A scrie pe nisip

Existǎ puţine imagini mai elocvente despre destinul lamentabil al cǎrţilor decât cea a unui mare anticariat, cu mesele şi rafturile tixite cu volume oferite pe mai nimic. Desigur, unele dintre ele au avut şi continuǎ sǎ aibǎ o soartǎ glorioasǎ prin zeci de reeditǎri şi traduceri, au nimerit aici printr-o întâmplare nefericitǎ şi, de regulǎ, pǎrǎsesc repede locul, înhǎţate de vreun vizitator norocos, mulţumit  cǎ le cumpǎrǎ cu o fracţiune din preţul pe care l-ar plǎti într-o librǎrie. Altele sunt raritǎţi cu care se mândresc buchiniştii şi pe care le vâneazǎ, scotocind pretutindeni, cunoscǎtorii şi bibliofilii pasionaţi.

Majoritatea însǎ este formatǎ din carţi care au murit şi prefeţele ori coperţile lor pline de laude ditirambice, de superlative şi de comentarii elogioase şi subtile care au hrǎnit cândva vanitatea şi iluziile autorilor  sunǎ acum ca nişte epitafuri ironice. Şi chiar şi în aceastǎ situaţie soarta acestor cǎrţi este încǎ purtǎtoare de speranţe. Poate cineva le va cumpǎra din întâmplare sau neglijenţǎ, poate un non-conformist le va descoperi, le va citi şi, – cine ştie ? – poate va vorbi şi altora despre ele.

De o tristeţe irevocabilǎ este însǎ destinul  cǎrţilor care sunt distruse înainte de a ajunge la anticariat, cǎrţile cǎrora nu li se mai oferǎ nici mǎcar  şansa aceasta, de a exista ca nişte obiecte nebǎgate în seamǎ, modeste şi anonime, undeva în mulţimea altora ca ele.

Despre o asemenea carte scrie un autor francez, Jean-Michel Barrault în romanul sǎu Le Parcours du premier roman.
Jean-Michel Barrault,  nǎscut în 1927 la Nantes,  are o personalitate  interesantǎ. Ofiţer în  marinǎ şi cǎlǎtor pe mai toate mǎrile şi oceanele lumii,  realizând, printre altele,  şi un ocol  al pǎmântului, împreunǎ cu soţia sa, într-un mic velier cu un singur catarg, el este şi  autor a zeci de cǎrţi de ficţiune sau de vulgarizare –  romane, biografii,  ghiduri tehnice şi turistice – cele mai multe din lumea marinǎreascǎ sau a sporturilor marine. Astfel alǎturi de romane precum, La vie sauve, Ressac sau Mer Bonheur, în bibliografia sa mai gǎsim,   câteva vade-mecum-uri, umoristice, parodice, – pentru un PDG , pentru un agent secret,  pentru un „mic” navigator pe yacht, pentru un medic – ,  biografii  – de exemplu a lui Magellan –  o carte de iniţiere în yachting, un ghid al porturilor de agrement şi  chiar un eseu de filozofie, publicat în 1989 la Seghers: Le Sacre et la Pensée.

Le Parcours du premier Roman, publicat mai întâi la Paris la Éditions du Félin în 1993 şi reeditat în acelaşi an la XYZ din Montreal,  este istoria cǎrţii de debut la o editurǎ parizianǎ a unui tânǎr autor,  Étienne Caradet.

Istoria aceasta îi oferǎ  lui Jean-Michel Barrault prilejul sǎ traverseze,  ironic şi cu melancolie, structura ciclopicǎ a lumii literare, alcǎtuitǎ  din instituţii, editori, critici, scriitori,  public cititor, media  etc  şi inventarul tipologic al acestui furnicar omenesc este dacǎ nu complet, în orice caz cuprinzǎtor: debutanţi sfioşi dar orgolioşi şi instabili, alternând între complexe de superioritate şi de inferioritate, editori inaccesibili sau alunecoşi, scriitori tineri dotaţi cu un instinct puternic de parvenire,  ataşaţi de presǎ aferaţi şi ipocriţi, autori de succes ale cǎror cǎrţi sunt scrise de alţii, de „negri”, scriitori bǎtrâni şi sǎraci, cu ambiţiile stinse, animatori de emisiuni literare, abili dar incompetenţi, critici influenţi şi grosieri, mǎtuşi topite de admiraţie faţǎ de  nepotul scriitor şi, corelativ,  unchi  bogaţi care n-au timp sǎ-l citeascǎ, veleitari roşi de invidie pentru succesul altora, cititori snobi şi uşor de manipulat…

*

Prima reacţie a lui Étienne Caradet, noul aspirant la editare, dupǎ ce şi-a terminat romanul, este narcisiacǎ, plinǎ de vanitate : „Chipul pe care-l priveşte în oglindǎ va fi în curând fotografiat, va figura pe coperta unei cǎrţi, va apǎrea în jurnale et magazine. Va fi invitat sǎ participe la emisiuni literare, va trece pe la televiziune, va vorbi la radio. Ai dreptul, Étienne Caradet, sǎ fii mândru de tine.”

Acestea vor fi  etapele principale ale „parcursului” cǎrţii lui Étienne Caradet care se cheamǎ – nu se putea altfel! – Illusion.

Mai întâi tipǎrirea: contactele cu editurile cǎrora Caradet le trimite manuscrisul sunt deprimante. Nu primeşte rǎspunsuri luni de zile, este tratat cu condescendenţǎ, romanul lui de debutant este departe de a  face parte  dintre prioritǎţile editorilor. Unii dintre ei sunt totuşi prudenţi şi îi vor refuza manuscrisul cu jumǎtǎţi de complimente, îndrumându-l cǎtre alte edituri. Caradet fireşte este cuprins de  îndoieli, se simte umil, frustrat de o glorie pe care o credea la îndemânǎ, dar îşi revine spectaculos când, în sfârşit, o editurǎ micǎ, La Margelle,  îl anunţǎ cǎ-l va edita :: „Mâine va fi  cunoscut, celebru, bogat /…/ Mergând la întâmplare el  priveşte cu dispreţ trecǎtorii, aceşti ignoranţi care habar n-au  cu cine au norocul sǎ se încrucişeze : cu un autor!”.

Directorul editurii  îi vânturǎ prin faţǎ mirajele marilor premii literare Femina şi Medicis şi al unui succes comercial fabulos. Caradet e încântat. În timpul discuţiei pentru încheierea contractului acelaşi director îi  propune însǎ schimbarea titlului şi utilizarea unui pseudonim. Caradet e indignat. E o şansǎ cǎ un fel de alter ego mereu prezent, intervine şi-l linişteşte: „Nu fǎ figura asta lungǎ Caradet. Ce altceva eşti tu pentru editorul tǎu decât un produs pe care trebuie sǎ-l lanseze şi sǎ-l vândǎ?/…/ Scopul sǎu este sǎ producǎ un obiect de bunǎ calitate, sǎ-l prezinte într-un ambalaj seducǎtor, cu un nume de comerţ atractiv, spre a fi cumpǎrat de un mare numǎr de amatori ce vor recupera investiţia, vor amortiza cheltuielile generale şi în cel mai bun caz vor aduce şi un câştig.”

Cu contractul în buzunar şi în posesia unui avans care îi pare  o micǎ avere, romancierul debutant  îşi aflǎ primii admiratori în familie şi printre prieteni. E nerǎbdǎtor sǎ-şi vadǎ cartea publicatǎ, dar e varǎ şi oamenii din editurǎ au plecat în concediu, ceea ce din nou îl deprimǎ. Se  simte abandonat. Urmeazǎ totuşi, dupǎ o oarecare întârziere, alegerea ilustraţiei, şedinţa de fotografiere pentru coperta a patra, corecturile… O atrǎgǎtoare Linda, ataşatǎ de presǎ, îi promite interviuri la radio şi televiziune, şedinţe de semnǎturi, şi trimite probele de tipar unor critici importanţi.

Caradet este mulţumit,  în fine cineva din La Margelle se ocupǎ de el.

Totuşi nimeni nu face caz de viitoarea apariţie, ceea ce-l tulburǎ şi din nou îl deprimǎ, mai ales cǎ  o  reuniune, la care trebuie sǎ-şi prezinte cartea în faţa reprezentanţlor unei companii de difuzare, se terminǎ lamentabil. I se rezervǎ doar cinci minute de vorbit şi discursul pe care şi-l pregǎtise îi zboară complet din minte.

Dar  pânǎ la urmǎ vine şi ziua fericitǎ, atât de mult aşteptatǎ, a apariţiei primelor exemplare. Caradet împarte generos şi fericit cele douǎzeci de volume primite de la editurǎ, în familie şi la prieteni. Nu vor fi destule, şi cei care nu vor avea preţiosul exemplar cu dedicaţie se vor simţi jigniţi. Ceva mai târziu, tânǎrul autor trebuie sǎ trimitǎ alte exemplare criticilor pentru serviciul de presǎ. Fireşte, scrierea dedicaţiilor este o operaţie delicatǎ, dar alter ego-ul este mereu prezent şi-l asistǎ:  „Câteva sfaturi Étienne Caradet! /…/ criticul va citi mai întâi dedicaţia. /…/ Fraza aceasta îl intereseazǎ fiindcǎ este numele sǎu personal, pentru el cel mai important, care apare scris pe pagina de gardǎ. Cele câteva cuvinte îl vor stimula poate sǎ parcurgǎ câteva pagini şi, dacǎ este atras, sǎ vorbeascǎ despre carte.” Urmeazǎ şi alte sfaturi: sǎ fie admirativ, sǎ facǎ aluzii respectuoase la opera criticului, sǎ se mǎrturiseascǎ discipol, sǎ-l compare avantajos cu nume celebre…

Timid cum e, Caradet totuşi evolueazǎ. Dǎ semne de intoleranţǎ şi de caracter hapsân.  Venirea în redacţie a unui un autor mai în vârstǎ, care şi el trebuie sǎ scrie dedicaţii, îl indispune: „Ce cautǎ aici bǎtrânul ǎsta, sǎ-l deranjeze sǎ-i fure cititorii? /…/ ”

Dar momentul în care mândria lui atinge un punct culminant este când îşi zǎreşte cartea în librǎrii. Trece de la o librǎrie la alta, priveşte fascinat vitrinele unde cartea lui se aflǎ  expusǎ printre multe altele şi ar vrea sǎ opreascǎ trecǎtorii sǎ le strige cǎ el este autorul Étienne Caradet. Este invitat la o emisiune de televiziune unde nu reuşeşte sǎ spunǎ mai nimic fiindcǎ este înterupt imediat ce începe sǎ vorbeascǎ. Ecourile din partea criticii sunt în continuare absente. E normal, îl linişteşte acelaşi alter ego, criticii primesc douǎzeci de cǎrţi pe zi, sunt asaltaţi de prieteni, de ataşaţi de presǎ, de alţi scriitori. Pentru ce-ar vorbi de Étienne Caradet când spaţiul de care dispun la revistǎ sau la radio şi la televiziune este limitat iar el, autorul debutant, nu face parte din niciun grup literar, nu conduce vreo colecţie la vreo editurǎ, nu semneazǎ cronici în vreo revistǎ literarǎ?

Totuşi apar douǎ-trei comentarii amabile  urmate însǎ de o cronicǎ batjocoritoare  din partea unui critic influent. Editorul şi ataşata de presǎ îl consoleazǎ, e mai bine sǎ se vorbeascǎ rǎu decât sǎ nu se vorbeascǎ deloc. Şi iatǎ  un alt moment de vârf al acestei perioade de graţie,  pline de toate promisiunile: o invitaţie la o emisiune literarǎ adevǎratǎ, în care apare alǎturi de alţi trei scriitori, fiecare de o notorietate diferitǎ. Dar din nou, confruntat cu aplombul  confrerilor sǎi mai experimentaţi,  care acapareazǎ şi timpul emisiunii şi atenţia animatorului şi a telespecatorilor, Étienne Caradet face o figurǎ jalnicǎ, nereuşind sǎ  vorbeascǎ aproape deloc.

Eşecul este  însǎ  lipsit de urmǎri importante, şi  romanul, apǎrut în perioada în care se distribuie cele o mie cinci sute de premii literare anuale,  ajunge sǎ fie distins cu un premiu, cel mai puţin însemnat dintre ele, dar totuşi un premiu în jurul cǎruia se poate fantaza.

Şi astfel, fǎrǎ sǎ-şi dea prea bine seama, Etienne Caradet a ajuns sǎ trǎiascǎ tot ceea ce visa, privindu-se în oglindǎ. Fotografia lui este pe coperta cǎrţii, a fost invitat la televiziune, s-au scris articole despre cartea lui, a luat un premiu literar, a semnat dedicaţii…

Dar se întrevede panta coborâtoare. O vizitǎ la un scriitor celebru şi adulat de critici, îl pune faţǎ în faţǎ  cu un om amabil, dar epuizat de bǎtrâneţe, singurǎtate şi sǎrǎcie, ceea ce-i sugereazǎ inutilitatea carierei literare. La editurǎ, i se propune sǎ scrie anonim, pentru altcineva  – şi Caradet refuzǎ jignit – iar romanul sǎu dispare din librǎrii spre a ceda  locul cǎrţilor nou apǎrute.

Dupǎ trei luni de la apariţie, romanul Illusion şi-a încheiat astfel ciclul vital. Exemplarele nevândute s-au întors la editurǎ – peste douǎ treimi din tiraj. Urmeazǎ o ultimǎ şi inutilǎ invitaţie la un salon de carte şi apoi deznodamântul: o scrisoare oficialǎ din partea editurii îl anunţǎ cǎ tirajul nevândut, cu excepţia câtorva exemplare, din romanul sǎu  Illusion va fi distrus. De data aceasta alter ego-ul nu face altceva decât sǎ tragǎ o concluzie ironic-pesimistǎ: „Ai scris pe nisip. Ai strigat în pustiu”.

Care va fi reacţia finalǎ a tânǎrului romancier dezamǎgit, ajuns din faţa oglinzii sale în faţa  camerei de televiziune şi reîntors în anonimatul primordial? Va fi o reacţie de amǎrǎciune, de revoltǎ, va fi o hotǎrâre de a pune lucrurile la punct, de a demasca toatǎ frivolitatea şi impostura vieţii literare. Cum o va face?  „El desface capacul de la stilou, ia o coalǎ albǎ neînceputǎ şi  scrie cu o mânǎ sigurǎ : Capitolul întâi”.
O carte a murit, o alta se va naşte.

(Din Imprevizibilul triumf, Institutul European, 2008, p. 273-278)

Acest articol a fost publicat în Antologie, Lecturi, eseuri şi etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *