Bucuriile şi capcanele lecturii (4) : Mai întîi a fost, totuşi, imaginea

http://www.paginiromanesti.ca/2011/07/08/mai-intai-a-fost-totusi-imaginea/

Din variate motive, pe care le-am amintit deja – slaba răspândire a ştiinţei de carte, obscuritatea scrierii fără pauze între cuvinte (scriptio continua) – lectura şi, cu atât mai mult lectura silenţioasă, nu erau la îndemâna unui public larg în Antichitate. Cunoaş­terea şi răspândirea literaturii se făcea mai ales pe calea repre­zentării. Poezia era recitată, asociată cu muzica monodică (corală ori interpretată la liră sau harpă), textele de idei erau transformate în discursuri retorice, iar lu­cră­rile dramatice, puse în scenă.

Ideile, arta literară, sentimentele rafinate, spiritualitatea înaltă etc îşi exercitau funcţia lor formatoare foarte bine şi pe cale orală, aşa încât grecii antici, deşi în majoritate analfa­beţi, nu erau şi primitivi. Aşa cum nu erau primitivi nici cuce­­ri­torii, moşte­nitorii şi răspânditorii culturii lor, romanii.

Fireşte că operele existau şi sub forma scrisă. Astfel, Biblioteca din Alexandria deţinea, în timpul lui Iulius Cezar (100-44 î.e.n.), circa 700 de mii de volume (rulouri de papirus), iar cea din Pergam, aproximativ 200 de mii.

În secolul al IV-lea e.n., Augustin, într-un pasaj din Confesiuni (devenit celebru), se miră, la Milano, când îl surprinde pe epis­copul Ambrosie cufundat într-o lectură silenţioasă, în gând. Augustin  meditează asupra avantajelor unei asemenea lecturi, ceea ce înseamnă că acest fel de a citi era inedit în epocă.(1)

Într-adevăr, lectura silenţioasă a devenit predominantă abia din secolul al X-lea după ce, prin contribuţii colective şi anonime, mai ales din partea copiştilor irlandezi, au apărut spaţiile despărţitoare între cuvinte, precum şi cele mai multe dintre semnele de punctuaţie utilizate şi astăzi.(2)

Din acest moment, lectura cu voce tare a devenit doar o opţiune  de comunicare, iar lectura silenţioasă a introdus, treptat, dar tot mai accelerat după apariţia tiparului, în secolul al XVI-lea, un nou pattern cultural: cititorul pasionat şi, eventual, colecţionar de cărţi.

O altă urmare a fost că biblioteca s-a schimbat şi ea, ca instituţie culturală. De la conceptul de biblio­tecă – depozit de documente, accesibilă doar unor privilegiaţi aleşi cu grijă, concept ilustrat strălucitor de biblio­tecile din Alexandria şi Pergam, se ajunge, spre sfârşitul Evului Mediu, adică în jurul lui 1500,  la ideea de bibliotecă publică, accesibilă oricui. (3) Fran­cesco Petrarca (1304 – 1374) era un precursor când, spre sfârşitul vieţii, plănuia să lase moştenire colecţia sa de cărţi Republicii Veneţiene, ca să devină pu­­bli­că.(4)

Desluşim în această evoluţie o tendinţă  care, în raport cu cărţile laice, nu a făcut decât să urmeze ceea ce a stat la baza răspân­dirii creştinismului: accesul tuturor la infor­maţie. Sună anacronic o asemenea expresie din zilele noastre aplicată Antichităţii târzii, dar, fără un astfel de acces, noua credinţă nu ar fi avut expansiunea care a transformat-o într-o religie universală (catolică, de la grecul catholikos – prin latinul catholicus, adică universal, general).

După adoptarea creştinismului ca religie oficială în Imperiul Roman, spre sfârşitul secolului al IV-lea, în toate comunităţile creştine s-a răspândit cultul icoanelor. În a doua jumătate a secolului  al VIII-lea, în Imperiul Bizantin, imaginile erau atât de numeroase şi cultul lor (iconodulie) atât de răspândit, încât a dus la apariţia unui curent opus şi violent – iconoclasmul. Câteva decenii mai târziu, mai precis în 843, disputa dintre iconoclaşti şi iconoduli a încetat, iar imaginile au rămas în continuare obiecte de venerare în bi­serici.(5)

Iconostasele ortodoxe, frescele medievale, vitraliile gotice erau, pentru credincioşii lipsiţi de instrucţie şcolară – majoritari până în secolul al XIX-lea -, adevărate cărţi des­chise, din care ei luau cunoştinţă de epi­soa­de biblice şi evanghelice fundamentale pentru aprofundarea devoţiunii lor religioase.

Dar existau şi cărţi propriu-zise de imagini, premergătoare albumelor sau cărţilor de benzi desenate de azi. La începutul seco­lului al XIV-lea, în Germania şi Olanda au apărut cărţi compuse aproape în întregime din ima-gini juxtapuse – 40-50 de tablouri despre istoria sfântă. Ele aveau o dublă ţintă: pe de o parte, credincioşii analfabeţi şi, pe de alta, ordinele de călugări cerşetori – franciscani, dominicani, capucini, augustinieni, Pauperes Christi (Săracii lui Hristos) – care le foloseau  ca îndreptare în activitatea lor de predicatori. În secolul al XVIII-lea, scriitorul german G. E. Lessing a descoperit o asemenea carte şi, pornind de la o însemnare manuscrisă în limba latină pe una din pagini, i-a stabilit numele: Biblia pauperum (Biblia săracilor).(6)

Note

1. Saint Augustin, Confessions, Gallimard, 1993, p. 186.

2. Albert Manguel, Une histoire de la lecture, Actes Sud, 1998, p. 69.

3. Michel Melot, Pour une géopolitique des bibliothèques. În: Anne-Marie Bertrand et Anne Kupiec, Ouvrages et volumes. Architecture et bibliothèque, Éditions du  Cercle de la librairie, 1997, p. 99.

4. Ibidem.

5. Jean-Yves Lacoste, Dictionnaire critique de théologie, PUF, 1998, p.556.

6. Albert Manguel, op. cit, p. 128-131. Pentru alte detalii despre Biblia săracilor a se vedea şi Guy Lobrichon, La bible des Pauvres du Vatican Palat.Lat. 871 Essai sur l’émergence d’une spiritualité laïque dans l’Allemagne de la fin du Moyen Àge. In: Mélanges de l’Ecole française de Rome. Moyen-Age, Temps modernes T. 98, N°1. 1986. p. 295-327., pe situl: http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/mefr_0223-5110_1986_num_98_1_2859

Acest articol a fost publicat în Antologie, Lecturi, eseuri şi etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *