Scriam, în episodul trecut, despre dreptul cititorului de a interpreta o operă în mod subiectiv.
Există însă şi ceilalţi doi termeni – autorul şi textul. Ei se află la originea altor două atitudini: una care privilegiază intenţia autorului şi cealaltă, intenţia textului. Relaţia dintre cele trei poziţii interpretative face obiectul unui vast demers reflexiv care, de mai multe decenii, atinge diferite discipline legate de studiul literaturii: hermeneutica, teoria literară, semiotica, filologia, istoria şi critica literară etc.
Nu este necesar să intrăm în hăţişurile adesea inextricabile ale acestei discuţii, e suficient să spunem că un cititor pentru care lectura este un act individual de cultură – şi nu o servitude profesională – poate adopta cu folos fie una, fie alta dintre aceste trei atitudini, fie toate, în funcţie de ceea ce citeşte.
Atitudinea care privilegiază intenţia autorului presupune că sensul operei este exclusiv cel pe care l-a imaginat şi l-a construit el, şi reduce rolul cititorului la descoperirea acestui sens. Libertatea cititorului de a vedea şi altceva într-o operă decât presupune autorul ei este, în principiu, negată. De aici, reacţia unor autori care se plâng că nu sunt înţeleşi. Desigur, doar când operele lor nu sunt apreciate cu entuziasmul necesar !
Dar, pentru a descifra intenţia autorului, este nevoie de empatie şi empatia, la rândul ei, este influenţată de cunoaşterea biografiei şi, uneori, a contextului complex (familial, social, istoric, de idei etc) în care s-a format autorul. Scopul lecturii şi interpretării devine astfel cunoaşterea în primul rând a autorilor, ordonaţi apoi, eventual, în familii spirituale. Un mare critic pentru care interpretarea operei literare însemna un asemenea demers a fost francezul Sainte-Beuve (1804 – 1869). În zilele noastre, cititorul foloseşte în mod spontan şi involuntar conceptul de familie spirituală atunci când afirmă că detestă autorii x, y, z, de un anumit tip (sentimentali, ori cu limbaj vulgar, ori pretenţioşi etc). Şi dacă, de exemplu, îl interesează să citească un roman poliţist, el va avea în vedere un număr de autori care pentru el reprezintă o asememnea „familie spirituală”: Agatha Christie, Georges Simenon, Michael Crichton, John Grisham, Stephen King etc.
Uneori, cunoaşterea unor date despre autori – biografie şi epocă istorică – este utilă, fiindcă ameliorează nivelul de înţelegere a textului (situaţii, caractere, aluzii culturale).
Astfel, în legătură cu un dramaturg din Antichitate, Aristofan (cca 446 î.H. – 386 î. H.), dacă ştim că autorul a fost un adversar al lui Socrate, pe care îl considera un sofist manipulator, vom înţelege mult mai bine conţinutul satirei sale din Norii.
Dar biografismul şi, în special, utilizarea lui abuzivă a fost criticat cu severitate de mulţi cercetători şi scriitori. Printre ei, se numără şi contemporanul Umberto Eco, care, în cartea Limitele interpretării, face distincţia între a interpreta şi a folosi un text. A folosi un text înseamnă a-l contamina cu date extraliterare, biografice, spre a trage concluzii asupra vieţii private a autorului.
Marcel Proust (1871 – 1922) a scris un eseu intitulat Contre Sainte-Beuve, apărut postum (1954), în care contestă necesitatea de a cunoaşte autorul pentru a-i înţelege opera, deoarece “o carte este produsul unui alt eu decât cel pe care-l manifestăm în societate, în obişnuinţele şi în viciile noastre”.
În prezent, scriitorul ceh de limba franceză sau, cum îşi spune el, „european de origine cehă”, Milan Kundera îşi publică romanele cu o notă biografică care se reduce la două propoziţii: “Milan Kundera s-a născut la Praga. În 1975, el se stabileşte în Franţa”. Datele acestea sunt suficiente, după opinia lui, restul reprezintă viaţa sa particulară şi inviolabilă.
Se întâmplă ca detalii biografice private, devenite publice şi confruntate cu prejudecăţi negative sau, pur şi simplu, cu aşteptări diferite din partea cititorilor, să deservească opera, şi să producă reacţii de respingere, nefondate din punctul de vedere strict al artei literare.
Aşa de exemplu, tot Milan Kundera povesteşte că, în adolescenţă, iubea mult celebrul personaj al lui Marcel Proust, Albertine, din În căutarea timpului pierdut, şi mai ales modul cum apărea ea în ultimul volum, Timpul regăsit. Albertine era pentru el un model de feminitate, cam la fel ca Anna Karenina pentru Ionel Teodoreanu şi Garabet Ibrăileanu, despre care scriam în episodul trecut. Dar s-a întâmplat ca tânărul Kundera să afle că modelul Albertinei era, de fapt, o figură masculină. Vraja a dispărut. Fără să fie homofob, cititorul Kundera era ataşat de imaginea iniţială: “Nimic de făcut. Degeaba o consider încă pe Albertine o femeie dintre cele de neuitat; de îndată ce mi s-a şoptit că modelul ei era un bărbat, această informaţie inutilă s-a instalat în mintea mea ca un virus trimis într-un ordinator. Un mascul s-a strecurat între mine şi Albertine, îi strică imaginea, îi sabotează feminitatea; o clipă o văd cu sâni frumoşi, apoi cu pieptul plat; şi uneori, pe pielea fină a chipului ei apare o mustaţă.
Mi-au ucis-o pe Albertina mea. Şi mă gândesc la cuvintele lui Flaubert: Artistul trebuie să facă posteritatea să creadă că el n-a existat.”