Un adevărat prozator

(O adevărată familie, Mircea Gheorghe, editura Adenium, Iaşi, 2013)

Povestirile cuprinse în volumul O adevărată familie, publicat de Mircea Gheorghe la editura Adenium, în 2013, ar putea fi grupate în funcţie de cele trei „priviri” ale scriitorului: una întoarsă spre spaţiul românesc în regimul comunist, alta spre tema emigraţiei şi una „independentă”, canadiană”. După cum autorul însuşi declară, în interviul publicat în numărul din mai 2014 al Prăvăliei culturale, acestea corespund unei cronologii: „trei tipuri de experienţe, de tipologii, de nelinişti” şi tot atâtea etape din viaţa sa - românească până în 1990, canadiană de atunci.

Există, fără doar şi poate, diferenţe între textele scrise „în momente foarte îndepărtate în timp”, lumile înconjurătoare fiind şi ele altele, dar sunt şi asemănări: ştiinţa frazei şi a descrierilor, construcţia atentă a personajelor – principale şi secundare, umorul, câteodată amar, crearea suspansului nu atât prin mijloace dramatice abrupte, cât printr-o gradualitate, printr-o dezlegare treptată, uneori incompletă, a misterului, a lumilor ascunse.

Aşa se întâmplă cu amintirile nu neapărat agreabile („Amintiri şi copii în ziua de azi e bine să n-ai!”) ale bătrânei din Cabrioleta, proza scurtă ce deschide cartea. Istorioarele vagi ale acesteia nu par tocmai inocente şi, pe măsură ce ghemul verbal se desfăşoară, ies la iveală întâmplări din zilele războiului care „a îngropat multe lucruri” - despre ruşi şi comunişti, despre Wanda, cea mai bună prietenă a ei, dansatoare la Cărăbuş, care dansase şi cu Regele Carol, şi despre iubitul Wandei, preşedintele Curţii de Casaţie. Cu fiecare frază, apar indicii noi din povestea unui triunghi amoros, din cea a unei crime, nerezolvate oficial, dar şi din accidentul care îi omorâse bărbatul iubit („Le dăduse să bea şampanie cailor. De bucurie că i-l făcusem pe Titi”). Mircea Gheorghe încadrează cu iscusinţă un soi de Blow-up - fără aparate de fotografiat -, într-o atmosferă vetustă, cenuşie, călinesciană, delicată, cu perdele ce tremură la ferestre în acelaşi ritm cu voalul stranietăţii pe care autorul îl ţese şi-l pogoară peste lucruri, fără a indica o ieşire limpede. În ciuda „spărturii” care ne oferă un reper temporal precis al acţiunii: noiembrie 1989, căci ziarele de la Tutungerie (Scânteia şi România liberă - de dimineaţă, Informaţia Bucureştiului - de seară) titrează despre Congresul al XIV-lea al PCR, finalul rămâne deschis. „Titi e acum ministru, se întâlneşte în fiecare zi cu regele”, spune femeia. „Îl cunosc. Toată lumea îl cunoaşte”, răspunde bărbatul, iar Mircea Gheorghe lasă cititorului libertatea să aleagă cât real şi câte fantasme or fi fost, de fapt, în poveştile bătrânei.

Împletirea cu fantasticul continuă şi în Inspecţia de vară, o parabolă la adresa dictaturii şi a slăbiciunilor care o fac posibilă. Meritul autorului stabilit în Quebec stă, în acest caz, în construcţia minuţioasă, psihologică, a personajelor, dar şi a unei atmosfere în care încap şi cârciuma de ţară şi funcţionarul răutăcios-ironic: „Noi n-avem maşini speciale pentru inspectori” şi un drum prin praf şi aer fierbinte, către un sat despre care inspectorul – un inadaptat, plictisit, indiferent, ce nu-şi găseşte locul printre inşi violenţi, care se înroşesc la faţă când vorbesc - ajunsese să se întrebe dacă există cu adevărat.

Întâlnirea cu un învăţător grotesc, o clonă a lui Ceauşescu la scară mică, dar cu un cult al personalităţii la fel de obtuz, este punctul culminant al acestei povestiri, în care Mircea Gheorghe îngroaşă tuşele caracteristice unei epoci trecute. Inspectorul ascultă consternat limbajul de lemn al învăţătorului, constată că zvonurile despre ce se întâmpla la şcoala din sat sunt adevărate cu asupra de măsură – copiii învaţă să scrie angajamente şi să strige „Ura!, „Ura!” la mitinguri şi marşuri săptămânale, agitând portrete ale învăţătorului. „Oamenii, dacă nu învaţă să aclame în copilărie, când devin maturi nu fac faţă cerinţelor”, susţine dascălul dornic de împliniri glorioase. Mircea Gheorghe împinge la limită absurdul unui personaj emblematic, despotic, căruia îi opune un reprezentant al autorităţii ce ar vrea fie energic, să răspundă oficial familiarităţii agresive, să ia măsurile adecvate, dar e obosit şi are prea mult bun-simţ. Îl chinuie şi o migrenă, îşi doreşte doar „să rămână singur, să nu aibă nimic de făcut”, dar cum asta nu se poate, ispitit de abilul învăţător cu un vin răcoritor, cedează. Este unul dintre răspunsurile literare ingenioase la întrebarea: „Cum a fost posibil?”, iar ecoul-avertisment rămâne în urechi după lectură: „Se poate întâmpla oricând”.

Satira este o armă pe care Mircea Gheorghe o foloseşte, indiferent de timpul creaţiei, cu îndemânarea unor Bassarabescu ori Caragiale. În Triptic, autorul devoalează trei atitudini faţă de sistemul comunist. Indiferenţa şi acceptarea sunt exemplificate prin George Pufan (Supusul), un tovarăş care crede despre sine că are un aer occidental, de capitalist „cu privirea oţelită în afaceri nemiloase” şi care nu este interesat nici măcar de ştirea dată de Scânteia în decmbrie 1989: „Acte huliganice la Timişoara”. Nemulţumirea, redusă la un curaj de cârciumă, se vede în Reformatorii. Alcoolul dezleagă limbile, şi, după câteva ezitări, personajele lasă precauţia de-o parte şi spun ce gândesc despre politica Partidului sau a lui Ceauşescu, microfonul fiind scos de chelner din scrumieră imediat după plecarea lor. Revoluţionara, infirmiera „cu sufletul rănit” Doina Procopiu, se dovedeşte la fel de uşuratică în alegerile politice pe cât era în tinereţe, în viaţa personală, iar cameleonismul, „schimbarea la faţă” sunt caracteristici la ordinea zilei după 1989 pe care femeia le iulustrează.

Mircea Gheorghe „destructurează”, cu armele ironiei, o întreagă „reţea” de alte clişee şi stereotipuri, oglindind şi realităţi sociale româneşti sau canadiene. Inventatorul şi poetul, de exemplu, ne prezintă doi pensionari bovarici, cu merite nerecunoscute. Cel dintâi a născocit trotineta pentru adulţi şi tirbuşonul de scos dinţi, dar aşteaptă zadarnic scrisoarea de admiraţie şi invitaţia în America. Nici talentul poetului nu e apreciat. „Ca să te preţuiască românii, trebuie să te împingă cineva de la spate. Să ai pile. Sau să fi fost turnător în timpul comunismului. Ori să fii ştab şi să se gudure toţi ca să-ţi intre în graţii. El nu era în niciuna dintre categoriile astea publicabile, era doar talentat şi modest. Şi toţi întreţineau în jurul lui, de ani de zile, un complot al tăcerii”. Evident, personajul nu strălucea nici în ale talentului, nici în ale modestiei, şi nu se sfia să arunce, la rigoare, preopinentului, o pagină dintr-o banală şi locală revistă de peste ocean: „Ia citeşte frate, aici, să vezi ce zic americanii despre mine!”.

Mândria e persiflată şi în Argumentul de autoritate, iar naivitatea şi credulitatea sunt taxate, cu note de tandreţe, de sentimentalism, în proze precum În rândul lumii, O adevărată familie sau O poveste canadiană de succes, în ultimele două autorul devoalând în manieră deopotrivă agreabilă şi lucidă falsitatea, poleiala ipocrită şi limbajul de lemn capitalist. În Gafa, personajele din România şi Bulgaria s-au luat cu sine în Canada. N-au uitat acasă niciuna dintre obsesiile lor: evrei, Mossad, Papa care „spiona cu sateliţii”. Observator de fineţe al mecanismelor sufleteşti şi al relaţiilor umane, Mircea Gheorghe plasează ici-colo – nu ştiu în ce măsură strategic sau dintr-o spontaneitate a harului de prozator – caracterizări concise, dar edificatoare, care potenţează întregul. Familia Bonev nu se înţelege cu fiica „din cauza vederilor ei”, Eremia lucrase în „alimentaţia publică”, fusese chelner, de aici „natura serviabilă, onestitatea şi francheţea cu care aprecia oamenii cu bani mulţi”.

Cu ironia detaşată şi privire de contemplativ, scriitorul înregistrează detalii ce asezonează „felul principal”, acţiunea propriu-zisă: în vizită, primele 5-10 minute erau rezervate pentru mirări, o zi în care bate „un vânt uşor, insinuant” poate deveni dintr-o dată foarte importantă, viaţa unei femei curge în ture de noapte banale, flancate de zile de plictiseală, prudenţa copacilor bătrâni primăvara ş jocul de pinacle al doamnei Bartolomeu, tovarăşul Clipici, securistul care îi cerea „revoluţionarei” să-l sune doar dacă are „ceva de semnalat”, replica atribuită lui Ceauşescu:„Pune Radu pe el!” (Radiază-l!), copiii de opt-zece ani care, la garage-sale, „erau hapsâni, ţineau la preţ, nu lăsau un cent de la ei”, tentativa poetului de a-şi vinde cel mai recent volum în biserică: „Citiţi ultima mea carte, «Farmecul iubirii»! Cu dedicaţie de mână”, „Viaţa e mişto în România, dacă eşti turist”.

Dar teritoriul pe care Mircea Gheorghe navighează relaxat, cu pânzele în vânt, este acela al relaţiei de cuplu. Fie că este vorba de o pereche marcată de egoismul şi boala lui (Onu, în povestirea Zid), fie de una aflată la primele certuri (Iubire, bibelou de porţelan) sau mai hârşită, în care soţia „adorată şi vigilentă” e „totdeauna un zid împotriva intruselor” (Vacanţa), Mircea Gheorghe dovedeşte o remarcabilă cunoaştere a resorturilor intime şi are experienţa necesară pentru a păstra faţă de emoţii distanţa potrivită. Este de notat măiestria cu care schimbă eul auctorial în Zid, cum se pune în pielea personajelor: terestra Lavinia şi Onu, cel tulburat („Rămânea ore întregi vlăguit, înspăimântat şi plin de ură. Faţă de toţi...”), nesigur („De când mi-au dat drumul, nu mai ştiu ce vreau, dar ea cred că intuieşte”), care are şi el străfulgerări lucide, momente de acuitate luminoasă într-un întuneric ce stă să-l cuprindă („Atunci când suferi, deznădejdea celui de lângă tine este mai rea decât deznădejdea ta, e ca o condamnare”). Este meritoriu felul în care construieşte intriga şi suspansul în Vacanţa, povestea unui cuplu ce-şi caută tinereţea într-o vacanţă de noiembrie în Republica Dominicană („Noi eram sfioşi, temători, inhibaţi – doi oameni porniţi iremediabil spre bătrâneţe şi parcă simţindu-se vinovaţi din cauza asta”). Dacă pentru ea, excursia nu iese din tipare – îşi supraveghează soţul cu ochi atent când e vorba de cealaltă femeie, nelăsându-se convinsă că interesul acestuia e doar „literar”, dar îi priveşte cu ochi critic şi activitatea de scriitor („ - E stupid! Cu adevărat stupid, a zis Ana necruţătoare. Pentru ce-ţi trebuie să moară cineva? Ai o pornire spre literatura de gang.”), pentru el, această ieşire într-un loc exotic, cu o furtună ce pune la încercare nervii tuturor, înseamnă aventură detectivistă, ispită, prilej de analiză a relaţiei („Ne-am cufundat în gânduri, fiecare pentru sine, cu deprimarea proprie”, „Se certa cu mine în gând, o să izbucnească în curând, mi-am zis puţin enervat. Cine ştie ce avea să-mi reproşeze? Poate acelaşi lucru pe care-l observam şi eu la ea. Nemulţumirea permanentă”). Crima din povestirea de început, apare şi în textul bine articulat, de final, de data aceasta fără dubii, dar imprevizibilă şi aparţinând doar fundalului şi unui prezent „insesizabil”, care „de fapt nu exista”. „Ceea ce conta era fragilitatea noastră”, înţelege personajul-scriitor, mărturisind un crez pe care Mircea Gheorghe şi-l asumă, căci dincolo de învelişul umoristic, de farmecul liniilor imprecise şi de subtilitatea agreabilă, există în acest volum şi în proza sa un sâmbure tare: al empatiei, al dragostei, al gingăşiei casante şi triste din gestul amical de despărţire, spontan şi inutil, adresat unei tinere femei oarbe.