Nicolae Turtureanu, Filiera canadiana. În: Ziarul de Iași, 12 aprilie 2006.

/.../

Ce fac romanii in Canada? De toate, dar mai ales munci pe care s-ar simti jigniti sa le practice in tara. Jigniti mai ales nu de munca in sine, cit de salariul mizer de-acasa. Acolo, insa, vorba cintecului, "toate meseriile sint bune", din moment ce-s bine platite. Si, mai ales, orice meserie este rivnita, dorita, vinata, cea mai mare victorie (personala) fiind obtinerea unui loc de munca stabil, vietuirea din ajutorul social fiind stresanta, ca peste tot in lume. Exista, desigur (mai ales in ultimii ani), o categorie de performeri, in meserii de virf (calculatoare, management, servicii bancare), dar cei mai multi romani "canadienizati" duc o viata la limita, cu (aproape) acelasi bucurii si necazuri ca si-n patria-muma.

O descindere in aceasta lume de second hand a facut - si ne-o releva si noua - Mircea Gheorghe, intr-o absolut fermecatoare carte, Partida de canasta, aparuta la Editura Polirom. Emigrat din Romania dupa revolutie (si dupa mineriada din iunie '90), Mircea Gheorghe s-a ignorat, pina acum, ca prozator, debutind la o virsta cind altii isi fac deja bilantul. Dar cartea sa de schite, povestiri, "momente" afirma un scriitor format, fara nici o ezitare de constructie sau de "scriitura". Glisind printr-un spatiu deopotriva socant si tern, contrariant si amuzant, umil si tantos, personajele lui Mircea Gheorghe au coloratura si dau dimensiunea unei pitoresti periferii romanesti, mutata peste ocean. Functionari, gestionari, chelneri, patroni de restaurante (cu specific "de-acasa"), administratori de bloc (mai ales!), casieri, avocati si traducatori (cu patalamale dubioase), gazetari, corectori (care nu stiu nici franceza, nici engleza!), fufe, codoase, suti (meserii stabile!), "fosti" (comunisti, securisti, legionari), calugari reciclati, cintareti solo sau in diverse formatii (care cinta la colt de strada), pagubiti ai Caritasului (va mai amintiti?) - o lume pe cit de simpatica, pe atit de combinativa (si intriganta) in incercarea de a-si face loc, de a supravietui alaturi de altii, tot ca ei, veniti din alte colturi ale pamintului. Nu lipsesc, desigur, dramele, angoasele, disperarile provocate de inadaptare, de reintegrare. Dar mititeii, mamaliguta, sarmalele, naiul lui Zamfir, tambalul, o cununie (la biserica romaneasca), o onomastica la care se cinta sau se recita cu un patos neistovit amelioreaza oarecum starea acestei minoritati care si-a schimbat doar locatia, nu si conditia.

/.../