Locuiam în vara aia pe o stradă care făcea legătura dintre două cartiere, unul înstǎrit, pedant de curat, cu vile mari de piatră la capătul unor peluze largi înverzite, şi altul sărac, printre cele mai sărace din Montreal, cu blocuri mărunte de două-trei etaje, construite din lemn şi îmbrăcate într-un strat subţire de cărămizi roşii, murdare. In cartierul înstărit, totul respira eficacitate şi treabă făcută bine, gospodăreşte. Iarba era tunsă mărunt, udată cât trebuia, tufele de trandafiri erau coafate şi luminate, seara, discret de lanteme electrice plasate la nivelul solului. Vila, peluzele de iarbă şi tufele de trandafiri erau înconjurate cu garduri vii, impecabile şi disciplinate. Dar nu vedeam niciodată pe nimeni in jurul vilelor de piatră şi dacă n-ar fi fost lumina de la geamuri, seara, aş fi zis că mă plimb printr-un cartier părăsit. De fapt, toate vilele astea aveau curţi mari în spatele lor. Acolo erau piscine, leagăne pentru copii, stâlpi cu coşuri de baschet, şezlonguri, mese de vară cu scaune. Viaţa privată se cerea protejată de privirile trecătorilor.
Cu totul altfel era cartierul sarac. Nimic nu era ascuns. În curţile lipsite de verdeată, un trotuar îngust de ciment sau pavat cu piatră cubică pomea de la poartă şi se oprea in faţa intrării. Vedeam in curte tot felul de obiecte, scaune şchioape, biciclete, bucăţi de carton, scânduri, lampadare stricate şi câte altele, -desigur toate de aruncat, dar în drumul din casă spre stradă, unde trebuiau depozitate ca să le ia maşina gunoierilor, abandonate pentru o clipă şi apoi uitate zile şi săptămâni întregi. Prin colţurile curţii, spre stradă sau la marginea blocului, bălăriile creşteau nestingherite.
Cartierul era viu. Erau şi păpuşi şi mingi şi triciclete prin curţile acelea şi copii care se jucau pe stradă. Şi mai vedeam, vara, fie că era dimineaţa, fie că era seara, bărbaţi adunaţi in faţa scărilor câte trei, câte patru, câte cinci cu sticle de bere în mâini, negri cei mai mulţi. Vorbeau tare, se băteau pe spate, se certau guralivi şi bine dispuşi în timp ce nevestele îi priveau din balcoane, corpolente, severe, unele cu ţînci în braţe.
Multe familii aveau maşini vechi, cumpărate de ocazie, parcate în faţa blocurilor. Aşa că pe străzile cartierului sărac erau mai multe maşini decât dincolo, pe străzile cartierului înstărit, unde maşinile, strălucitoare şi puternice ca nişte armăsari pur-sânge, erau ţinute în garaje.
In cartierul discret, curat, liniştit şi aseptic al oamenilor bogaţi m-am întâlnit într-o zi cu Tobias. Era spre prânz şi el se oprise în dreptul unui arţar bătrân de la marginea unei peluze. Avea o sacoşă în mână şi privea concentrat spre vila aflată la câteva zeci de metri mai departe.
– Tobias, am strigat, ce faci bătrâne?
M-a privit fără să fie surprins, ba chiar, mi s-a părut, puţin nemulţumit.
– Mă uit şi eu la casa ăstora. Cred că face pe puţin un milion.
Tobias era aşa cum îl lăsasem cu ani în urmă – preocupat tot timpul să evalueze lucrurile din jurul lui care aparţin altora.
Tobias avea in jur de şaizeci de ani. Ceva mai puţin, poate 57 sau 58. II cunoscusem în redacţia unui magazin lunar românesc unde lucrasem cot la cot vreo câteva luni. Trecusem amândoi prin momente dificile cu patronul şi la sfîrşitul contractului nostru de şase luni, am făcut schimb de numere de telefon, promiţîndu-ne că o să ne căutam. Dar ştiam încă de pe atunci că n-o să-l caut niciodată.
Nu pot spune că mă prăpădeam după Tobias.
Tobias era de fapt Tobă. Valeriu Toba era numele lui. Era ardelean, cu neamuri pe la Sibiu, şi ajuns în Canada, mai întâi la capătul celălalt al ţării, pe ţărmul vestic al oceanului, la Vancouver, îşi spusese că Tobias suna mai occidental. Dar atât era occidental în viaţa lui, numele. In cei opt ani care trecuseră de la venirea lui în Canada, Tobias nu reuşise să înveţe nici franţuzeşte, nici englezeşte. Urmase şcoli şi pentru o limbă şi pentru alta, dar nu se lipise nimic de el. Nu ţinea minte. La revistă, după vreo câteva zile, rămăsesem o dată singuri şi îmi împinsese în faţă un articol în franceză pe care patronul i-l dăduse să-l corecteze. Mă ruga să fac eu treaba asta.
– Fir-ar al dracului de limbă, îmi explicase Tobias, nu-mi intră-n cap orice-aş face. La Vancouver, când am văzut ca am dat-o chics cu engleza şi nu găseam nimic de lucru, am zis hai că o fi mai uşor cu franceza. Aşa zicea şi nevastă-mea… Şi am venit aici în Quebec. Aiurea! Franceza e şi mai nasoală!
Dar după vreo încă două săptămâni mi-a arătat o sticluţă maronie plină cu capsule galbene.
– Mi-am cumparat lecitină, a zis el cu mulţumire. Am auzit că e bună la memorie. Văd că patronul mă tot înghesuie cu articole frantuzeşti, trebuie să învăţ franceza, nu mai merge, altminteri mă dă afară!
– Da, i-am zis eu cam cu indoială, dar n-o să simţi o îmbunătăţire decât peste câteva luni. Şi n-o să-ţi ajungă doar un singur flacon…
– Câteva luni? se revoltase Tobias. Păi până atunci se termină contractul Dacă ştiam n-o cumpăram, am dat şapte dolari pe sticla asta…
Tobias a luat totuşi zilnic cele patru-cinci capsule recomandate pe etichetă dar fără să constate vreo schimbare în bine. Aşa că singurul rezultat al tratamentului a fost convingerea că fusese furat. Şi pornind şi de la alte experienţe negative, ca de exemplu gustul amar al laptelui lăsat să se prindă, sau plombele de care se lipeşte guma de mestecat, ajunsese la concluzia că ţara asta, Canada, era o ţară de hoţi. Nu se deosebea, spunea el, cu nimic de România. Totul era doar reclamă ca să-ţi ia banii !
Patronul îl acuza ca lucra prea încet şi e adevărat că Tobias era foarte lent. Misiunea lui era să facă macheta, să taie şi să lipească fotografii, desene, articole întregi sau doar paragrafe, totul într-o anumită ordine pe foi mari de carton – paginile magazinului – trimise apoi la tipografie ca să fie fotocopiate în trei mii de exemplare.
Făcea toate treburile astea cu multă îndemânare, dar pe îndelete, fără să se grăbească niciodată şi aparent imperturbabil la toate înghiontirile verbale ale patronului, care, disperat, se agita pe lîngă el bezmetic şi bâzâ itor ca un bondar. Un singur lucru făcea Tobias cu mare viteză: mânca. La agapele noastre redacţionale când patronul ne facea cinste cu bere şi pizza, o dată pe lună, a doua zi dupǎ apariţia magazinului, el era cel mai iute la mâncare. Tobias îşi formase convingerea – încă o convingere – că dacă termina primul ce avea în farfurie, o să fie întrebat dacă mai vrea o porţie. La intrebarea asta, Tobias dădea din cap cu blîndeţe că da, n-ar avea nimic împotrivă să mai guste o porţie.
Tobias avea o fire liniştită şi plată. Nu te simţeai în prezenţa lui ameninţat să suporţi vreo măgărie şi nu trebuia să stai la pândă ca să preîntâmpini cine ştie ce crize de personalitate. Tocmai deaceea m-am bucurat acum reîntâlnindu-l. Avusesem între timp destule experienţe păcătoase cu fel de fel de inşi imprevizibili.
– Hai pe la mine, I-am invitat, eu stau aici in Côte-St-Luc. Tu unde stai?
– Pe Walkley, mi-a raspuns el indicându-mi o stradă ceva mai departe, din cartierul sărac.
– Vino la mine sa stăm de vorbă, nu ne-am văzut de ani de zile. Ce-ai mai făcut?
– Nimic deosebit. M-a lăsat nevasta şi de trei ani sunt singur.
– De ce te-a lăsat?
– Nu vorbeam franţuzeşte.
Mergeam alături ca doi prieteni. Tobias îşi înodase baierele sacoşei ca s-o ţină mai uşor. Ne apropiam acum de strada mea şi mă gândeam că ar trebui să serbez într-un fel revederea cu el. Să cumpăr o sticlă de vin şi nişte fursecuri, mi-am zis.
– Ce motiv e ăsta, că nu vorbeai frantuzeşte?
– Este. Nu mă angaja nimeni. Nu câştigam bani destui.
– Adică nu munceai?
– Ba da, dar la negru, pentru bani puţini. Făceam curăţenie în blocuri, ea nu era mulţumită cu asta. Zicea ca trebuie să am o leafă oficială…
Tobias nu părea prea trist. A trecut ceva timp de-atunci, m-am gândit, acum probabil că s-a obişnuit cu singurătatea.
Am intrat în băcănia din colţul străzii şi am început să privesc rafturile cu sticle de vin.
– Trebuie sa sărbătorim într-un fel revederea noastră Tobias, ce părere ai?
A ridicat din umeri:
– Cum vrei. Eu nu beau.
Am luat un Bordeaux roşu din 1999 – Chateau du Puy – şi nişte biscuiţi danezi, am plătit şi am ieşit. Tobias era placid şi începeam să mă gândesc puţin neliniştit la ce-o să urmeze. Prevedeam o după amiază lungă şi plictisitoare înaintea mea. Parcă începea să-mi pară rău că-l aduceam la mine.
*
Eram de peste trei ore cu Tobias şi teama mea de la băcănie se adeverise. Simţeam că-mi vine să-l dau afară. Tobias era gras, avea părul rar şi cărunt, era îmbrăcat cu nişte pantaloni albaştri decoloraţi de catifea şi o cămaşă murdară. Avea în picioare nişte adidaşi scâlciaţi. Era nebărbierit, murdar şi puţea a urină şi a transpiraţie veche.
Mâncasem tot ce aveam prin frigider, băusem sticla de vin şi terminasem cutia de biscuiţi. Nu mai aveam nimic de făcut. Tăcea tot timpul. După prima jumătate de oră se retrăsese complet în sine. N-avea nici o iniţiativă, nu-l interesa nimic. Răspundea monosilabic la tot ce-l întrebam şi pe măsură ce trecea timpul se îndesa şi mai tare în fotoliu. Nu aflasem amănunte de ce-l lăsase nevastă-sa. Dar mi-a spus totuşi că el nu-şi mai găsise niciodată nimic de lucru oficial de cinci ani de când nu ne mai vǎzusem. Muncise ca spălător de vase vreo câteva luni, apoi, vreo trei ani, ca ajutor pe lîngă un concierge român. Mai fusese paznic de noapte într-un parking. Cam atât. Acum, în blocul în care locuia, pe Walkley, căra gunoaiele afară şi spăla scările o dată la trei zile. Era plătit pentru treburile astea cu 20 de dolari pe săptămână. În tot timpul ăsta primise ajutor social şi trăise mereu cu teama că or să-l descopere şi or să-i taie cecul ce-i sosea lunar. Mi-a mai spus, privind dincolo de mine, că uneori cerşeşte într-o staţie de metrou din nordul Montrealului.
– Cum Tobias, ai ajuns să cerşeşti? l-am întrebat jumătate uluit, jumătate cu compătimire.
– E mai bine decât să furi, a filozofat el.
I-am povestit şi eu ce mai făcusem – nu aveam motive să mă laud, dar chiar de-aş fi avut, nu făcea să mă fudulesc prosteşte. M-a întrebat unde este Mara. Mi s-a părut puţin maliţios, spera poate că şi pe mine m-a părăsit nevasta. Dar l-am dezamăgit. I-am spus că Mara este pentru trei săptămâni în România la un tratament balnear şi că mă gândesc să mă duc şi eu acolo ca s-o iau şi să mergem în Grecia.
Când am vorbit de Grecia, Tobias a avut o scânteie de interes în ochi. „Nu sunt hotărât fiindcă nu prea am bani,” am încheiat eu şi luminiţele s-au stins. Şi-a rezemat capul de perna fotoliului şi-a început să moţăie.
– Tobias, i-am zis, trebuie să ies. Am o întâlnire în oraş. Mi-a părut bine că te-am întâlnit.
Şi-a ridicat capul :
– Asta înseamnă că trebuie să plec şi eu…
– Ne mai vedem. Nu stăm prea departe unul de altul…
S-a sculat fără o vorbă, mi-a întins mâna şi a pornit încet spre uşă. Când să iasă s-a oprit şi m-a întrebat:
– N-ai o bucată de pâine? N-aş vrea să mai trec pe la băcănie, s-a făcut târziu.
I-am pus o jumătate de franzelă într-o pungă de plastic şi i-am zâ mbit. A luat-o mormăind ceva, poate că a zis „mulţumesc” şi mi-a întors spatele.
*
După plecarea lui şi în zilele care au urmat m-am gândit de mai multe ori la el. La urma urmei, în România, Tobias avusese o meserie bună – fusese electrician. Ar fi meritat aici totuşi o altă viaţă. Să fi fost depresia despărţirii de nevastă de vină? Poate că dacă s-ar fi întors în ţară, ar fi putut lucra cu adevărat şi chiar dacă n-ar fi câştigat cine ştie cât, ar fi fost totuşi mai bine ca aici. În fond, ce-l ţinea pe Tobias legat de Canada? Aici n-avea prieteni, nu vorbea limba ţării, nu avea serviciu, nu avea casă, nu avea familie, nu avea nimic. Doar un ajutor social care-i permitea să se târâie de azi pe mâine. Mai ajunsese şi cerşetor! În România avea încă rude – nişte veri şi nepoţi -, avea o casă în care ar fi putut locui, avea vecini care-l cunoşteau din tinereţe, o să aibă în curând o pensie… Nu era obligatoriu să le spună tuturor ce făcuse el în Canada…
Aşa că peste vreo câteva zile m-am dus pe strada Walkey să-i vorbesc. Se va fi gândit oare Tobias vreun moment să se întoarcă în ţară? Pesemne că nu s-a gândit sau dacă s-o fi gândit, n-avea bani de drum. De multe ori când suntem la ananghie, tocmai soluţiile normale nu ne vin în minte şi tocmai piedicile simple ne fac să dăm înapoi. E firesc poate să fie aşa, fiindcă exact în momentele astea suntem mai slabi.
Nu ştiam precis unde locuieşte, reţinusem doar, din ce-mi spusese, că stă aproape de o stradă care se intersecta cu Walkley, Fielding.
Era joi, spre ora zece dimineaţa şi strada Walkley era plină de saci negri cu gunoi aşezaţi cuminţi la marginea bordurii în aşteptarea gunoierilor ce trebuiau să treacă dintr-o clipă în alta.
Am găsit blocul în care locuia Tobias fără greutate. A fost suficient să citesc listele locatarilor de la intrare. Stătea la etajul trei, într-un apartament cu numărul 28.
Nu era ascensor, fireşte, şi am urcat pe scara îngustă înconjurat de mirosurile de mâncare răspândite pe sub uşile apartamentelor. Auzeam gălăgie înăuntru, glasuri de femei, de copii, din când în când o voce răguşită de bărbat.
*
Când mi-a deschis, după ce-am bătut de mai multe ori insistent şi l-am strigat, fiindcă-l auzeam foindu-se, temător să deschidă, dincolo de uşă, mi-am dat seama că nu picasem bine. Tobias avea o faţă adormită şi duşmănoasă. M-a recunoscut cu ceva dificultate în lumina slabă de pe palier şi fără să mă invite înăuntru m-a întrebat ce caut.
– Nu putem sta puţin de vorbă? Treceam pe stradă şi m-am gândit să urc.
– La mine e cam deranjat, a zis el cu neplăcere. Intră dacă vrei.
Deranjat era un eufemism. De fapt înăuntru era o brambureală de zile mari. Apartamentul era plin ochi, ca o tarabă de la talcioc, cu tot felul de vechituri. Pe jos erau răspândite vase de bucătarie, pantofi, haine, telefoane vechi, ceasuri stricate, aparate de radio, cabluri electrice, un clavier de ordinator şi totul era acoperit de praf gros şi murdărie. Într-un colţ, dintr-o grămadă uriaşă de pungi mari, albe şi galbene de plastic se revărsau, ca dintr-un insolit corn al abundenţei, cârpe, foi de poleială, ciorapi, reviste, ziare şi cărţi, ghemuri de sfoară, fotografii, reclame turistice. Patul lui Tobias era făcut din două saltele puse una peste alta şi acoperite cu un cearşaf cândva alb, acum cenuşiu şi cu găuri. Avea şi o masă lîngă fereastra cu geamurile înceţoşate. Şi ea era plină de tot felul de prostii.
Tobias dormise, după câte îmi dădeam seama, îmbrăcat. Mi-a făcut semn să mă aşez pe un colţ de saltea.
– Despre ce să vorbim?
– M-am gândit mult la tine de la ultima vizită.
– A, da?
– Mă gândeam că poate ai nevoie să te ajut…
– Aşa e, banii de la guvern sunt puţini a zis el cu speranţă, nu-mi prea ajung…
– Nu-i vorba de bani, nici eu n-am prea mulţi E vorba de altfel de ajutor.
– Ce alt ajutor? şi mă privi cu un început de ostilitate, ba chiar de dispreţ. Vorbe?
– Tobias, l-am luat eu din scurt, ce ai de gând să faci cu tine? Toată viaţa ai trăit aşa? şi i-am arătat cu un gest larg, teatral, bazarul din cameră.
Eram plin de bun simţ şi antipatic.
– N-am avut încă timp să fac ordine. Sunt mult lucruri aruncat. Dar sunt şi multe încă bune.
– Aşa trăiai şi în România? am continuat inchizitorial.
Tobias s-a întunecat la faţă.
– În România mi-au furat banii zise el răguşit. Am avut bani mulţi şi pe toţi mi i-au furat hoţii ăia.
Ştiam povestea, mi-o spusese în primele două-trei zile de lucru la ziar când ne întrebasem, firesc, unul pe altul cum de am ajuns în Canada. Tobias reuşise, din leafă şi ciubucuri, locuind cu părinţii, strângând din dinţi şi făcând economie la sânge, să adune de când era foarte tânăr şi până la vâ rsta de treizeci şi şapte de ani, vreo trei sute de mii de lei. Erau o adevărată avere banii ăştia, pe atunci, înainte de căderea regimului comunist. Când hotarîse să se însoare, lăsase toţi bani la maică-sa care îl convinsese că femeile tinere sunt cheltuitoare. Nevasta lui era o fostă colegă şcoală, Olga, reîntâlnită întâmplător după aproape douăzeci de ani de la terminarea liceului. După căsătorie, au trăit destul de strâmtoraţi fiindcă plăteau rate mari la mobilă şi la apartamentul cu patru camere cumpărat în Balta Albă. Tobias nu a luat nici un leu din banii strânşi înainte de căsătorie şi Olga nici n-a bănuit existenţa lor. Pe urmă, după zece-doisprezece ani, când apartamentul era plătit în întregime, s-a întâmplat ceea ce nimeni nu credea că este posibil – alungarea şi apoi executarea lui Ceauşescu. În febra de îmbogăţire generală din primele luni de reîntîlnire cu capitalismul, doamna Tobă, mama lui Tobias, a jucat totul pe o singură carte. Convinsă că o să cîştige fără bătaie de cap milioane, a pus toţi banii ai ei şi ai lui Tobias într-unul din jocurile piramidale ce făceau mare vîlvă pe vremea aceea. I-a pierdut.
Tobias a umblat negru la faţă săptămâni întregi, Olga l-a bănuit că are o amantă şi au început certurile. Dar el nici acum nu i-a spus nimic. Atunci i-a încolţit în minte gândul emigrării, departe, cât mai departe de ţara asta de hoţi unde pierduse într-o lună tot ce economisise cu mare greutate în douăzeci de ani. Dar nu a făcut-o cât timp a trăit maică-sa.
Olga nu era entuziasmată să emigreze. Dar nici nu s-a pus împotrivă prea tare. Aşa că după moartea bătrânei, au vîndut casa rămasă de pe urma ei, apoi tot ce aveau ei – mobilele, televizorul, video-ul, covoarele, cărţile – au închiriat apartamentul din Balta Albă încasând anticipat chiria în dolari americani pentru următorii trei ani şi cu banii ăştia au venit în Canada
– Aţi făcut o afacere proastă. Maică-ta n-a fost prudentă.
– Ne-au furat, se încăpăţînă Tobias. Ne-au minţit. Şi-au bătut joc de sărăcia noastră.
– Acum e altă lume. A trecut mult timp de-atunci şi toate s-au schimbat. Nu ţi-ar fi mai bine să te întorci în România?
– Să mă întorc în România? se revoltă Tobias. Nu mă întorc. Ştii că Olga e acolo?
Era un element nou, m-am agăţat de el:
– Vezi? i-am zis. Ai putea s-o cauţi. V-aţi putea împăca. Ea stă în casa voastră din Balta Albă?
– Nu mă pot împăca cu Olga, a zis Tobias clătinându-şi greoi capul.
– Ai putea lucra iar ca electrician, ai avea o pensie peste cîţiva ani.
Şi l-am privit triumfător ca un magician care scoate porumbei albi din pălărie.
– Dacă te hotărăşti să pleci, îţi plătesc eu biletul de avion.
Promisiunea mea nu l-a impresionat. Parcă nici n-o auzise. Eram decepţionat.
– E o ţară de hoţi, a repetat el, încet şi cu înverşunare. Şi cu Olga n-am să mă împac niciodată. Nici nu ştiu unde e. A divorţat aici în Canada şi mi-a spus că se întoarce în România. Şi că n-are nevoie de casa mea…
– Şi-a găsit pe altcineva?
– Nu ştiu. S-a supărat din cauza banilor de la Caritas.
Se aplecă şi luă de pe jos o jucărie din ipsos. Pe un fel de platou micuţ circular, vopsit în verde, un băiat şi o fată în picioare stăteau faţă în faţă, ţinându-se de mâini, ca doi dansatori. În interiorul platoului era un resort. Îl întoarse cu o cheiţă şi cele două personaje începura să se învîrtă încet în sunetele unei melodii lente şi triste. Îi plăcea melodia asta şi mă privi mîndru.
– Mi-ai spus că n-a ştiut niciodată nimic de ei… Cum a aflat?
– A dat peste o scrisoare veche a mamei. Uitasem s-o distrug. Mama îmi scria la Bucureşti la post-restant. Toată viaţa o să fie supărată. E ranchiunoasă, rea şi cheltuitoare. Avea dreptate mama.
Ïmi aduceam aminte de Olga. Tobias mi-o prezentase într-o zi când ea venise la redacţie să-l ia acasă. Era o femeie puţin trecută, timidă, destul de ştearsă. Desigur, nu-i iertase lui Tobias că a ţinut-o toată tinereţea în datorii şi sărăcie, când el de fapt avea bani atât de mulţi. Dacă s-ar fi bucurat amândoi de banii aceia, poate n-ar fi emigrat…
Tobias stătea ca pe ghimpi. Era limpede că abia aştepta să plec. Nu mă mai privea, preocupat tot timpul de jucăria lui. M-am ridicat:
– Mai treci pe la mine, i-am spus. Dacă te răzgîndeşti, ştii unde stau. Cred că asta ar fi cel mai bine bine pentru tine, să te întorci în ţară…
A oprit melodia, a aşezat jucăria cu grijă pe masă şi m-a privit, mi s-a părut, cu un fel de speranţă:
– Vii şi tu?
– Nu, i-am răspuns, eu nu vin. Nu acum.
Apropiindu-mă de uşă, eram să dau peste un borcan plin pe jumătate cu vopsea albă şi cu o pensulă înăuntru. Pe perete, ceva mai sus, se vedea o pată mare întunecată. Probabil că Tobias voia să vopsească pata aceea.
Am dat mîna cu el şi în urma mea l-am văzut aplecându-se spre borcanul cu vopsea albă. Era aiurea Tobias! Din tot balamucul din jurul lui, tocmai pata de pe perete îl preocupa !
*
Cred că au trecut vreo două sau chiar trei luni de la discuţia asta – pe care de fapt o uitasem – cînd într-o dimineaţă am citit în ziarul La Presse despre incendiul de pe strada Walkley. Se vorbea acolo despre un emigrant român sărac care avea obiceiul să cerşească în staţiile de metrou şi care dădea o mînă de ajutor concierge-ului din blocul unde locuia. Incendiile erau dese la Montreal printre casele şi blocurile făcute din lemn şi acum se pare că venise rîndul blocului aceluia. Emigrantul român, al cărui nume nu era dat – pentru respectarea confidenţialităţii – se alesese cu arsuri de gradul doi, plus o intoxicaţie severă cu monoxid de carbon şi fusese transportat în stare gravă la spital. Dar viaţa lui nu era în pericol. Când izbucnise focul, undeva la etajul întâi, el făcea curăţenie la subsol. Se năpustise pe scări spre apartamentul lui să ia ceva dinăuntru. A fost evacuat cu forţa de pompieri în timp ce încerca disperat să facă o gaură cu mâinile goale în perete.
În gaura aceea, pompierii au găsit ascunşi, într-o cutie mare de tablă, aproape o sută de mii de dolari.
(Din Partida de canasta, Iaşi, Polirom, 2005).