/CONVORBIRI LITERARE, SEPTEMBRIE 2005/

Constantin DRAM. Critica prozei

SCRIITORUL IMPLICAT SI TEXTUL CA DOCUMENT

Constantin DRAM

　

　

Au mai fost si alte ocazii în care am comentat relatia dintre literatura-imaginar-mentalitati, insistînd asupra ideii ca literatura oferă, dupa cum se stie, cele mai profitabile documente ale imaginarului, pe baza cărora se poate studia istoria mentalitatilor, de multe ori mai convingator decît prin intermediul unor date seci, de stricta specialitate, de multe ori absente, de altfel, atunci cînd ne îndepartam în istorie. Si, tot în aceeasi linie, aratam ca povestirea, ca principala modalitate de tezaurizare culturala, este cea care a favorizat, întotdeauna, aceasta intermediere între doua tipuri de comunicari: cea obiectivat specializata si cea subiectiv diversificata. Iar atunci cînd subiectele povestirilor au în vedere explicit medii, societati, comunitati privite cu acel ochi iscoditor, pe care realismul, mai întîi cel formal, englezesc si apoi cel ramificat, al secolului XIX, european, avea sa îl impuna definitiv în literatura, totul poate fi extrem de interesant. Ramîne, desigur, aceeasi problema, a existentei unei granite oarecare între literatura si document, între fictiune si literatura, mai ales în conditiile în care proza din ultimii ani demonstreaza abilitati sporite în acest sens, scriitorii avînd la îndemîna mijloace de expresie care permit survolarea genurilor „clasice". Pentru ca literatura apeleaza, legitim, la formula consacrata : „Personajele si întîmplarile povestite în aceasta carte sînt fictive, astfel încît orice asemanare cu persoane si cu întîmplari reale este o pura coincidenta."

Este si situatia volumului de povestiri la care ne vom referi în continuare, Partida de canasta , de Mircea Gheorghe (Editura Polirom, 2005) , cu o prefata de Liviu Antonesei.

De altfel, despre „personaje, situatii, moravuri si naravuri", despre mentalitati si despre românii nord-americani scrie si prefatatorul acestui volum, cu trimitere explicita la posibilitatea textului literar de a fixa medii si oameni; de aceasta data, este vorba, însa, de datele suplimentare oferite de o societate multiculturala, cum este cea canadiana, surprinsa de un autor care, potrivit aceluiasi Liviu Antonesei, opereaza, din perspectiva metodei („arta decupajului, atentia selectiva, ochiul si urechea de o incredibila acuitate […] darul de a alege din magma acelei lumi situatiile si personajele care permit glisarea spre neprevazut, uneori, ori spre semnificativ […]") într-o maniera ce îl situeaza în buna descendenta gogoliana, cehoviana si, desigur, caragialiana.

De fapt, povestirile lui Mircea Gheorghe demonstreaza, din aceasta posibilă încadrare a lor, ca principala dificultate care va fi stat în elaborarea lor trebuie legata chiar de aceasta relaționare, explicită, cu un spatiu referential evident, recognoscibil, supus cunoasterii directe, implicit biografice, eludînd acea detasare, olimpiana, a scriitorului neimplicat si aducînd datele scriitorului care accepta, sugereaza, numeste, mai mult sau mai putin direct, o relatie a sa cu lumea despre care scrie.

Or, Mircea Gheorghe este un scriitor cît se poate de implicat; ultima povestire din volum, dincolo de tonul amar constatator, de asumare a unui trecut, induce imaginea eului participativ: „Azi, la multi ani de la zilele acelea, mi se spune ca totul ar fi fost o minciuna; oamenii s-au miscat, s-au entuziasmat, s-au îmbratisat si, multi dintre ei, au murit dupa niste reguli si calcule prestabilite, aidoma unor mase de figuranti dintr-o grandioasa superproductie de mîna a doua; nu ura generala l-a doborît pe dictator, ci o mîna de complotisti care a stiut sa exploateze nefericirea generala; entuziasmul nostru de atunci a fost ori simulat pentru a însela cancelariile occidentale – fiindca ce eram altceva decît niste împutiti de securisti si complotisti? -, ori stupid atunci cînd era sincer; iar noua, stupizilor, ni s-a creat cu abilitate iluzia ca am fi

în stare sa ne dam jos conducatorul paranoic. Ca sa putem deveni apoi binevoitori si toleranti față de continuatorii lui…"

Cunoscînd (sau nu) un minim de date despre biografia autorului, cititorul nu poate sa faca abstractie de felul în care povestirile din acest volum intersectează, constant, doua coduri culturale, doua modalitati de perceptie a existentei, doua serii de experiente de viata. Experienta româneasca (cea care trimite si la rîndurile amar-constatative din ultima povestire) urmata de cea canadiana (autorul e stabilit în Canada, din 1990) impune un al treilea nivel de perceptie, româno-canadian, asa cum probeaza toate textele din acest volum, unele mai simple, notatii rapide, altele dezvoltate, cum e penultima povestire ( Ei doi, calculatorul si Larisa ) care depaseste limitele curente, îndreptîndu-se spre ceea ce s-ar putea numi micro-roman sau nuvela de mai mare întindere.

Desigur, într-o lume amestecata, personajele sînt din cele mai variate neamuri; perceptia, însa, amplificata si ridicata la rangul de supra-înregistrare si analizare a unor date, cele mai multe în premiera, este aceea a românului curios, zeflemist, acompaniat de ideea unui rîsu-plînsu universal, adaptabil si în teritorii canadiene, chiar daca multe dintre contactele sociale privesc rusi, evrei, americani sadea, toti uniti prin mirajul reusitei sociale , singura cale de a uniformiza, de a crea statute credibile; altfel, se ajunge în situatia lui Tobias (din povestirea Un caz banal ) : „Poate ca, daca s-ar fi întors în tara, ar fi putut lucra cu adevarat si, chiar daca n-ar fi cîstigat cine stie cît, ar fi fost totusi mai bine ca aici. În fond, ce-l tinea pe Tobias legat de Canada? Aici n-avea prieteni, nu vorbea limba tarii, nu avea serviciu, nu avea casa, nu avea familie, nu avea nimic. Doar un ajutor social care-i permitea sa se tîrîie de azi pe mîine. Mai ajunsese si cersetor!" E ceea ce se petrece si în textul care deschide volumul si care îi da si titlul ( Partida de canasta ) , în care este sintetizata o relatie „tipica" între doua personaje ale acestei lumi multiculturale: insul care îsi schimba cartierul dupa cum slujba îi permite si „batrînul român de vizavi", a carui singura placere existentiala se restrînge la „partide interminabile de canasta în fiecare zi". E o existenta agonizanta de

ambele parti, lentoarea bolnavicioasa a celor doua vieti paralele fiind relansata de gasirea unei bancnote de 50 de dolari în galeata de gunoi, fapt care îi va permite lui Salvatore sa „bea ceva tare si pe urma sa mearga cu ce-i ramîne la Cazinou, la împutitii aia si sa-si ia banii înapoi. O sa fie mai norocos diseara. Dimineata asta începuse bine".

De altfel, aceasta problema a integrarii, a reusitei sociale, a acomodarii si a pastrarii într-un sistem cu reguli mereu în schimbare, într-o societate în care, alaturi de cei vechi, primii stabiliti, exista mereu altii nou veniti, din cele mai felurite areale, devine fundamentala în prozele lui Mircea Gheorghe. La nivelul abordarii însa, definitorie este rapiditatea cu care scriitorul rezolva probleme dificile, reusind sa surprinda tipologii si comportamente umane în fraze putine, identificînd ceea ce poate fi luat ca revelatoriu într-o lume

comuna si subliniind ca povestirile umanitatii au demontat întotdeauna monotonia existentiala sau, altfel spus, prin intermediul povestirilor, umanitatea ridica la rang de general întîmplari nu întotdeauna situate departe de cotidian.

Astfel, în Marjolaine , chiar pare a nu se întîmpla nimic din ceea ce ar putea evidentia o povestire. Si totusi, subtil, se schiteaza o atmosfera, un mediu artistic cu reprezentanti adunati de aiurea sub cerul canadian; imaginea care tensioneaza fiind plasata în final („Priveam cartea pe care o mîngîia sefa mea,

Marjolaine, si nu întelegeam nimic. Fiindca era în braille"). În Medicina dulce întîlnim un caz în care avatarurile cautarii unei slujbe providentiale se îndreapta spre absurdul asumat, ca si în Casa de batrîni „Caroline" .

Personajele accepta reguli necunoscute si pierderea slujbei, dupa capriciile angajatorului, pare a fi estompata de o imagine ce tine doar de proiectia intimitatii, singura care mai poate încerca sa reziste: "Ramas singur, Vlad se gîndi ca Adi îl astepta în apartamentul lor de la etajul trei, cu masa întinsa, luminata romantic de lumînari si cu surpriza de care îi vorbise – o sticla de vin alb D´Argençon scoas de curînd din frigider."

^ E o alta filozofie, asumata si înteleasa de personaje precum cele din Gesturi, text în care este radiografiata înstrainarea, desprinderea din propriul clan, anularea relatiilor consacrate și asumarea constiintei individualist puternice, obscure însa, îndreptată spre monstruos, spre golirea de afectiv, de altruism: „La urma urmei, (…) viata e o serie lunga de gesturi. Atît doar ca nu-ti aduci

aminte niciodata de ultimul."

O înmormîntare ( Înmormîntarea doamnei Friedman ) sau o reuniune sarbatoreasca ( Petrecerea ) insista pe surprinderea adevaratelor comportamente, pe felul în care se încearca desprinderea de rutina, de monotonie, cu efecte de caricatura, de grotesc, de tusa încarcata; sînt oameni care cauta, dincolo de reusite reale sau imaginare, satisfactii cunoscute din prima lor tinerete, consumata în cadre carpatin-mioritice (pentru personajele de extractie româneasca) , motiv pentru care beau cu nostalgie vinuri de „acasa", manînca mici si cînta ca în cîrciumi bucurestene, bîrfesc, ca în aceleasi spatii, comenteaza politica de dincolo, reusind sa trimita cadrele unei petreceri dincolo de ceea ce se dorea. Privite din aceasta perspectivă, a cazului banal, a gesturilor ce intra într-o serie, viata personajelor din povestirile lui Mircea Gheorghe capata o consistenta sporita în ceea ce putem numi povestire extinsa, micro-roman, nuvela, avînd titlul Ei doi, calculatorul si Larisa , text care se detaseaza nu doar prin anvergura, ci prin intentia evidenta de a intra în ceea ce s-ar numi încercare de fresca sociala, cu motivatie simpatetica legata tot de evolutia mentalitatilor, de comportamente si devieri; se poate spune ca personajul central este acum comunitatea româneasca din Montréal, chiar daca este vazuta prin intermediul unei serii de personaje, dintre care se detaseaza cel mentionat în titlu. În acest text se poate observa interesul autorului pentru un anume tip de tragism, cultivat la nivelul individualitatii bîntuite de un anume tip de melancolie; un bovarism de alt veac; surprinderea acestei melancolii, desigur, de sorginte non-bacoviana, manifestata în varii contexte, poate reprezenta un

alt merit al prozei lui Mircea Gheorghe. În jurul Larisei, personaj vectorial, deoarece a „reusit" si mai are si generozitatea de a-i ajuta pe ceilalti, graviteaza o adevarata societate, invers alcatuita decît modelul realist

balzacian, lumea de aici este privita din perspectiva a ce a fost si ce încearcă a mai fi, fara a mai exista acea competitie pentru „glorie, avere, cariera, dragoste", ci o lupta strînsa pentru acomodare, subzistenta, putini depasind limita plutonului. Celalalt personaj complex, Ovidiu, este cel care asigura un liant între lumea „veche" a tarii, a Bucurestiului, si noua lume, în care traiesc români mai de demult (a se citi înainte de 1990), dar în care vin tot mai multi alti români, integrîndu-se sau nu, într-o lume tot mai cosmopolita,

neputîndu-se însa dezlipi de fantasmele lor. Acestea, plasate între fictional si istorie, dupa ce au trezit un anume interes si pentru altii, pe masura trecerii timpului, ramân tot mai mult ale românilor, acestia, oriunde traitori vor fi fiind, nu se pot dezlipi de ele. Mircea Gheorghe elaboreaza doua asemenea povestiri; prima, intitulata Depozitul de lemne , trimite la o întîmplare a copilariei naratorului, din anii 50, impresionabila la nivelul strictei biografii. O a doua povestire îl re-numeste pe Ovidiu, vocea din spatele tuturor naratiunilor, cel care „scrie unui prieten de departe", la distanta de timp si spatiu, despre ceea ce a fost, a simtit, a înteles ca ar fi fost acel decembrie 1989. E un act ce ar trebui exersat la nivelul tuturor insilor care au trait acele zile; altminteri, povestirea, plasata în finalul volumului, justifica, înca o data, ideea, consacrata cultural, ca istoria ar trebui sa se formeze din acumularea istoriilor particularizate.

Pentru ca istoria si literatura, ca domenii care elaboreaza documente ale imaginarului si se hranesc din proiectii ale mentalului colectiv, se întîlnesc, deseori, sub generoasa cupola a povestirii; textele din volumul româno-canadianului Mircea Gheorghe o probează, dupa cum se poate vedea, autorul

lor fiind ceea ce s-ar putea numi un „scriitor implicat".