Eseurile lui Milan Kundera publicate în volumul Le rideau la Gallimard în 2005 se apropie de formula unui jurnal de idei organizat în jurul câtorva teme cardinale dintre care una dintre cele mai semnificative şi mai incitante la reflecţie este identitatea culturalǎ a Europei centrale.
Stabilit în Franţa în anii ’70, dobândind apoi o notorietate mondialǎ ca scriitor de expresie francezǎ – dar fǎrǎ sǎ-şi piardǎ prin aceasta identitatea cehǎ – Kundera se aflǎ într-o poziţie privilegiatǎ pentru a privi nu doar în jurul sǎu, în spaţiul francez de adopţie, ci şi în urmǎ, spre zona pe care a pǎrǎsit-o. Este interesant – şi aici gǎsim una din sursele senzaţiei de confort pe care ni-l dau eseurile sale – cǎ aceastǎ zonǎ depǎşeşte cu mult graniţele geografice ale ţǎrii natale, acoperind întreaga Europa centralǎ. Dar ce înseamnǎ Europa centralǎ? E o întrebare doar în aparenţǎ elementarǎ. Kundera însuşi şi-o pune în încercarea pânǎ la un punct iluzorie, de a degaja o unitate aparte, diferitǎ de cea a Occidentului. Geografic, ea ar putea desemna toate naţiunile mici, situate între douǎ mari puteri europene, Rusia şi Germania. Dar de care naţiuni e vorba? Se numǎrǎ printre ele şi Ţǎrile Baltice? „Şi România, trasǎ de biserica ortodoxǎ spre est şi de limba sa romanicǎ spre vest? Şi Austria care mult timp a reprezentat centrul politic al acestui ansamblu?” Dificultatea e sporitǎ de faptul cǎ, pe de o parte, toate naţiunile acestea nu au avut de-a lungul istoriei „o voinţǎ clarǎ şi permanentǎ de a crea un ansamblu comun” şi, pe de alta, cǎ ele „n-au fost niciodatǎ stǎpâne nici pe soarta nici pe frontierele lor. Ele au fost rareori subiecte şi mai totdeauna obiecte ale Istoriei”. Derivatǎ din aceastǎ observaţie este lipsa lor de solidaritate: „Unitatea lor era neintentionatǎ. Ele erau aproape unele de altele nu prin voinţǎ, nici prin simpatie, nici prin proximitate lingvisticǎ, ci datoritǎ situaţiilor istorice comune care le adunau, în epoci diferite, în configuraţii diferite şi în cuprinsul unor frontiere mişcǎtoare, niciodatǎ definitive.”
Fǎrǎ îndoialǎ, Kundera greşeşte când crede cǎ aceste observaţii particularizeazǎ Europa centralǎ. Nicǎieri, nici în Europa, nici în restul lumii, vecinǎtatea dintre douǎ sau mai multe naţiuni nu este rezultatul „voinţei” şi „simpatiei”, iar „proximitatea lingvisticǎ”, atunci când existǎ, este nu o cauzǎ, ci un efect al vecinǎtǎţii şi al „situaţiilor istorice comune”. Dar din alt punct de vedere, scriitorul ceh avea dreptate sǎ caute numitorul comun al naţiunilor din Europa centralǎ în istoria lor dificilǎ. Dacǎ românii reproşeazǎ Occidentului cǎ i-a abandonat lui Stalin la Yalta, scriitorul ceh reproşeazǎ aceluiaşi Occident abandonarea Cehoslovaciei la München, în faţa lui Hitler în toamna anului 1938. Diplomaţii cehi n-au fost acceptaţi sǎ participe direct la discuţiile dintre reprezentanţii marilor puteri europene ale timpului şi au fost invitaţi sǎ aştepte într-o camerǎ alǎturatǎ rezultatul negocierilor. Când au fost convocaţi, dupǎ o noapte albǎ de aşteptare înfriguratǎ, „Chamberlain şi Daladier, obosiţi, blazaţi le-au anunţat, cǎscând, verdictul de moarte”. Şi iatǎ cǎ Milan Kundera citeazǎ, cu ironie amarǎ cuvintele lui Chamberlain despre Cehoslovacia, cuvinte care, cu siguranţǎ, ar fi putut fi rostite şi despre România, mai târziu, la Yalta: „O ţarǎ îndepǎrtatǎ despre care ştim puţin (a far away country of which we know little). Aceste cuvinte faimoase prin care Chamberlain voia sǎ justifice sacrificiul Cehoslovaciei erau drepte. Existǎ în Europa pe de o parte ţǎrile mari, instalate în sala de negocieri, şi cele care aşteaptǎ toatǎ noaptea în anticamerǎ”.
Kundera nu leagǎ sintagma „naţiune micǎ” de numǎrul locuitorilor. Calificativul „mic” se referǎ la situaţia defensivǎ în faţa Istoriei. Polonia, observǎ el, are o populaţie egalǎ cu a Spaniei. Dar în timp ce Spania nu a fost niciodatǎ ameninţatǎ în existenţa ei, statul polonez a dispǎrut pentru mai bine de un secol, ţara fiind împǎrţitǎ între vecinii ei mai puternici decât ea.
Argumentele istorice ale lui Kundera nu trebuie luate ad litteram, justeţea lor nu vine din precizia detaliilor, ci din sesizarea unei tendinţe generale. Drept este sǎ observǎm cǎ mitologia istoricǎ a natiunilor est şi central europene este axatǎ pe caracterul lor defensiv în faţa marilor imperii cu care se învecineazǎ. În timp ce Occidentul este expansionist, misionar şi colonizator, Europa centralǎ este formatǎ din naţiuni care-şi apǎrǎ „sǎrǎcia şi nevoile şi neamul”. Dar în pofida unui asemenea numitor comun imaginea Europei centrale este pentru Kundera policentricǎ, diferitǎ, aşadar, dupǎ cum e examinatǎ de la Varşovia, de la Budapesta, de la Zagreb sau de la Praga. Europa centralǎ, via Praga, este de o varietate şi o consistenţǎ a tradiţiilor culturale şi istorice cu nimic inferioare celor ale Occidentului : „De la fereastra cehǎ, eu vǎd la jumǎtatea secolului al XIV-lea prima universitate central-europeanǎ deschisǎ la Praga; vǎd în secolul al XV-lea revoluţia husitǎ care anunţǎ Reforma; vǎd în secolul al XVI-lea Imperiul Habsburgic, alcǎtuindu-se progresiv din Boemia, Ungaria şi Austria; vǎd rǎzboaiele care timp de douǎ secole vor apǎra Occidentul în faţa invaziei turceşti; vǎd Contra-Reforma cu înflorirea artei baroce care imprimǎ o unitate arhitecturalǎ acestui vast teritoriu pânǎ în Ţǎrile Baltice” .
Dacǎ pe de o parte Imperiul Habsburgic a prilejuit naţiunilor central europene intrarea în marea istorie, pe de alta, tot el a fost locul în care au apǎrut şi s-au definit, prin opoziţie, diferitele naţionalisme ce refuzau germanizarea. Însǎşi Austria s-a demarcat ca o unitate aparte, de sine stǎtǎtoare, în raport cu mai marele conglomerat german în care identitatea ei risca sǎ disparǎ. Din nefericire, toate ţǎrile, cu excepţia Austriei, care făceau parte din Imperiul habsburgic destrămat în urma Primului război mondial s-au gǎsit, după treizeci de ani strânse laolaltǎ sub dominaţia Rusiei comuniste. Revoltele antisovietice care au izbucnit în aceste ţǎri, în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia sunt pentru Kundera o marcǎ de nobleţe a Europei centrale: „nu vǎd nimic mai demn de admiraţie în Europa din a doua jumǎtate a secolului al XX-lea decât acest lanţ de aur al revoltelor care timp de patruzeci de ani au minat Imperiul de Rǎsǎrit, l-au fǎcut de neguvernat şi au anunţat sfîrşitul puterii sale.”
Dar Kundera nu este istoric, şi felul în care priveşte el Europa centralǎ face parte din-tr-un context mult mai amplu. Esenţialul pentru el constǎ, de fapt, în examinarea diferenţelor de identitate culturalǎ. Iatǎ, de exemplu, sensul noţiunilor de „artǎ modernǎ”, de „roman modern” în Europa centralǎ, faţǎ de o ţarǎ ca Franţa. Punctul de plecare, raţioneazǎ Kundera, este acelaşi, arta modernǎ este o revoltǎ radicalǎ împotriva esteticii trecutului. Dar se întâmplǎ ca trecutul sǎ nu fie acelaşi. Urmarea este cǎ „modern” în Franţa nu seamǎnǎ cu ce este „modern” în Europa centralǎ. Anticlasicimsul, antiraţionalismul, antirealismul, antinaturalismul, rebeliunea liricǎ a lui Baudelaire şi Rimbaud, toate acestea conducând la o devalorizare a romanului, erau cât se poate de fireşti în Franţa, dar nu erau la fel şi în Europa centralǎ: „În Europa centralǎ, situaţia era diferitǎ; opoziţia faţǎ de tradiţia extaticǎ, romanticǎ, sentimentalǎ conducea modernismul câtorva genii, al celor mai originale, cǎtre arta care este sfera privilegiatǎ a analizei, a luciditǎţii, a ironiei: romanul.”
Sǎ fie oare pledoaria lui Milan Kundera o pledoarie pro domo? Pro domo în ce sens? Ca romancier sau ca om de culturǎ aparţinând spaţiului Europei centrale?
În amândouǎ sensurile, este vorba şi despre o ipostazǎ şi despre cealaltǎ. Ca tip de romancier, Kundera se revendicǎ de la o tradiţie ce porneşte de la înnoitori, de la un Rabelais, un Cervantes sau un Sterne – aşadar de la tradiţia marilor culturi europene, occidentale – dar ca romancier modern el se simte apropiat de o „pleiadǎ” de autori care fac parte, aidoma lui, din spaţiul central-european: Kafka, Musil, Broch, Gombrowicz, „poeţi ai romanului”, „pasionaţi pentru forma şi noutatea lui.” Sentimentul acesta de apartenenţa la spaţiul cultural central-european, considerat ca un spaţiu precis şi distinct în configuraţia globalǎ a Europei, este atât de puternic la Milan Kundera, încât orice alta afiliere i se pare nu doar inacceptabilǎ, ci de-a dreptul destabilizatoare.
Un critic, într-o prefaţǎ ce o pregǎtea pentru unul dintre romanele sale, povesteşte Kundera, l-a comparat în mod insistent şi mǎgulitor cu Dostoievscki, Gogol, Bunin, Pasternak, Mandelstam şi cu dizidenţii ruşi. Iatǎ concluzia: „Îngrozit, am împiedicat publicarea ei. Nu cǎ aş simţi o antipatie faţǎ de aceşti mari scriitori ruşi, dimpotrivǎ, îi admir pe toţi, dar în tovǎrǎşia lor eu deveneam un altul. Îmi amintesc mereu spaima ciudatǎ pe care textul acela mi-a produs-o: deplasarea într-un context care nu era la meu, o trǎiam ca pe o deportare”.
(Fragment din Imprevizibilul triumf, Editura Institutul european, 2008, p. 65-71)