http://www.paginiromanesti.ca/2011/10/14/drepturile-cititorului/
Cine nu cunoaşte şi nu a citat măcar o dată celebrul proverb chinezesc o imagine face cât o mie de cuvinte? Trăim, de la apariţia cinematografului şi apoi a televiziunii, a ordinatoarelor şi telefoanelor “inteligente”, într-o epocă în care străvechiul proverb chinezesc a devenit o dogmă. Dar, dacă ne întoarcem în timp, nu rătăcind prin mileniile de înţelepciune asiată, ci în apropiere, în secolul al XIX-lea european, vom da de Flaubert, care spune exact invers: “O femeie desenată seamănă cu o femeie şi atât /…/, în timp ce o femeie descrisă te face să visezi la o mie de femei”.
Proverbul chinezesc – devenit mantră a civilizaţiei imaginii, de care vorbea canadianul Herbert Marshall McLuhan, în celebra sa carte Galaxia Gutenberg -, contrapus observaţiei lui Flaubert este, de fapt, raportul dintre realitate şi sugestia realităţii. Imaginea transportă instantaneu informaţia despre realitate în spiritul privitorului şi, sub raportul eficienţei, este evident că proverbul chinezesc are dreptate. Sugerarea realităţii, în schimb, procedează prin ocolire şi presupune mobilizarea şi a altor facultăţi de cunoaştere decât simţul vizual. Ea solicită, în plus, capacitatea de analiză, memoria, empatia, imaginaţia.
Unul dintre cele mai celebre pasaje din Iliada lui Homer este descrierea scutului pe care-l face Hefaistos pentru Ahile, în vederea confruntării acestuia cu eroul troienilor, Hector. Homer îi consacră aproximativ 30 de versuri. Descrierea este extrem de amănunţită şi de colorată şi ea i-a impresionat atât de profund pe cititorii lui Homer din secolele următoare încât, pornind de la ea, s-au făcut nenumărate încercări de reconstituire a obiectului descris, adică a scutului. Dar imaginile obţinute astfel nu seamănă între ele, deşi baza lor “documentară” este aceeaşi: versurile lui Homer.
Este punctul în care dreptatea trece de partea lui Flaubert. Acelaşi text le-a sugerat diverşilor cititori-artişti alte imagini, alte scuturi, toate conforme versurilor homerice, dar toate diferite.
Dar un exemplu “flaubertian” chiar şi mai direct decât scutul lui Ahile există şi în spaţiul românesc. Ionel Teodoreanu, în cartea sa de evocări Masa umbrelor, scrie, cu sensibilitatea-i recunoscută, pagini suave despre atmosfera de la revista Viaţa Românească, la vremea când aceasta se afla sub patronajul inteligent şi modest al lui Ibrăileanu. Memorialistul relatează cum, entuziasmaţi amândoi de personajul Annei Karenina, el şi Ibrăileanu discutau ore întregi despre felul cum era ea îmbrăcată.
În cazul acesta însă, spre deosebire de Iliada lui Homer, romanul lui Tolstoi nu descria deloc îmbrăcămintea Annei. Când o introduce în roman, scriitorul vorbeşte despre “distincţia şi graţia ei firească”, despre impresia pe care o dă că ar face parte din “cea mai înaltă societate”, despre ochii ei strălucitori, “cenuşii, care păreau negri”, despre “vioi-ciunea stăpânită care-i scăpăra pe faţă” etc. Nimic despre îmbrăcăminte.
Dar cititorul are propriile-i idei despre ce înseamnă distincţie şi graţie feminină şi despre cum se îmbracă o femeie tânără şi frumoasă din înalta societate, aşa încât Tolstoi nu avea nevoie să insiste asupra detaliilor vestimentare. Dimpotrivă, dacă ar fi făcut-o, ar fi limitat libertatea acestuia de a-şi imagina o Anna Karenina vie, potrivit sensibilităţii, experienţei şi imaginaţiei sale.
Iată deci unul dintre cele mai importante drepturi ale cititorului: este cu totul normal ca, parcurgând un text el să-l interpreteze în mod subiectiv, indiferent de intenţiile autorului. Căci activarea imaginaţiei lui pe marginea unui text literar este în sine un succes deopotrivă şi al lui, şi al autorului. Autorul are dovada că textul său este sugestiv, incitant şi complex, iar cititorul descoperă o bucurie în plus prin cunoaşterea unei lumi secunde, care o dublează pe a sa.
Evident, şi reciproca este valabilă. Lipsa de comunicare este, la rândul ei, un dublu eşec. Şi atunci, oricât de obsedante ar fi pentru un autor viaţa şi caracterul personajelor sale, dacă acestea nu ating o coardă sensibilă şi în spiritul cititorului, el, cititorul, este îndreptăţit să le ignore şi să deteste lectura.
Scriitorul Daniel Pennac, despre care am vorbit deja într-un episod trecut, menţionează alte zece drepturi ale cititorului în faţa unei cărţi, dar lista e deschisă. Să ne mulţumim acum cu menţionarea lor şi să le ţinem minte pentru continuarea discuţiei: de a nu citi, de a sări paginile, de a nu termina o carte, de a o reciti, de a citi orice, de a se emoţiona la indiferent ce carte, de a citi oriunde, de a citi doar fragmente şi la întâmplare, de a citi cu glas tare, de a nu vorbi despre ce a înţeles.
Ca toate drepturile, ele pretind din partea noastră, a cititorilor, discernământ şi bună credinţă. Felul în care le folosim ne individualizează şi ne defineşte drept iubitori sau nu de literatură.