Pascal foloseşte de douǎ ori în aforismele sale metafora trestiei gânditoare şi în ambele cazuri pentru a afirma cǎ adevǎrata demnitate a omului se întemeiazǎ pe capacitatea sa de a gândi. Mai întâi în fragmentul 104 (în ediţia lui Michel Le Guern, la Gallimard, 1977): ” Trestie gânditoare. Nu în spaţiu trebuie sǎ-mi caut demnitatea, ci în regula gândirii. N-aş avea nicicum mai multǎ de-aş stǎpâni domenii. Prin spaţiu, universul mǎ cuprinde şi mǎ reduce la un punct, prin gândire, eu îl cuprind. ” Al doilea fragment (186) reprezintǎ unul dintre cele mai celebre şi mai citate texte din istoria filozofiei occidentale: „Omul nu este decât o trestie, cea mai firavǎ a naturii, dar o trestie gânditoare. Nu este necesar ca universul întreg sǎ se înarmeze pentru a-l zdrobi: un abur, o picǎturǎ de apǎ sunt suficiente ca sǎ-l omoare. Dar în clipa când universul l-ar zdrobi, omul ar fi încǎ mai nobil decât ceea ce-l ucide pentru cǎ el ştie cǎ moare, în timp ce universul ignorǎ avantajul pe care îl are asupra lui.
Aşadar toatǎ demnitatea noastrǎ constǎ în gândire. De aici trebuie sǎ pornim şi nu de la spaţiul şi nici de la durata pe care nu le-am putea umple. Sǎ ne strǎduim deci sǎ gândim bine; iatǎ principiul moralei”.
Pe vremea lui Pascal trestia gânditoare nu ştia încǎ nimic despre microbi şi viruşi, nu-şi multiplicase infinit puterea prin aparate, nu strǎbǎtea pǎmântul de la un capǎt la altul într-o singurǎ zi, nu se conecta dupǎ voie, datoritǎ accesului instantaneu la informaţia planetarǎ, la viaţa tuturor semenilor sǎi. În oraşele şi satele lumii cufundate noaptea în beznǎ, oamenii priveau stelele strǎlucitoare şi simţeau infinitul ca un fapt real, concret şi copleşitor. „Liniştea eternǎ a acestor spaţii infinite mǎ înfioarǎ” scria Pascal (fr.187).
Existǎ astǎzi o parte a umanitǎţii pentru care textele de mai sus fǎrǎ sǎ fie câtuşi de puţin incomprehensibile, sunt mute. Nu le mai comunicǎ nimic.
În metropolele europene, americane şi asiate, luminate electric, trepidante de viaţǎ şi de zgomot, stelele sunt invizibile, „liniştea eternǎ a spaţiilor infinite” e doar o imagine frumoasǎ, iar spaţiul, saturat de prezenţa omului, – directǎ sau indirectǎ prin produsele culturii şi tehnologiei – mascheazǎ exiguitatea aventurii lui în imensitatea celestǎ. Din neolitic începând oamenii nu au fǎcut altceva decât sǎ balizeze spaţiul – drumuri, şosele, autostrǎzi, punţi, poduri, tunele, case, temple, biserici, piramide, zgârie-nori – şi timpul – olimpiade, ani, secole, milenii. Balizele acestea strunesc imaginaţia, desfiinţeazǎ infinitul, îl transformǎ într-o masǎ ordonatǎ de obiecte exprimabile. „Acum douǎ mii de ani”, „cu patru mii de ani în urmǎ”, sunt expresii care par a situa în timp realitǎţi apropiate ce nu intimideazǎ. Şi astfel, vorbim cu uşurinţǎ despre filozofii antici şi despre faraonii constructori de piramide ca despre nişte contemporani, şi nu ne sperie abisul ce ne separǎ de ei. Şi ne indignǎm de nebunia lui Erostrat care a vrut sǎ rǎmânǎ celebru ca distrugǎtor al templului zeiţei Artemis fǎrǎ sǎ ţinem seama cǎ fapta lui s-a petrecut acum peste 2300 de ani. (Când ne gândim însǎ la cei 2300 de ani ce vor urma dupǎ noi, sensibilitatea ni se crispeazǎ. Pentru cǎ nu mai avem puncte de reper intermediare în care sǎ ne putem imagina prezenţi).
Dar tot balizele acestea creeazǎ grandori convenabile ce devin surse ale unei false, – uneori binefǎcǎtoare, alteori periculoase – senzaţii de securitate şi putere, despre care ne vorbesc amǎnunţit sociologii. Dacǎ ne aflǎm într-o mulţime de pe un stadion brazilian sau englezesc, într-un convoi uriaş de pelerini murmurând rugǎciuni în drum spre locurile sfinte, într-o mulţime isterizatǎ la un concert de rock sau de jazz suntem contaminaţi de puterea însumatǎ a celor din jurul nostru şi pentru timpul cât ne aflǎm cu ei, în mijlocul lor, împǎrtǎşindu-le o clipǎ destinul, nu suntem nici trestii gânditoare, nici vulnerabili, nici muritori. Nu mai suntem persoane individuale şi separate de ceilalţi, ci doar frînturi entuziaste şi fericite pânǎ la isterie din persoana colectivǎ, uriaşǎ şi protectoare care ne copleşeşte şi ne absoarbe. De aici, în situaţii limitǎ şi dezastruoase pentru demnitatea umanǎ, dispariţia sentimentului de responsabilitate personalǎ şi participarea la crime colective fǎrǎ nici un fel de reţinere sau interogare moralǎ.
Din alt punct de vedere, lumea balizatǎ în care existǎm şi care produce mòdele şi modelele vremii noastre, trǎieşte într-un mediu fundamental aseptic, la adǎpost de invaziile catastrofale de şobolani şi insecte, de epidemii cumplite, în case cu televizoare, telefoane, aparate de radio, cǎrţi, albume, discuri, combine muzicale, calculatoare. Oamenii acestei lumi, spre deosebire de cei de pe timpul lui Pascal, se pot încumeta sǎ stea liniştiţi în camera lor fiindcǎ se înconjoarǎ de obiecte capabile sǎ le anuleze singurǎtatea şi sǎ-i împiedice, de fapt, sǎ rǎmânǎ doar cu ei înşişi.
Ce fǎcea un ins obişnuit acum douǎ-trei-patru sute de ani dupǎ lǎsarea nopţii? Timpul liber pe care azi îl consumǎm blazaţi în zeci de moduri plǎcute dar care ni se par insignifiante, cum era oare umplut pentru oamenii acelor vremi? Nu aveau timp liber? Dar dupǎ ce hrana era asiguratǎ, în anii cu recolte bune, veneau toamnele târzii şi ploioase şi iernile aspre când, dupǎ perioada sǎrbǎtorilor, existenţa devenea lentǎ şi apǎsǎtoare. Nu cumva plictiseala mucedǎ în care se târa viaţa de la o zi la alta – atunci când nu erau rǎzboaie sau epidemii devastatoare – explicǎ frenezia banchetelor, chermezelor şi nunţilor, din tablourile lui Bruegel, Rubens şi Jordaens, defularea aceea aproape sǎlbaticǎ a cǎrei intensitate trebuia sǎ vindece sufletul de morozitatea a zeci şi sute de zile cenuşii? Şi apoi spaima ca stare permanentǎ, nǎscutǎ din neputinţe, vulnerabilitate, prejudecǎţi… Sǎ uitǎm o clipǎ elitele, nici ele cu mult mai fericite, dar totuşi aflate în condiţii de excepţie care ne falsificǎ imaginea standard despre viaţa oamenilor din timpurile acelea. Sǎ ne gândim la omul obişnuit, la locuitorul anonim nu doar al Franţei şi Italiei „profunde”, ci şi al marginalelor ţǎri scandinave sau balcanice – ca sǎ ne limitǎm doar la Europa. Jean Delumeau ne-a dat o carte frumoasǎ despre evantaiul larg al spaimei ce învenina viaţa şi aşa dificilǎ a omului dinaintea secolului al XIX-lea: epidemiile de ciumǎ sau holerǎ, strǎinii de orice fel, întunericul, briganzii, apocalipsul, lupii, vrǎjitoarele – toate acestea se aflau în centrul unui imaginar pentru care viaţa nu avea decât extrem de puţine puncte luminoase… Câte dintre lucrurile pe care le citim sau le ascultǎm în zilele noastre cu admiraţie sau, dimpotrivǎ, cu indiferenţǎ nu sunt opere produse în vremurile acelea la lumina lumânǎrilor, de oameni geniali chinuiţi, suferind de frig sau de cǎldurǎ, de lipsǎ de higienǎ, de boli şi de dureri pe care azi le alungǎm cu o simplǎ pilulǎ, de izolare, de infirmitǎţi şi disconforturi pe care nici nu mai avem puterea sǎ ni le imaginǎm? Cum va fi arǎtat camera de la Port-Royal unde Pascal îşi scria aforismul despre trestia gânditoare? Câţi dintre noi ar putea gândi şi scrie în camera aceea?
Cu toate acestea multe dintre lucrurile de azi, devenite indispensabile, nu mai sunt percepute cu prospeţime, cǎci ne obişnuim cu miracolele culturii şi civilizaţiei cum ne-am obişnuit cu miracolele din naturǎ. Un robinet, un comutator ori o frunzǎ ne emoţioneazǎ la fel, adicǎ deloc.
Dar fragilitatea trestiei gânditoare s-a transmis operei ei tehnologice. Datoritǎ unei înlǎnţuiri, mai curând anecdotice decât dramatice, de benigne fenomene meteorologice, acum câţiva ani, într-o iarnǎ, mai multe zone din Quebec au fost private temporar de electricitate. Nu a trebuit mai mult pentru ca toate comoditǎţile locuitorilor din acele zone sǎ se prǎbuşeascǎ rapid, unele dupǎ altele, urmând o atotputernicǎ regulǎ a dominoului şi pentru ca oamenii sǎ fie cuprinşi de stupoare şi slǎbiciune. Au depǎşit criza cu ajutorul celorlalţi din jurul lor. Dar ce-ar fi fost dacǎ acest incident s-ar fi extins concomitent la nivel planetar? Obişnuit irevocabil cu traiul într-o naturǎ secundǎ şi artificialǎ, omul tehnologic din zilele noastre s-ar fi confruntat probabil cu umilinţa de a constata cǎ, redat naturii originare, el este mai firav decât omul, decât trestia gânditoare despre care vorbea Pascal.
(Fragment din Imprevizibilul triumf, Editura Institutul European, 2008, p. 59-65)