În septembrie 1993 la Philadephia, în Statele Unite murea, în urma unui accident banal o scriitoare bǎtrânǎ şi celebrǎ din emigraţia rusǎ, Nina Berberova. Nǎscutǎ în 1901 dintr-o familie bogatǎ, cu dublǎ ascendenţǎ, ruseascǎ şi armeanǎ, pǎrǎsise Rusia la douǎzeci şi doi de ani împreunǎ cu poetul Vladislav Kodasevici, spre a evita persecuţiile la care erau supuşi mai toţi intelectualii dupǎ revoluţie. Cuplul se stabilise mai întâi la Berlin, dar apoi hoinǎrise timp de trei ani prin toatǎ Europa, pentru a se fixa în cele din urmǎ la Paris. Dupǎ despǎrţirea de Kodasevici în 1932 (mort în 1939), Nina Berberova a mai stat în Franţa pânǎ în 1950. A emigrat în acel an în Statele Unite, fǎrǎ sǎ cunoascǎ engleza, doar cu o vizǎ temporarǎ şi cu, drept avere, cincizeci de dolari. În perioada „parizianǎ”, publicase romane şi nuvele într-o revistǎ a emigraţiei ruse.
În Statele Unite, a urmat traseul tipic al unui imigrant care pornea de la nimic. „Şapte ani, şapte profesii”, va nota ea în memoriile ei intitulate Sublinierile îmi aparţin. „Unele au fost ciudate, altele foarte banale, altele în sfârşit m-au obligat sǎ muncesc greu, astfel încât seara nu mai aveam puterea sǎ citesc nici ziare, nici romane”.
Deprimatǎ, în primul an, a vrut chiar sǎ se apuce de cerşit. S-a trezit însǎ repede. A devenit activǎ în comitetul redacţional al unei publicaţii ruseşti, Punţile (Mosti) unde a publicat eseuri despre Nabokov, Gorki, Schliemann şi, în 1954, s-a cǎsǎtorit cu pianistul George Koşevitschi, obţinând astfel şi viza de rezidenţǎ permanentǎ. Peste câţiva ani a reuşit chiar sǎ-şi facǎ o scurtǎ carierǎ universitarǎ ca profesoarǎ de rusǎ, la Yale şi la Princeton University, carieră care a durat pânǎ la pensionarea din 1971.
Foarte târziu, în destinul lipsit de relief al scriitoarei de acum octogenarǎ – care între timp îşi publicase în englezǎ şi-n rusǎ memoriile – s-a produs însǎ o schimbare fundamentalǎ. Prin intermediul traducǎtoarei Lydia Schweitzer, Hubert Nyssen, directorul editorial de la Actes Sud descoperǎ romanele şi nuvelele publicate de Nina Berberova în Franţa, în anii ’30 şi ’40. Entuziasmat, editorul francez se grǎbeşte sǎ obţinǎ drepturile internaţionale pentru toate scrierile ei, publicǎ în 1985 Acompaniatorea şi apoi, an dupǎ an, celelalte scrieri, nu doar în francezǎ – în Franţa cǎrţile ei devenind, toate, best-sellers-uri – ci şi în alte peste douǎzeci de limbi (în româneşte au apǎrut la Humanitas Afacerea Kravcenko şi Doamnele din Sankt-Petersburg, în 2005 şi 2006). Celebrǎ şi împǎcatǎ cu Rusia, „bǎtrâna doamnǎ” va vizita în 1989, ca urmare a unei invitaţii oficiale, ţara pe care o pǎrǎsise în urma cu peste 65 de ani…
Literatura Ninei Berberova este debitoare marii tradiţii literare ruseşti de la Gogol la Dostoievski. Dealfel Acompaniatoarea, micul roman servind (alǎturi de memorii) drept captatio benevolentiae pentru toatǎ opera scriitoarei, are o facturǎ dostoievskianǎ à rebours. Este o dramǎ simplǎ, povestitǎ cu naturaleţe din interiorul unui personaj care, privit din afarǎ, ar avea toatǎ încǎrcǎtura de imprevizibil şi de exaltare comunǎ marilor personaje dostoievskiene.
Dar dincolo de romane şi nuvele, sunt exemplare la Nina Berberova paginile din Sublinierile îmi aparţin. Ele alcǎtuiesc de fapt un roman complex în care ne întâlnim cu unul dintre evenimentele fondatoare ale complicatului secol XX – Revoluţia bolşevicǎ – şi cu urmǎrile sale asupra intelectualitǎţii ruseşti şi europene într-o perioadǎ dramaticǎ şi înşelǎtoare pentru o mare parte a elitelor occidentale.
*
Mesajele oficiale, propagandistice care veneau din Rusia anilor ’20 şi chiar de mai târziu se bucurau, printr-o tragicǎ dar probabil foarte omeneascǎ eroare, de mult mai mult credit decât mǎrturiile emigranţilor ruşi. Memoriile Ninei Berberova surprind aceastǎ singurǎtate fundamentalǎ a emigraţiei ruse, predicatoare în pustiu, incapabilǎ sǎ transmitǎ Occidentului mesajul pe care-l deţinea. Dar era oare vorba de o incapacitate de comunicare a „intelighenţiei” ruse, sau de un refuz/o incapacitate a Occidentului de a înţelege ce i se comunica?
Paginile din Sublinierile îmi aparţin sunt pline de portrete sensibile, de evocǎri, de reflexii pasionate nu atât originale, cât adecvate contextului, de observaţii precise şi tǎioase – dar totul se petrece, indiferent cǎ e vorba de Rusia, Germania sau Franţa, într-o lume exclusiv ruseascǎ. Parisul se compune, s-ar zice, din instituţii, parcuri, bulevarde, cinematografe, restaurante, cafenele etc. franţuzeşti şi o populaţie de emigranţi ruşi. Scriitorii, şi în general intelectualii ruşi, se întâlnesc numai ei între ei, plâng trecutul şi dispariţia Rusiei adevǎrate sau a ceea ce crede fiecare cǎ a fost Rusia adevǎratǎ; unii (Gorki, Alexei Tolstoi) vor sǎ se întoarcǎ în ţarǎ şi se pregǎtesc pentru asta, alţii nu, chiar dacǎ detestǎ Occidentul. Cei mai mulţi, şi memorialista însǎşi, trǎiesc materialiceşte strâmtoraţi într-un soi de cocon cultural confortabil, îşi citesc unii altora ce scriu, îşi dedicǎ poezii, se entuziasmeazǎ şi se gratuleazǎ reciproc pentru reuşitele lor literare, îşi comunicǎ ultimele ştiri din ţarǎ şi strânşi câte trei, câte patru în faţa ceaiului tradiţional discutǎ numai subiecte ruseşti. Relaţiile lor cu lumea exterioarǎ penduleazǎ în jurul unei teme unice, acaparatoare: ce se întâmplǎ în Rusia.
Dupǎ al doilea rǎzboi mondial, datele problemei se schimbǎ. Compatrioţii Ninei Berberova au murit, au îmbǎtrânit, au încercat sǎ se reconcilieze cu un regim ce pare de acum indestructibil ori au emigrat în Statele Unite, şi pentru prima datǎ memorialista, în pofida spiritului ei deschis şi pro-occidental, şi cu toatǎ gratitudinea mǎrturisitǎ pentru cultura francezǎ, are sentimentul unei singurǎtǎţi ireparabile. Când mediul rusesc din jurul ei a dispǎrut, ea simte cǎ nimic nu o reţine în Franţa, chiar dupǎ aproape treizeci de ani de viaţǎ parizianǎ: „Trǎiam singurǎ, fǎrǎ invitaţi la masǎ, fǎrǎ sǎrbǎtori, fǎrǎ zile de lucru, fǎrǎ duminici şi aproape fǎrǎ cǎrţi. Ceilalţi fuseserǎ eliberaţi, reveniserǎ la casele lor şi reîncepuserǎ sǎ trǎiascǎ. Pentru mine nu exista nici o întoarcere”. Iar când se gândeşte la bibliotecile pariziene unde ar putea sǎ-şi petreacǎ prea multul timp liber, prima care-i vine în minte – şi a cǎrei dispariţie o deplânge – este tot o bibliotecǎ ruseascǎ, biblioteca Turgheniev. Va îmblânzi aceastǎ singurǎtate printr-o nouǎ emigrare în Statele Unite, într-un efort de a regǎsi în America societatea ruseascǎ dispǎrutǎ în Europa.
Sǎ sugereze oare vieţile celor pe care-i evocǎ Nina Berberova şi alǎturi de ele, propria-i experienţǎ, o inapetenţǎ şi o inaptitudine pentru adapatare, pentru integrare şi în cele din urmǎ un refuz categoric al aculturaţiei? De-ar fi aşa, aceastǎ inaptitudine e o valoare sau un defect? E semnul unui ataşament profund faţǎ de ţara natalǎ, indicele unei structuri adânci, conservatoare şi pozitive, al unui caracter puternic, sau dimpotrivǎ, dovada unei empatii deficiente, a unei incapacitǎţi de depǎşire a valorilor naţionale şi, în ultima instanţǎ, o infirmitate, o slǎbiciune şi un teren potrivit pentru cultivarea şovinismului? Probabil cǎ verdictul depinde de punctul în care ne situeazǎ experienţa proprie. Putem avea între Kundera şi Soljeniţin, cu o egalǎ îndreptǎţire, fiecare preferinţele noastre, dar revenind la mesajul pe care emigraţia rusǎ trebuia sǎ-l transmitǎ Occidentului în perioada dintre cele douǎ rǎzboaie, se poate presupune cǎ una dintre cauzele pentru care el nu a fost credibil a fost şi aceastǎ izolare ce va fi pǎrut multor intelectuali francezi de stânga, trufaşǎ, încǎrcatǎ de culpabilitate, aşadar involuntar conformǎ cu imaginea lansatǎ de propaganda populistǎ bolşevicǎ.
Dar bile negre existǎ şi de partea cealaltǎ. Nina Berberova povesteşte relativ amǎnunţit şi în Sublinierile îmi aparţin despre „afacerea Kravcenko”, subiectul cǎrţii cu acelaşi titlu, publicatǎ în 2005 şi în româneşte. Kravcenko era un diplomat sovietic care în plin rǎzboi, în 1943, a hotǎrât sǎ rǎmânǎ în Statele Unite. Acolo a scris celebra carte, tradusǎ în numeroase limbi, Am ales libertatea unde denunţa existenţa lagǎrelor sovietice. Diplomatul rus nu numai cǎ nu a fost crezut, dar împotriva lui, Lettres françaises a montat o adevǎratǎ campanie de defǎimare. Dupǎ rǎzboi, în 1949, Kravcenco s-a apǎrat de acuzaţiile de fascist şi simpatizant hitlerist în cadrul unui proces foarte mediatizat. Dezvǎluirile lui au fost însǎ bagatelizate cu mǎrturii false venite din partea unor personalitǎţi ilustre şi venerabile. Or în 1962 când a apǎrut – în Rusia! – şi apoi în franţuzeşte cartea acuzatoare a lui Soljeniţin, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, toatǎ lumea a înţeles cǎ fostul diplomat avusese dreptate. Nina Berberova care publicase reportaje detaliate despre desfǎşurarea procesului într-o revistǎ ruseascǎ parizianǎ noteazǎ: „/…/ mǎ aşteptam ca mǎcar una dintre personalitǎţile acestea care minţiserǎ sub jurǎmânt în procesul din 1949 sǎ reacţioneze la aceastǎ operǎ. Nici vorbǎ de aşa ceva.”
Refuzul multor intelectuali de marcǎ din Occident de a-şi revizui imaginea edulcoratǎ despre lumea comunistǎ, chiar când au avut la dispoziţie informaţii furnizate de cei care veneau din mijlocul ei, nu s-a limitat, fireşte, la „afacerea Kravcenko”. Iatǎ, de exemplu, mefienţa cu care au fost primite relatǎrile despre persecutarea scriitorilor: „De sute de ori am observat fapte similare”, scrie Nina Berberova. „Nenumǎraţi scriitori din emigraţie au încercat atunci sǎ se facǎ auziţi de cǎtre opinia publicǎ europeanǎ, dar n-au reuşit nimic. Timp de douǎzeci şi cinci de ani /dupǎ 1917/ intelectualii din Europa şi din America nu au crezut în realitatea persecuţiilor la care erau supuşi scriitorii ruşi de cǎtre partidul comunist”.
Gǎsim în rândurile acestea unul dintre rǎspunsurile posibile la întrebarea virginalǎ de mai târziu, „cum a fost posibil?” referitoare atât la ororile comuniste cât şi la cele naziste…
Memoriile Ninei Berberova se terminǎ cu o eleganţǎ din vremuri de mult apuse: „De acum încolo trebuie sǎ fac faţǎ necunoscutului întrucât am epuizat multiplele faţete ale existenţei. Mǎ pregǎtesc sǎ înfrunt ultima experienţǎ ce-mi rǎmâne de descoperit, aceea pentru care mi-am dat deja consimţǎmântul cu mult timp în urmǎ. Ea nu mǎ sperie pentru bunul motiv cǎ este inevitabilǎ”.
Când scria rândurile de mai sus, prin anii ’60, memorialista nu bǎnuia cǎ o aşteaptǎ experienţa celebritǎţii şi, mai ales, bucuria de a asista la prǎbuşirea sistemului ce o obligase sǎ se expatrieze în urmǎ cu aproape şaptezeci de ani. Singurǎtatea ei târzie va fi fost luminatǎ de acest mare şi imprevizibil triumf.
(Fragment din Imprevizibilul triumf, Editura Instittul European, 2008, p. 71-76)