Īn chip de prefaţă. Personaje, situaţii, moravuri şi năravuri la romānii nord-americani

 

O surpriză foarte plăcută

Constat că, de cīnd o parte a familiei mele a migrat spre America de Nord, spaţiul acela mă interesează tot mai mult, tinde să devină un fel de preocupare obsedantă. Poate şi pentru că mulţi prieteni, mulţi scriitori, se află şi ei acolo. Poate pentru că prima - şi singura deocamdată - vizită a mea īn acel spaţiu, de la care a trecut aproape un deceniu, nu şi-a stins ecourile din mintea mea. Nici din suflet, aş adăuga. Oricum, īn momentul de faţă, am mai multe rubrici permanente īn publicaţiile romāneşti din Statele Unite şi Canada decīt īn cele din ţară!

Mărturisesc că primul impuls cīnd am acceptat să citesc manuscrisul acestei cărţi īn vederea unei prefeţe a fost de natură documentară decīt literară. Voiam, mai curīnd, să aflu mai multe despre acel spaţiu, prin ochii unui romān, decīt să mă bucur de plăceri literare, eventual să disec, să analizez, decīt să evaluez compoziţia construcţiilor narative, stilul, calităţile limbii literare utilizate. Mă gīndeam chiar, īnaintea lecturii, că voi scăpa cu o prefaţă amabilă la un autor romān de departe, care debutează ca prozator la o vīrstă la care alţii şi-au văzut deja sacii īn căruţă, dacă nu chiar opera īncheiată! Din păcate, de ceea ce fugi, munca interpretativă serioasă, nu reuşeşti să scapi! Din fericire, n-a fost nevoie să uzez de nici un fel de strategie a amabilităţii ocolitoare, a bunăvoinţei complezente! Am avut parte, prin urmare, de o surpriză foarte plăcută, de o surpriză literară. Īncă de la prima povestire, "Partida de canastă", cea care dă titlul volumului, cartea lui Mircea Gheorghe m-a prins. M-a prins, desigur, prin dimensiunea sa "documentară", dar m-a prins mai ales prin calităţile ei literare impecabile. Şi prins am rămas pīnă la sfīrşitul lecturii.

Mă şi īntreb acum de ce n-o fi debutat Mircea Gheorghe (şi) ca scriitor pīnă īn 1990, la plecarea din ţară, şi de ce a aşteptat cincisprezece ani ca să facă acest lucru, aici, dar de acolo, din īndepărtata Canadă. A dorit să acumuleze suficientă experienţă canadiană, ca fond de explorare narativă? A vrut să "scape" de experienţa romānească? E posibil, īnsă puţin probabil, pentru că experienţa canadiană a autorului, īn această carte desigur, este īn mod esenţial una romānească, toate povestirile locuind mediile romāno-canadiene. Ca să nu mai vorbesc despre cele cīteva flashback-uri, pasaje foarte scurte, dar concentrate, dur de consistente, care ne aruncă īn lumea "de acasă". Cel puţin, amintirea depozitului de lemne din copilărie, care intervine īn "Depozitul de lemne", mărturiseşte, dar şi provoacă!, ceea ce este esenţial īn literatură, reverberaţii tulburătoare. Mi s-a īntīmplat asta mie pentru că, īn străinătate, dorul de ţară mi se manifestă prin amintirea violentă a uşii crăpate şi cenuşii a magaziei de lemne din copilărie, deşi aceasta nu mai există de la cutremurul din 1977? Răspuns greşit, pentru că am procedat ca un fel de om de ştiinţă, am verificat efectul de lectură pe două persoane care nu au avut această experienţă, nici experienţe asemănătoare. E limpede aşadar că efectul se datorează "cum"-ului poveştii, nu "ce"-ului acesteia, deci literarităţii, calităţilor expresive ale poveştilor.

Despre "ce" şi "cum"

Despre "ce" povesteşte Mircea Gheorghe? De unde īşi scoate poveştile? Cum spuneam, din mediile romāno-canadiene, īnsă nu medii romāneşti pure pentru că, īntr-o societate multiculturală cum este cea canadiană, aşa ceva ar fi de negăsit, iar romānii trăiesc īn această lume amestecată, alcătuită din exemplarele sosite din toate colţurile lumii. O lume cu quebecois de prima mīnă, francezi sosiţi mai tīrziu, amerindieni, ruşi, romāni, americani din State, evrei din Romānia, dar şi din alte părţi, care refac la Montréal şi īn împrejurimi vasta diversitate etno-demografică a lumii mari. Personajele sale sīnt extrase cam din toate mediile sociale, sīnt oameni care au reuşit integrarea culturală, socială şi profesională sau dimpotrivă - Tobias din "Un caz banal" nu va īnvăţa franceza ori engleza nici īn zece ani! -, angajaţi şi şomeri, bogaţi şi săraci, oameni de afaceri, angajaţi la mari firme, zilieri la negru, dansatoare de striptease, curve şi chiar şuţi. Ca şi īn ţară, ei se amestecă, se ating unul de altul, intersectează şi se despart. Nu ne vom mira deci că īn "Ei doi, calculatorul şi Larisa", de pildă, o respectabilă familie de sexagenari trăitori din ajutorul social va juca rolul de naşi la o căsătorie de convenienţă īn care mirele este un şuţ fermecător. Nu ne va mira nici jocul acuplărilor īntr-o lume atīt de neaşezată, de mişcătoare şi cumva structural nevrotică. Şi, desigur, nu ne vor uimi nici nostalgiile faţă de "acasă", manifestate culinar ori - şi asta face deliciul multor povestiri! - muzical şi poematic.

Prin urmare, o lume cumva gogoliană, cu oameni obişnuiţi, aflaţi īn situaţii obişnuite, dar care sparg monotonia vieţii de zi cu zi, de bunăvoie ori datorită fatalităţii - petreceri de Crăciun sau open party, īnmormīntări, căutarea slujbei, schimbarea locuinţei ori a partenerilor etc. Şi atunci de unde vine farmecul povestirilor, prin ce anume te "agaţă" atīt de statornic autorul, de nu-i laşi cartea din mīnă pīnă la sfīrşit, dacă nu avem de-a face nici cu destine excepţionale, nici cu situaţii de senzaţie? Păi, totul, cum deja am sugerat, vine din "cum", deci din modul īn care povesteşte Mircea Gheorghe, prin urmare din calităţile īn mod fundamental literare ale volumului. Care sīnt acestea? La o privire rapidă, mai īntīi, desigur, arta decupajului, atenţia selectivă, ochiul şi urechea de o incredibilă acuitate. Autorul are darul de a alege din magma acelei lumi situaţiile şi personajele care permit glisarea spre neprevăzut, uneori, ori spre semnificativ, spre "general uman" aş spune, dacă aş fi vreun filosof cu pretenţii, nu un simplu, un biet scriitor. E un dar pe care īl avea Gogol, deja amintit, dar şi, de-o pildă, Caragiale. Prin aceste nume am şi semnalat două dimensiuni discrete ale tipului de talent literar al autorului. L-aş adăuga pe Cehov, pentru bunăvoinţa uşor maliţioasă pe care o arată personajelor sale. Şi am ajuns la cea de-a doua calitate esenţială a stilului lui Mircea Gheorghe - arta portretistică. Din cīteva tuşe, īn povestirile scurte, sau prin reveniri, cum se īntīmplă īn microromanul "Ei doi, calculatorul şi Larisa", indiferent dacă principale ori secundare, personajele sīnt cu toate memorabile, nu-ţi mai ies din minte. Nici Tobias, deja amintit, nici Vicenţiu, Larisa, Monica, Reli, Ovidiu, Radu şi ceilalţi. Aş spune chiar că personajele suplinesc exemplar modicitatea, relativă de altfel, a poveştilor īnseşi.

Scriitorul este stilul său

Sigur că "stilul este omul īnsuşi", cum spune vorba de duh consacrată, dar īn cazul scriitorului aş inversa formula! Un scriitor este cu atīt mai important cu cīt stilul are mai multă pregnanţă, este mai personal. Cīnd am amintit cele trei spirite tutelare pe care le-am sesizat īn subtextul cărţii lui Mircea Gheorghe nu m-am referit atīt la influenţe, cīt la similarităţi de forma mentis, iar dacă ar fi să vorbim de influenţe, ar trebui neapărat să introducem distincţia lui Blaga dintre influenţe modelatoare şi catalitice. Prin urmare, cei trei autori, probabil că sīnt şi alţii pe care nu i-am sesizat la prima lectură, rapidă şi acută, nu l-au "modelat" pe Mircea Gheorghe, ci l-au ajutat să se descopere şi să se desfăşoare, să-şi afle talentul său şi să şi-l pună īn operă.

N-aş vrea să īnchei fără a menţiona utilizarea impecabilă a celor două registre lingvistice - cel al naratorului, o limbă romānă pe care putem fi invidioşi şi noi, cei care am rămas īn ţară, şi cel al personajelor, cu limba lor "de tranziţie", marcată de influenţele conglomeratului (şi) lingvistic īn care se desfăşoară. Un debut matur, prin urmare? Da, un debut matur, dar mai mult decīt atīt - un debut pur şi simplu memorabil!