Salvatore se întorsese în apartamentul ăsta care era ieftin după ce un an de zile locuise într-un alt cartier mai scump. Avusese o slujbă bună. Acum, dacă o pierduse, trebuise să se întoarcă aici. Fusese norocos fiindcă apartamentul în care locuise era încă liber. Avea aceiaşi vecini. Dar nu mai era bătrânul român de vizavi cu care făcea partide interminabile de canastă în fiecare zi. Dupǎ ce-şi aranjase bagajele coborâse la administrator şi-l întrebase în engleza lui stricată ce se întâmplase cu el. Se mutase? Nu, nu se mutase. Era plecat pentru câteva zile în Vermont cu fata cea mică. Era însă tare bolnav.
– Ce are?
– O să-l vezi, trebuie să se întoarcă zilele astea…
Într-o dimineaţă, cam peste o săptămână, auzi soneria sunând lung. Deschise. Era bătrânul. Îl privea zâ mbitor şi cu prietenie. În spatele bǎtrânului, se vedea uşa deschisǎ de la apartamentul lui, şi masa. Şi pe masǎ, un pachet de cǎrţi de joc desfǎcut.
– Te aştept!
Salvatore nu vorbea româneşte, dar pricepea că este vorba despre invitaţia obişnuită la partida de canastă. S-ar fi zis că bătrânul îi pândise venirea. Dar azi, în mod special, nu avea chef de cãrţi. Aseară fusese la Cazino şi pierduse 300 de dolari. Pentru un imigrant care trăia din ajutor social era mult. Chiar foarte mult. Avea în faţă aproape o lună şi nici un ban de trai. Ca acasă. Se simţea vinovat şi ar fi vrut să bea ceva tare.
– Astăzi nu jucăm cărţi omule!, zise mişcându-şi degetul arătător de mai multe ori la dreapta şi la stânga.
Se putea înţelege cu el doar prin semne. Bătrânul se încruntă.
– Cum adicã? Ce-i asta? îl chestionã el pe româneşte. Ce dai din mâna aia?
– Astãzi nu jucăm, sunt ocupat…
Bãtrânul pricepu cã indianul, aşa îi zisese el de la început, îl refuză. Îl privi cu necaz.
– Nu jucam. Nu-pot-juca-nimic-astãzi, vorbi rar Salvatore în englezeşte, aproape silabisind.
Bătrânul îşi depărtă mâinile a neputinţă. Bărbia îi tremura.
– Nu joci, nu joci. Asta e. N-am să mă rog acum de dumneata… La revedere! Şi intră în apartamentul lui trântind uşa.
Salvatore se duse la frigider şi-l deschise larg. Pe uşă mai avea o sticlă de bere de golită pe jumătate. O scoase, o duse la gură şi după ce-o goli o puse pe masă. Umblă în dulapul de haine Nu avea prea multe. Scoase hainele, le trânti pe pat şi începu să caute în buzunare. Avea nevoie de bani. Poate se întâmpla o minune, poate găsea cine ştie cum, uitată, vreo bancnotă de 20. Atât, 20. Atât îi trebuia pentru o sticlă de tequila. Sau pentru un scotch canadian. Dar nu găsi decât mărunţiş, vreo trei dolari şi ceva.
Terminase şi se pregătea să-şi aşeze hainele înapoi în dulap când auzi iar soneria. Deschise uşa cu băgare de seamă.
– Te aştept să facem o partidă… spuse bătrânul zâ mbitor din prag. Il privea pe sub sprâncenele albe cu simpatie.
Salvatore se uită la el cu ostilitate.
– Nu jucăm nimic astăzi omule, ţi-am spus acum zece minute.
Îi întoarse spatele supărat. Îl auzi cum intra la el. O uşă scârţâitoare care se închidea încet. Era, probabil, descumpănit românul… „Fiecare cu problemele lui”, gândi Salvatore.
Îşi puse hainele la loc şi se duse la noptiera micuţã de la capãtul patului. Avea acolo într-un sertar un borcan în care punea monezile de un cent şi de cinci rămase de la cumpărături. Borcanul era plin pe trei sferturi. Intr-un alt sertar, avea o pungă cu tuburi de hîrtie. În fiecare putea pune 50 de cenţi. Sau doi dolari, în tuburile cu formatul de cinci cenţi. Le numără. Dacă le umplea pe toate, le-ar fi schimbat la bancă pentru 15 dolari în bancnote. Nu era rău. Răsturnă monedele în pat şi începu să umple tuburile. Era la al cincilea, când auzi soneria pentru a treia oară. O lăsă să sune de mai multe ori înainte să deschidă.
Era tot bătrânul. Avea faţa luminată a surpriză:
– Bună ziua. Credeam că nu eşti acasă. Facem o partidă?
Salvatore îl privi cu atenţie.
– N-am mai vorbit astăzi?
– Poftim înăuntru! insistă bătrânul. Trebuie să facem o partidă… Una mică…. Şi deschise larg uşa care dădea în apartamentul lui.
Era atât de jalnică vocea, atât de rugător tonul, încât nu putea să-l mai refuze. Îşi puse la repezeală o haină şi intră la bătrân în casă.
Mirosea urât înăuntru. Un apartament de om sărac. La fel ca în urmă cu un an. O canapea scofîlcita şi slinoasã, două scaune jupuite, o masă acoperită cu muşama, un scrin negru plin de hîrtii, de broşuri publicitare şi de reclame. Pe jos, un covor murdar şi subţire.
Era totuşi cea schimbat. Apăruseră multe fotografii. Peste tot, pe pereţi, pe scrin pe masă. Fotografii decolorate sau în alb-negru vechi de zeci de ani. Din tinereţe. Cu copiii, cu nevasta, cu prietenii. Bătrânul fusese un bărbat slab şi înalt, puţin cocoşat, cu umerii înguşti şi mâinile lungi. Părea umil şi viclean. Într-una din fotografii, era înconjurat de oameni mai în vârstă. În faţa lui, în primul rând, un băieţel de vreo zece ani pieptănat îngrijit, cu cărare, în pantaloni scurţi şi largi. Intimidat şi cu privirea opacă.
Salvatore o luă în mână şi arătă băieţelul cu degetul:
– Băiatul meu. Avocat. Are un cabinet cu patru avocaţi care lucrează pentru el.
Salvatore luă o altă fotografie în care apărea o femeie îmbrăcată într-o blană scumpă. Un bărbat o trăgea de reverele hainei spre el. Amândoi râd spre aparatul de fotografiat. I-o arătă bătrânului.
– Şi aici?
– Fata mea, dentistă. Ăsta e bărbatul ei. E de mult, când i-a cumpărat vizonul.
Salvatore nu înţelege, dar dă din cap că da, adică ştie despre cine e vorba.
În urmă cu un an, bãtrânul îşi aducea aminte o grămadă de lucruri din tinereţe. Îi plăcea să povestească fel de fel de chestii când împărţea cărţile sau când făceau o pauză. Dornic să ştie ce i se spune, Salvatore se interesase atunci în dreapta şi-n stânga despre istoria bătrânului. Cu o lună înainte să se mute în apartamentul celălalt, mai scump, venise în bloc administratorul de acum.
Era şi el tot român, ca bătrânul. Se umpluse Montrealul de români care administrau blocuri. Se împrietenise cu el. Administratorul cunoştea familia bătrânului din România, de mult, dinainte de emigrare. Aflase de la el că bătrânul venise de undeva din Cadrilater, la vârsta de 18 ani. În România, fǎcuse studii de medicinǎ veterinarǎ, intrase la comunişti şi ajunsese în doi ani un funcţionar important. Se ocupase printre altele, cu un proiect de naţionalizare a fabricilor şi atelierelor mari şi lucra şi acasǎ, pânǎ noaptea târziu, în secret, ascuns în camera lui. Nimeni nu avea voie să intre. Nevastă-sa îi lăsa mâncarea în prag şi bătea încetişor în uşă să-l anunţe că e ora mesei. Când s-a decretat apoi naţionalizarea, a fost o mică dramă în familie, înăbuşită repede. Nevastă-sa avea şi ea un atelier de pălării cu şapte angajaţi şi nu bănuise o clipă la ce lucra bărbatul ei cu atâta tragere de inimă.
La el în casă, portretul unui şef mare de-al lor, Stolin sau Stalin, parcă aşa spusese administratorul că-l chema, era la mare cinste, aşezat în vitrina cu servicii de porţelan, printre pahare şi cupe de şampanie de cristal. Ura capitalismul şi mai ales îi ura pe americani. Aici semăna cu Salvatore.
Pesemne că despre astea îi povestea bătrânul anul trecut. Nu era cine ştie ce. Viaţă.
Se aşezară la masă. Salvatore îşi scoase ceasul de la mână şi-l puse alături. Cureaua era prea strâmtă, îi lăsa urme pe piele.
Bătrânul se uită să vadă cât e ora.
– Zece jumate. Al meu e zece. A stat, poate nu mai are baterie. Ia sa-l pun la zece jumate, să vedem, merge?
Îşi potrivi meticulos ceasul şi luă cărţile de pe masă. Începu să le amestece. Le împărţi.
După primele două schimburi, privi iar spre ceasul de pe masă. Era mirat.
– Unşpe fără un sfert. Curios. Al meu e zece jumate.A stat. Cred că s-a terminat bateria. Ia să-l pun la unşpe fără un sfert, să vedem, merge?
Îşi aranjă din nou ceasul. Începură alt tur. Când se termină, bătrânul îşi potrivi iar ceasul, bombănind că probabil a stat din cauza bateriei. Şi pe urmă încă o dată.
Agasat, Salvatore îşi băgă ceasul în buzunar.
Jucau de o oră tăcuţi, fiecare cu ale lui. Bătrânul câştiga tot timpul. Fiindcă trişa. Salvatore se făcea că nu bagă de seamă, Îi era milă. Măcar asta să-i rămână amărâtului ăstuia, îşi spunea, satisfacţia că a câştigat la cărţi. Dar nu avea de gând să mai joace şi mâine.
Deodată bătrânul dădu cărţile de-o parte şi începu să vorbească. Vorbea repede. Salvatore se gândi că asta îl ajută să se simtã mai bine.
Îl întrerupse peste vreo zece minute ridicând mâna. Voia să bea puţină apă. Se duse în bucătăria de alături.
Era cu paharul plin când văzu găleata mică, galbenă, din plastic în care bătrânul strângea gunoaiele şi resturile de mâncare ce-i rămâneau de la masă. Era ceva acolo. Lăsă paharul de-o parte şi se aplecă intrigat. De sub o coajă înegrită de banană trase o bancnotă de 50 de dolari. O luă cu băgare de seamă şi se uită la ea lung. Era o bancnotă adevărată, era bună. O băgă în buzunar. De dincolo se auzea vocea bătrânului care începuse din nou să povestească. Răsturnă paharul în chiuvetă şi se întoarse în salon.
– Nu ai nimic de băut?
Bătrânul se uită la el cu ochi albi:
– Poftim?
– Nu ai nimic de băut? Un scotch sau un brandy. Făcu un semn ca şi cum ar fi avut un pahar şi l-ar fi dat pe gât.
– Ia de la bucătărie.
– Nu ai…
– Du-te şi ia-ţi singur. Ştii unde-s paharele…
– Bine, jucăm mai departe.
Strânse cărţile de pe masă şi începu să le amestece meticulos.
– Haide odată, se supără bătrânul, nu le mai învâ rti atâta, o să le toceşti.
Refuză să le taie.
– Sunt bune!
Salvatore câştigă acum pentru prima dată în dimineaţa asta. Apoi încă o dată şi încă o dată. De cinci ori la rând.
Bătrânul era furios.
– De ce joci aşa? Parc’ai juca pentru un milion… Eu voiam să facem o partidă mică, prieteneşte ca între doi vecini.
Încerca să trişeze, dar nu-i mai reuşea nimic. Celălalt nu-l mai ierta. „Joacă cinstit”. „Ai mai numãrat o dată punctele astea”. Îi dădea peste mână: „Ai luat două cărţi, asta pune-o la loc”. Îi trăgea cărţile din faţă şi-i număra el punctele. Acum trişa el.
Bătrânul îl privea neputincios şi cu ură.
– Ajunge! strigă el la un moment dat când Salvatore etală o canastă de valori. Gata, ajunge!
Strânse cărţile şi le băgă tremurând în pachet. Se duse şi deschise uşa în lături. Ţipă arătând coridorul:
– Afară!
Salvatore ieşi cu sufletul împăcat. În camera lui, scoase bancnota din buzunar şi o netezi cu grijă de faţa oglinzii de la baie. Pe urmă o băgă în portofel.
Trebuia să bea ceva tare astăzi. Să bea ceva tare şi pe urmă să meargă cu ce-i rămâne la Cazino, la împuţiţii ăia şi să-şi ia banii de aseară înapoi. Poate şi ceva pe deasupra. O să fie mai norocos diseară. Dimineaţa asta începuse bine.
Se îmbrăcă, fluierând în surdină şi, aruncându-şi o ultimă privire în oglindă, se pregăti să iasă.
Atunci auzi soneria de la uşǎ sunând lung.
(Din volumul Partida de canasta, Iaşi, Polirom, 2005).