitatea, solidaritatea, moderaţia etc. O societate evoluată se distinge mai întîi prin atenţia pe care o acordă acestor valori morale şi doar în al doilea rînd prin performanţele ei tehnologice ori ştiinţifice. Şi e normal să fie aşa. Evoluţia înseamnă validare, continuitate şi interiorizare a ceea ce cîndva a fost original şi surprinzător.
Şi nu e oare la fel şi în alte privinţe? Cuvinte precum automobil, telefon, calculator, televizor, radio, comutator aparţin limbajului curent şi nu pun nici o problemă de înţelegere. Dar fiecare are în urma lui o mică istorie glorioasă cînd a făcut parte dintr-un jargon terminologic, înţeles doar de puţini şi cînd desemnau obiecte la care tot puţini aveau acces. Astăzi, nu mai au nimbul noutăţii şi toată lumea s-a obişnuit cu obiectele pe care le denumesc. Le simţim importanţa fundamentală pentru viaţa noastră mai ales cînd, dintr-un motiv sau altul sîntem privaţi de folosirea lor.
În categoria Aforisme, Antologie
Etichete aforisme, Amélie Nothombe, Betty Mahmoody, imigranţi, toleranţă
Lasă un comentariu
Marian Drumur, Dascălii, dascălii sau învăţământul-carusel
Oglinda literară nr. 157, p. 10590 – http://www.oglindaliterara.ro/oglinda157/files/oglinda157.pdf Rareori mi-a fost dat să citesc o carte cu un umor atît de dens şi de omniprezent de la prima pînă la ultima pagină ! Aş spune chiar că autorul comite un … Continuă să citeşti
Despre imagine şi lectură
Timpul noiembrie-decembrie 2014, p. 112-114 – http://revistatimpul.ro/reviste/188-189/ Cât preţuieşte o imagine? Cine nu cunoaşte şi nu a citat măcar o dată celebrul proverb chinez ”o imagine preţuieşte cât o mie de cuvinte”? Trăim, de la apariţia cinematografului şi apoi a … Continuă să citeşti
O coborâre în infernul culpabilităţii
(Din Imprevizibilul triumf. Cărţi scriitori, idei. Iaşi, Institutul Europea, 2008, p. 103-109) Prin Anatomie du bourreau (Anatomia cǎlǎului), carte publicatǎ de unul dintre cei mai apreciaţi scriitori danezi contemporani, Jens-Martin Eriksen (n. 1955), mai întâi la Copenhaga în 1997, şi … Continuă să citeşti
Despre anomaliile creierului
E un fapt curent ca eseurile ştiinţifice – şi e vorba despre eseurile inteligente şi scrise cu o bună cunoaştere a subiectului tratat – să spună concomitent mai mult şi mai puţin decît vrea autorul, să sugereze contraargumente la ceea … Continuă să citeşti
Focurile de artificii de la New York şi pina colada sub palmieri
La sfîrşitul primului an de cînd sosiseră în Canada, în seara de revelion, domnul şi doamna Iulian nu făcuseră altceva decît să privească focurile de artificii de la New York. La vreo oră după miezul nopţii, domnul Iulian căscă lung … Continuă să citeşti
Note şi aforisme : Tableta de lut (7)
Timpul, octombrie 2014, p. 17 – http://www.revistatimpul.ro/reviste/187/Timpul_octombrie_2014_online.pdf
39
Nimic nu e nou în lume. Şi în Roma Antică, destinul unei opere literare era de multe ori dependent mai mult de împrejurările exterioare decît de valoarea ei. O cercetătoare (Catherine Salles, Lire à Rome) a întocmit pentru secolul I e.n. o listă cu totul aproximativă de 206 de scriitori care ar fi fost activi în acea perioadă. Dar pînă la noi, remarcă ea, au ajuns doar scrierile a 26 dintre ei. Se vede foarte bine cît de puţin riguroasă, prin forţa lucrurilor, este ierarhia literară cu care se operează astăzi cînd se studiază literatura latină din acest secol.
Una dintre principalele componente ale difuzării unei opere în acea perioadă, alături de copiile datorate sclavilor copişti (librarii) era aşa-numita recitatio (lectura publică) efectuată de autorul ei într-un odeum (odeon), într-un auditorium (sală de conferinţe) ori, pur şi simplu, la un colţ de stradă, într-o piaţă, în apropierea termelor etc. Scriitorii care se produceau în odeoane şi săli de conferinţe erau bogaţi sau cel puţin aveau un protector înstărit şi îşi puteau selecta publicul dintre oamenii cultivaţi şi dintre prieteni. Lectura era urmată de aplauze, de comentarii elogioase şi de o mai mare notorietate pentru autorul operei citite. Şi, corelativ, numele lui se fixa în conştiinţa publică. Evident, de multe ori, comentariile şi aplauzele erau de circumstanţă şi notorietatea – efemeră. Dar oricum ar fi fost, recitatio era pentru un autor un incitativ de a continua să scrie, de a se ameliora şi de a se face cunoscut.
Ceilalţi, care îşi citeau operele în stradă erau săraci, iar asistenţa era formată din trecători întîmplători, majoritatea neciopliţi şi dornici să se distreze pe seama autorului. Acesta era întrerupt, batjocorit şi chiar gonit cu pietre. Mai putea oare un asemenea autor să facă eforturi financiare, copleşitoare pentru el, spre a-şi multiplica şi difuza opera prin copişti plătiţi? Nu e de mirare că, indiferent de calitatea lor, operele celor mai mulţi autori săraci au dispărut fără să lase urme.
40
O greşeală generalizată la nivel popular : rasismul identificat exclusiv prin prejudecăţile negative. Dar există şi prejudecăţi pozitive şi acestea sînt de asemenea o marcă de rasism. ”Cînd încercăm să caracterizăm rasele biologice prin proprietăţi psihologice specifice ne depărtăm în egală măsură de adevărul ştiinţific definindu-le fie pozitiv, fie negativ” (Claude-Lévy Strauss, Rasă şi istorie). Aşa încît, cei care îşi spun filo sînt la fel de rasişti, dar pe un versant opus, ca obsedaţii de anti (antisemiţi, antigermani, antiamericani).
41
Contrar unei iluzii răspîndite în lumea personalităţilor ilustre, de statistică nu scapă nimeni. Alexandru Macedon, Cezar şi Napoleon fac parte din clubul imens al cuceritorilor care în cele cinci milenii de istorie scrisă a racolat mii de membri, incomparabili ca performanţe (trăind în contexte geopolitice şi tehnologice diferite) dar perfect analizabili cu instrumente statistice cînd e vorba de trăsături psihologice, caractere fizice, sexualitate, boli etc. Şi e la fel cu muzicienii, cu pictorii, cu scriitorii, cu sportivii, cu politicienii importanţi.
42
Întrucît după, printre alţii, Howard Gardner, Tony Buzan şi Daniel Goleman, vorbim de mai multe tipuri de inteligenţă, genialitatea este o etichetă care nu mai este rezervată marilor spirite creatoare din muzică, literatură, artele plastice, teatru, ştiinţă şi filosofie. Astăzi apelativul de genial se acordă cu generozitate şi unor inşi din categorii privite cu condescendenţă de pe podiumul nemuritorilor precum sportivii, bancherii, poliţiştii, bucătarii sau chiar gangsterii. Memoria lor este uneori păstrată şi celebrată în simbolice Temple ale Faimei. Toţi au partea lor de posteritate în domeniul în care excelează şi toţi manifestă, în timpul vieţii, dispreţul ori condescendenţa – fireşti la un geniu ! – pentru restul lumii mărunte – mediocră şi anonimă. Astăzi, un atlet care loveşte o minge cu un ciomag mai bine decît coechipierii şi adversarii lui şi fuge apoi ca din puşcă este un multimilionar genial şi se bucură de onoruri mult mai consistente decît un neurolog, un profesor sau un savant. Pentru lumea care îl aplaudă cu entuziasm şi îl admiră, geniile clasice sînt entităţi desuete care pot fi ignorate fără nici o pagubă. Se poate trăi fericit şi fără să ai habar de ele, aşa cum se poate trăi foarte bine şi fără să vezi ruinele templelor greceşti sau piramidele egiptene. În fond, nişte pietre !
Din volumul O adevărată familie : În rîndul lumii
(O adevărată familie. Editura Adenium, Iaşi, 2013, p. 93-103)
Adevǎrul este, cugeta într-o zi prietenul meu Dinu B., cǎ în România, fiecare familie are emigrantul ei.
Şi avea dreptate: stǎtea într-un bloc la etajul trei, şi toţi vecinii din dreapta, din stînga, de sub el şi de deasupra toţi, absolut toţi aveau rude mai apropiate sau mai îndepǎrtate stabilite aiurea: fii care scriau din America, fiice care trimeteau bani din Spania sau Italia, bǎrbaţi care munceau în Germania, veri ajunşi la capǎtul lumii, în Canada, la Vancouver ori în Australia, la Pearth sau la Sydney.
Numai el nu avea nici o ţandǎrǎ de emigrant în familie. Şi asta îl durea, simţea că nu e în rîndul lumii, era ca un afront nemeritat din partea destinului. Se uita din cînd în cînd la bǎiatul lui, la Nicuşor. Era în ultima clasǎ de liceu, se lupta din greu cu matematica şi fizica, dar la românǎ, zbîrnîia! Şi cu fetele o ducea bine, în fiecare săptămînă avea altă iubită. Dar asta nu era meserie. Unde putea ǎsta sǎ ajungǎ emigrant?
Bǎiatul era acum în primul trimestru din clasa a douǎsprezecea, şi se pregǎtea cu sîrg pentru bacalaureat. Şi prin noiembrie a sosit o scrisoare. O scrisoare care avea sǎ-i schimbe viaţa.
Fiindcǎ dacǎ Dinu B. nu avea emigranţi printre rude, el avea în schimb emigranţi printre prieteni. Nu era chiar de colea şi scrisoarea tocmai de la unul dintre prietenii ǎştia emigranţi era. De la prietenul Simion, de la Simi care plecase de cinci ani în Canada. Se întorcea pentru două săptămîni voia să petreacă în ţară Crăciunul şi Revelionul şi îl anunţa cǎ o sǎ treacǎ şi pe la el într-o sîmbǎtǎ. Or să stea de vorbă, scria el, ca în tinereţe, pînǎ în zori, cu paharul în mînǎ. Nu venea cu nevasta, nu venea cu bǎiatul lui cu doi ani mai mic decît Nicuşor, venea singur, cu gîndul la taifas şi la bǎuturǎ multǎ şi bunǎ. Dar duminicǎ pleca înapoi, la Bucureşti, avea multe treburi în preajma Crăciunului.
– I s-a fǎcut dor de ţarǎ, suspinǎ Dinu. Am zis eu. Nu rezistǎ dom’le! Simi ǎsta a plecat la bǎtrîneţe, ce cautǎ el acolo, la frig ? Vai de capul lui !
De fapt, prietenul meu Dinu nu îl compǎtimea deloc pe Simi. Doar atît, n-avea încredere în el, cǎ ar putea fi un emigrant aprig şi descurcăreţ. Cum erau emigranţii vecinilor. Era cam moale Simi, aşa îl ştia el.
– Sǎ vedem ce vrea, spuse nevasta Nina puţin îmbufnatǎ în timp ce pregǎtea nişte sandvişuri pentru Nicuşor. Bine cǎ nu stǎ mai mult, trǎim vremuri grele. Sǎ nu-l inviţi sǎ mai rǎmînǎ. N-am chef să pun mese pentru el.
– Ei şi tu acum ! El mai mult bea, îi luǎ apǎrarea Dinu.
– Bǎutura e mai scumpǎ, se înverşunǎ Nina. Hai cǎ mi-ai plǎcut! O sǎ ne bea şi urechile beţivanul ǎsta… L-am văzut eu ce spor are cînd e cu sticla-n faţă !
– E prietenul meu cu care stau la taifas ! se semeţi Dinu. N-ai voie…
– N-am voie pe dracu’! Vǎ îmbǎtaţi ca porcii, vǎ lǎudaţi unul la altul cît sînteţi de deştepţi şi pe urmǎ plîngeţi unul pe umărul altuia cǎ aţi ajuns rǎu. Ǎsta e taifasul vostru, v-am auzit eu…
– Tu ce zici, mǎ? se întoarse Dinu spre Nicuşor. Auzi ce spune mǎ-ta… Cum îmi înjurǎ prietenii din tinereţe… Ce-am eu mai scump pe lume…
Nicuşor ridicǎ din umeri privind încurcat cînd la unul, cînd la altul :
– Ştiu eu ce sǎ zic? Nu zic nimica, ce sǎ zic?
– Sînteţi proşti, decretǎ Dinu dintr-o suflare luînd sticla de votcǎ şi trecînd în salon. Nu veni sǎ mǎnînce decît dupǎ ce nevasta şi fiul plecaserǎ fiecare în camera lor. Era cǎtrǎnit amicul meu Dinu B.. Cǎtrǎnit şi nerǎbdǎtor sǎ vorbeascǎ şi sǎ bea cu Simi.
*
Simi a venit aşa cum se anunţase în scrisoare, peste o lunǎ, spre mijlocul lui decembrie.. Era schimbat. Încǎrunţise bine în ǎştia cinci ani şi se îngrǎşase. Avea douǎ genţi. Într-una, cadouri pentru toţi trei, şi-n cealaltǎ, cîteva sticle de vin, o sticlă de whisky şi cîrnaţi.
– Eee, zise admirativ Dinu, dupǎ ce se îmbrǎţişarǎ şi-şi privise triumfǎtor nevasta, se cunoaşte cǎ vii din Canada. Eşti boss! Ia întoarce-te şi fǎ cîţiva paşi.
Simi se întoarse amuzat şi merse pînǎ la uşǎ şi înapoi.
– Mda, zise Dinu, nu e o observaţie eroticǎ, e aşa ca-ntre prieteni, ai fǎcut un cur de vǎdanǎ…
– Vai Dinule! îl dojeni Nina zîmbitoare. Cum se poate sǎ spui una ca asta despre domnul !
Nu mai era îmbufnatǎ, privea la musafirul lor cu ochi strǎlucitori. Luǎ informaţii despre ce face doamna nevastǎ şi-şi exprimǎ regretul cǎ n-au venit şi ea şi copilul, i-ar fi fost drag să-i primeascǎ. Şi copiii s-ar fi împrietenit.
S-au aşezat la masă dupǎ ce-au despachetat cadourile şi s-au mirat cît de frumoase sînt. Cele mai multe erau lucruri de îmbrǎcǎminte.
– Mulţumim, zise Dinu umplînd paharele, dar în fond nişte cîrpe. La voi acolo trebuie sǎ coste o nimica toatǎ. Nici la noi acum astea de la second hand nu mai costă mare lucru.
– Le-am luat de pe stradǎ, spuse fǎrǎ sǎ clipeascǎ Simi. Le arunca unul pentru nenorociţi. Şi le-am luat eu.
– Hǎ, hǎ, hǎ, rîse Dinu zgomotos şi cu paharul în mînǎ. E bunǎ! Hai noroc! Şi dǎ-i drumul : cum îţi este în Canada?
Şi Simi începu sǎ le povesteascǎ întrerupîndu-se doar cînd muşca din cîrnat.
Avea ritm, era vesel şi în vervǎ şi Nicuşor apǎru somnoros din camera lui şi se aşezǎ tǎcut la masǎ. Simi lǎsǎ povestitul de-o parte, îl salutǎ, spuse cîteva amabilitǎţi, îl întrebǎ ce vrea sǎ facǎ-n viaţǎ.
– Nu prea ştim, spuse maicǎ-sa. Mergem prost cu matematica. Seamǎnǎ şi cu mine şi cu Dinu, nu ştim unde sǎ-l dǎm. Cǎ dacǎ e sǎ facǎ o facultate de umanisticǎ, ajunge un prǎpǎdit ca tac-su..
– Ei, ei, protestǎ moale prǎpǎditul, fii atentǎ cum vorbeşti, te crezi mai breazǎ?
– Eu n-am tocit ca tine şi n-am citit o bibliotecǎ întreagǎ, mǎ întreb la ce-ţi foloseşte? Eu mǎcar am trǎit, continuǎ sǎ-l înfrunte Nina.
Dinu se pregǎtea iar sǎ decreteze cǎ nevastǎ-sa e proastǎ şi apoi, în semn de protest, să plece, dar prezenţa lui Simi îl fǎcu mai conciliant. Mai ales cǎ prietenul interveni plin de tact:
– Mi-aţi cerut sǎ vǎ povestesc, ce dracu’ v-a apucat? Uite, vrea şi bǎiatul ǎsta s-asculte.
– Vreau da, spuse Nicuşor cu ochii strǎlucitori.
Şi Simi continuǎ de unde se oprise. Reieşea din povestirile lui cǎ se luptase vitejeşte sǎ-şi facǎ un rost în Canada. Muncise pe brînci, încercaserǎ mulţi sǎ-i punǎ beţe în roate, dar el, cu mult curaj, rǎbdare şi deşteptǎciune trecuse peste toate cu succes. Era vorba în mai toate istorioarele lui de inşi care voiau sǎ-l pǎcǎleascǎ. Simi însǎ îşi dǎdea seama cu cine avea de-a face, îi punea la punct, îi umilea şi ǎia rǎmîneau negri la faţǎ de ciudǎ. Şmecherii pe care-l umilea Simi puteau fi un proprietar lacom de chirie mărită un lăcătuş care se fofila sǎ nu-i repare broasca de la uşǎ, un şef de personal încăpăţînat sǎ-l angajeze cu un salariu mic, un vînzător care nu-i dădea corect restul la cumpărături, un agent de asigurǎri pisălog. Toate luptele astea zilnice îl întǎriserǎ, acum era sigur pe dreptul lui şi nimeni nu-i mai putea sufla în ciorbǎ, cum se întîmplase în primele sǎptǎmîni şi luni cînd venise în Canada. Acum ştia ce înseamnǎ sǎ munceşti în Occident şi ştia şi preţul banului cîştigat cinstit, dar cu greutate! Nu poţi face faţǎ în Occident dacǎ nu pui osul la muncǎ. Munca este izvorul bogǎţiei. Sînt şi oameni sǎraci în Canada e drept, dar e vorba de puturoşi. Ăştia trǎiesc din ajutor social şi toatǎ ziua stau pe balcon, în maieu, tatuaţi şi cu lada de bere la picioare…
– Şi tu, de fapt, ce faci acolo în Canada ? îl întrebǎ Nina.
– Acum nu fac nimic. Mi-am luat un an sabatic, spuse Simi cu nepǎsare.
– Ce-i aia an sabatic? întrebǎ Nicuşor.
– E un an cînd te hotǎrǎşti sǎ nu mai lucrezi şi îţi petreci timpul cum vrei, cǎlǎtoreşti, mergi la film, la restaurant… e ca un concediu dupǎ mulţi ani de muncǎ încordatǎ.
– Dar ce-ai muncit tu, Simi, aşa de încordat? se interesǎ cu o ironie subţire prietenul Dinu.
– Contabil! declară sec Simi şi la vorba asta Dinu fu gata sǎ scape paharul din mînǎ.
– Contabil, mǎ?! Cu matematica?! Ce treaba ai tu cu matematica?
Nina îşi privi mustrǎtor bǎrbatul. Au mai fǎcut şi alţii facultǎţi umanistice dar dacǎ nu sînt zevzeci, uite-i cǎ se descurcǎ… chiar şi cu matematica… chiar şi printre strǎini…
– Matematicǎ pe dracu, se apǎrǎ Simi ca de o învinuire gravǎ. La contabilitate, totul e ecuaţia contabilǎ, de-acolo pleacǎ totul. O ştii p-asta, gata, ştii sǎ faci contabilitate: Capitalul este egal cu activul plus pasivul. Nu, pardon, pasivul este egal cu capitalul plus activul. Nu, tot nu-i bine, ce mǎ-sa?, anul ǎsta sabatic mi-a luat minţile, da asta e: activul este egal cu pasivul plus capitalul. Asta, da, asta e ecuaţia contabilǎ, activul este egal cu pasivul plus capitalul.
Soţii B. şi fiul lor Nicuşor îl priveau muţi de respect. Asistau pe viu cum marele om din Canada îşi punea ordine în gînduri, cu voce tare, în faţa lor, fǎrǎ sǎ se sinchiseascǎ.
– Şi unde ai fost tu contabil? Era o firmă mare? îl întrebǎ cu oarecare sfialǎ Dinu.
– Mie nu mi-a plǎcut niciodatǎ sǎ lucrez la stǎpîn! Am lucrat pe cont propriu. Nu m-am coborît niciodatǎ sǎ-mi vînd puterea de muncǎ pe un salariu de mizerie. Am muncit pentru mine şi pentru familia mea, nu ca sǎ umflu buzunarul unui patron milionar…. Nu m-am prostituat…
– Vreau şi eu în Canada, spuse brusc Nicuşor spre stupefacţia soţilor B.
Dinu se dǎdu puţin într-o parte sǎ-l vadǎ mai bine :
– Ce zici mǎ?! Cǎ vrei şi tu în Canada?!
– Da… Vreau şi eu în Canada. Sǎ pun osul la muncǎ…
– Sǎ pui osul la muncǎ… îl îngînǎ taicǎ-sǎu.
– Da, şi sǎ muncesc încordat pentru mine…
– Pentru tine da…
– Şi pe urmǎ sǎ-mi iau un an sabatic… Abia aştept sǎ-mi iau un an sabatic…
Dinu îşi privi fiul lung, apoi îşi privi nevasta şi la sfîrşit, prietenul :
– Auzi mǎ ce zice ǎsta! Cǎ vrea sǎ vinǎ în Canada. Ce zici, se poate? întrebǎ el încet şi cu un aer vag de rǎufǎcǎtor.
Se uita la el cu un fel de speranţa. Iar Nina, apucatǎ brusc de o efuziune maternǎ, îşi sǎrutǎ feciorul pe frunte şi-şi concentrǎ şi ea privirea arzătoare pe chipul lui Simi.
Simi însǎ întîrzia sǎ rǎspundǎ. Bătea cu degetele în masǎ o darabanǎ nervoasǎ. Dar îşi reveni repede :
– Ce ştii sǎ faci?
– Sînt tare la românǎ, spuse Nicuşor cu mîndrie.
– Nu. Ce ştii sǎ faci cu mîinile? Te pricepi sǎ repari ceva?
– E intelectual., interveni Nina. El e mai mult cu cititul. Ca tac-su…
– Englezeşte ştii? Ai nevoie la examen, la ambasadǎ.
– Nu, dar am un ghid de conversaţie. Îl învǎţ ca pe-o poezie. Îmi plac poeziile..
– Dar franţuzeşte?
– Am fǎcut la şcoalǎ, dar n-am perseverat. Oricum, seamǎnǎ cu româna, o învǎţ într-o lunǎ.
– Bani ai?
– De unde sǎ aibǎ mǎ Simi? Din salariul meu amǎrît? Tu nu vezi cum e viaţa la noi? sǎri Dinu în apǎrarea fiului care era la strîmtoare.
– Pǎi dacǎ n-ai bani, nu vii în Canada. Scurt, asta e situaţia. Sînt taxe de plǎtit, dosarul de imigrare, trebuie mulţi, mulţi bani, spuse sec Simi.
– Hai mǎ Simi, n-o lua şi tu aşa. Hai sǎ ne înţelegem, ce dracu? N-o face pe capitalistu’ cu mine! zise Dinu turnînd iar în pahare.
– Cum sǎ ne înţelegem?
– Ei na, cum sǎ ne înţelegem!? Ce Dumnezeu, sîntem copii?
– Ce ai frate cu mine? Ce, eu sînt guvern? Cǎ guvernul vǎ cere bani, nu eu. Ce-am eu cu voi?
– Pune şi tu umǎrul, zise Nina. Doar eşti prieten cu Dinu de-o viaţǎ. Dacǎ zici cǎ trebuie bani… Cîteva mii acolo, ce conteazǎ la tine…
– Nici vorbǎ.
Simi era categoric. Şi cită din folclorul emigraţiei :
– În Canada, nu umblǎ cîinii cu covrigi în coadǎ !
– Şi eşti tu în stare sǎ laşi visul copilului meu sǎ se spulbere? îl întrebǎ patetic Dinu.
-… dupǎ atîţia ani de aşa-zisǎ prietenie?… îi ţinu isonul Nina.
– Dacǎ aveţi bani de plǎtit, bine, dacǎ nu, nu! Îţi trebuie cel puţin zece mii ca sǎ vii în Canada. Ai… aveţi banii ǎştia?
– De unde mǎ Simi? Ce, noi avem lefurile voastre de acolo? Occidentale?!
Dinu era revoltat de cinismul lui Simi. Atîta prieten emigrant avea şi el, şi ǎsta se calicea, tocmai cînd era mai mare nevoie de el.
– N-aveţi nimic de vînzare? O maşinǎ, o casǎ, ceva acolo?
Prietenul Dinu se uitǎ la Nina şi Nina se uitǎ adînc la Dinu. Aveau! Aveau ceva de vînzare. Nu maşina, că le trebuia. Nu casa, că doar în ea stăteau. Dar de curînd murise de bǎtrîneţe un unchi de-al lui Dinu la Odobeşti. Un caracter ţeapǎn, anticomunist sadea, nu-şi dǎduse niciodatǎ pǎmîntul la colectiv. Nu erau mulţi ca el. Nu avea copii şi-i lăsase lui moştenire via, trei hectare frumoase cu viţǎ veche de tǎmîioasǎ şi cu mulţi pruni, caişi şi corcoduşi. Or sǎ vîndǎ via batrînului şi Nicuşor o sǎ aibǎ bani de emigrare.
Se destinserǎ cu toţii. Aveau soluţia la îndemînǎ.
– Picǎ bine proiectul bǎiatului vostru, spuse Simi cu cǎldurǎ. Cînd mǎ întorc acum la Montreal, tocmai de-aia mǎ grǎbesc să plec imediat după Anul Nou, fiindcǎ eu sînt un om activ, nu-mi place sǎ trîndǎvesc, gata m-am sǎturat de odihnǎ, cînd ajung la Montreal vreau sǎ pun ultimele lucruri în ordine şi sǎ-mi realizez şi eu un proiect drag.
– Care? îl întrebarǎ aproape în cor soţii B.
– Un proiect care o sǎ-l ajute şi pe Nicuşor sǎ emigreze repede şi fǎrǎ bǎtaie de cap. Vreau sǎ deschid o companie de consilieri în emigraţie. O sǎ mai am un colaborator sau doi, plus o secretarǎ , dar eu sînt bosul, eu sînt proprietarul, eu îi plǎtesc! O sǎ ţinem legǎtura. Cînd o sǎ aveţi banii, Nicuşor sǎ nu facǎ un pas fǎrǎ sǎ mǎ întrebe pe mine!
– De ce sǎ te întrebe? se mirǎ Dinu.
– Ca sǎ-l ajut sǎ emigreze mai repede. Sǎ nu fie respins. Sǎ nu plǎtiţi degeaba taxele şi analiza dosarului. Cǎ astea dacǎ le-ai plǎtit şi dacǎ pe urmǎ ai fost refuzat, gata! Ca mortul de la groapǎ. E bun plǎtit, nu mai vezi un sfanţ înapoi! Facem contract. scris. Am sǎ-l învǎţ cum sǎ facǎ, cum sǎ se prezinte la examenul de selecţie, am sǎ-i dau aşa, ca între prieteni, lista cu punctajul pe care trebuie sǎ-l realizeze ca sǎ fie admis, o sǎ-i spun ce întrebǎri se pun acolo – toatǎ informaţia asta e confidenţialǎ nu sînt mulţi care s-o aibǎ pe tavǎ ca Nicuşor. Emigrare sigurǎ, vǎ garantez. Doar pentru trei mii de dolari, plus taxele. Bun, başca banii pe care-i cer canadienii.
– Eu mǎ gîndeam c-o faci gratis, ca un semn de prietenie, spuse cu reproş Nina.
– Prietenia e prietenie şi afacerile-s afaceri, o puse Simi la punct.
– Lasǎ dragǎ, scǎpǎm şi noi de griji, spuse Dinu împǎciuitor. Omul trebuie sǎ plǎteascǎ salarii, n-ai vǎzut cǎ are şi-o secretarǎ ? Pentru trei mii de dolari nu mai riscǎm.
-…plus taxele adǎugǎ Simi.
– Da, încuviinţǎ Dinu, pentru trei mii de dolari plus taxele nu mai riscǎm sǎ nu-l primeascǎ pe Nicuşor!
– Başca banii pe care-i cer canadienii preciză iar Simi.
– Başca, da, se subînţelege.
– Bine, zise Nina, fie!
Apoi se întoarse spre Nicuşor :
– Vasǎzicǎ o sa fii şi tu canadian! Bravo, pentru asta, m-am chinuit cu tine în copilǎrie, pentru ca acum sǎ te duci departe şi sǎ mǎ laşi singurǎ la bǎtrîneţe?
– Lasă băiatul în pace, nu te mai sclifosi, că-ţi pare bine, o demască prietenul Dinu. Intrăm şi noi în rîndul lumii.
Slavǎ domnului cǎ venise Simi ǎsta sǎ le deschidǎ capul. Iar cînd soţii B. rǎmaserǎ doar ei doi, prietenul Dinu îşi revizui verdictul despre amicul venit de departe :
– Nu credeam, da uite cǎ Simi ǎsta e aprig. Auzi cîte chestii i-au dat prin cap: ecuaţia contabilǎ, anul sabatic, firma de consilieri. O sǎ fie un model pentru Nicuşor…
*
Simi a plecat a doua zi, s-a ţinut de cuvînt,. Şi în prima sǎptǎmînǎ după Revelion, a plecat în Canada, la Montreal. Nicuşor a luat bacalaureatul cu brio, iar pǎrinţii lui au reuşit sǎ vîndǎ via cu un preţ bun. Simi a deschis firma aceea de consilieri în emigrare şi Nicuşor a reuşit să ajungă în Canada. Dar au apǎrut unele cheltuieli neprevǎzute în dosar aşa încît prietenul Dinu B. i-a mai plǎtit lui Simi cîteva mii de dolari.
Şi în prima scrisoare pe care le-a trimis-o alor lui, Nicuşor le-a spus ce gǎsise în Canada.
Stătea cu picioarele sub el, turceşte, în patul unui motel de pe o stradǎ, Saint-Denis.
Trecuseră zece zile şi Simi, scria Nicuşor, era iar în an sabatic, fiindcǎ îşi desfiinţase firma de consilieri în emigrare. El, Nicuşor, fusese unicul ei client. Nu-l mai văzuse de o săptămînă. Îl instalase însă în motelul ăsta cu promisiunea că revine şi că o să-l ajute să-şi găsească un apartament. Acum îl aştepta.
Porcǎria era cǎ în Canada nu se uitǎ nimeni la tine sǎ-ţi dea un serviciu, eşti discriminat, nu e aşa cum se crede în ţarǎ. Iar banii cu care venise se topeau de la o zi la alta. N-or să-i ajungă trei luni, aşa cum îi cerea legea.
Şi termina rugîndu-i sǎ-i mai trimitǎ nişte material, ştia el că le-a mai rămas din vînzarea viei. Cînd o sǎ-şi gǎseascǎ de lucru, o sǎ le dea banii înapoi, dacă n-o uita. Dar îi ruga sǎ-i aducǎ aminte.