Simona Plopeanu, Planta carnivoră. În: Pagini românești, 18 ianuarie 2014
Dacă ne trezim într-o bună dimineaţă şi ne privim în oglindă, ce vedem? Vedem ochii, nasul, gura, bărbia; ne vedem, altfel spus, fragmentar, fiindcă privirea de ansamblu durează doar o secundă sau două, după care atenţia ni se fixează pe detalii. Este modul în care se înfăţişează personajele scriitorului Mircea Gheorghe, reflectate în oglinda contextului.
O adevărată familie, noul său volum de proză scurtă, este o suită de mises en scène pentru personaje care, oriunde s-ar afla, sunt incapabile să treacă de gama minoră a existenţei. Din laşitate, din teamă, dar cel mai adesea din comoditate, fiindcă e mai uşor să ignori abisul decât să plonjezi în el.
La drept vorbind, familia lui Mircea Gheorghe se compune din indivizi care, în mod voit sau ghidaţi de instinct, au adoptat o filosofie de viaţă asemănătoare. Putem, din perspectiva tipologiei, să observăm balcanismul unor personaje şi să arătăm cu degetul spre Caragiale. În Inspecţia de vară, căldura mare îl face pe Inspector să-şi lase baltă intenţiile şi să permită Învăţătorului-dictator să-şi facă numărul nestingherit, în schimbul unui pahar de vin rece. În Triptic, apare un domn Pufan cu aerul unui “om de afaceri prosper”, adică “scund, gras, cu părul îngrijit şi cu privirea oţelită în afaceri nemiloase”, de fapt un biet funcţionar săpunit de director şi obsedat de scrierea unui referat. Cum era de aşteptat, umorul şi ironia îşi dau mâna în definirea acestor personaje : “privire oţelită avea, însă nu în afaceri. Viaţa obişnuită îl oţelise, mai ales nevestele. Avusese cinci.” La fel, “revoluţionara” Doina Procopiu pozează în anticomunistă înverşunată, după ce toată viaţa încercase să intre în partid.
În România comunistă şi postcomunistă, personajele se întorc după cum bate vântul, dar nici din poveştile canadiene nu lipsesc eroii zornăitori. Într-o enumerare aleatorie, avem: amicul din tinereţe care profită de fiul amicilor – dornic să emigreze – pentru a-i stoarce de nişte bani (În rândul lumii), imigrantul “cu vechime” care deţine adevărul absolut şi iniţiază un cuplu de nou-veniţi în tainele vieţii canadiene (Iubire, bibelou de porţelan), poetul care îşi publică, pe banii lui, cărţi pentru a se lăuda cu ele în ţară (Inventatorul şi poetul).
Aici sau acolo, oamenii îşi aruncă unii altora în ochi imagini pe care banii, puterea sau norocul personal le-au deformat iremediabil. Acest sentiment de superioritate le este suficient şi, protejate de el, asemenea împăratului din poveste, personajele nu-şi mai ascund goliciunea.
Desigur, felul de a fi al oamenilor nu e lipsit de consecinţe ce depăşesc planul personal; bunăoară, indiferenţa Inspectorului legitimează actele dictatoriale ale Învăţătorului. Dacă, în poveştile cu comunişti, revoltele sunt minore şi întâmplătoare, în prozele “canadiene” privirea scriitorului dezvăluie – din nou cu umor şi ironie – cocoaşele vieţii pe meleaguri de “accueil”. Unii imigranţi, aprigi şi descurcăreţi, acceptă îndată banul ca zeu; cei mai lipsiţi de vlagă experimentează până ajung >consierji”. Societatea de aici îşi întâmpină cetăţenii cu un aer amical, pentru a-i mesteca mai bine.
În O adevărată familie (proza care dă titlul volumului), sub zâmbetul cotidian se ascund invidii şi animozităţi de tot felul sau, în cel mai bun caz, crunta indiferenţă. În fine, cei care “se ajung” încep să competiţioneze, iar relaţiile dintre ei sunt mai şubrede decât pânza de păianjen: e de ajuns o remarcă nepotrivită, pentru ca >prietenia” să se evapore.
Ce se întâmplă cu familia, în acest univers plin de ziduri? Sunt fie cupluri paşnice şi asortate, fie perechi în destrămare. Când nu-şi respectă reciproc tabieturile, se suspectează şi se asupresc. Mai trist e că toate acestea se prelungesc chiar şi în momentele când bătrâneţea, singurătatea, boala ar trebui să recentreze privirea spre înăuntru. Nici amintirile cosmetizate, nici atitudinea pozitivă nu pot să schimbe deznodământul, care vine firesc şi, desigur, indiferent.