(Din Partida de canasta, Polirom, 2005)
Prietenii noştri, domnul şi doamna Dăncescu, se mutaseră într-un cartier de oameni înstăriţi unde îşi cumpăraseră casă şi fiindcă niciunul din vecinii lor nu-i băga in seama – aşa cum auziseră că se face în alte părţi şi cum văzuseră şi in filme – au hotărât ca de ziua băiatului lor, Ducu, un adolescent blând care implinea 15 ani, să facă open party, petrecere cu intrare liberă. Era un prilej să demonstreze celorlalţi din jurul lor că nu sunt sălbatici, că nu sunt nişte pârliţi de imigranţi şi cǎ la ei în casă vine lume bună. Vecinătatea lor, aşadar, nu avea nimic compromiţător pentru nimeni.
Cu o săptămână înainte de eveniment, doamna Dǎncescu, mamă şi profesoară severă, cu principii morale riguroase est-europene, a intrat în camera lui Ducu şi a stabilit din capul locului regulile:
– Ducu, inviţi pe cine vrei, dar nu mai mult de treizeci de copii.
– Da, mămico!
– Nu se bea alcool la petrecerea asta! Ştii că e interzis pâna la 18 ani. Nu vreau să am probleme nici cu părinţii, nici cu poliţia.
– Da, mămico.
– Şi nu se stă peste miezul nopţii. La 11,30, cel mai târziu la 12, petrecerea se termină. E clar?
– Da, mămico!
– Incă ceva: am să fac un angajament scris pe care am să te rog să-l semnaţi toţi, tu şi prietenii tăi, cum că nu introduceţi băuturi alcoolice pe ascuns. Nu am încredere doar în cuvântul tau. Şi o foaie de descărcare pentru părinţii prietenilor tăi: că nu au nici o pretenţie dacă se întâmplă un accident din cauza invitaţilor.
Si cum Ducu o privea fără să înteleagă, ea îi explică foarte didactic:
– Adică dacă vă bateţi şi vă scoateţi ochii, eu nu vreau să mă târască nimeni prin tribunale.
– Da, mămico!
Doamna Dǎncescu se ridicǎ din fotoliu şi trecu în camera ei care era şi birou de lucru. Trebuia să redacteze cele doua documente, angajamentul pentru copii şi foaia de descărcare pentru părinţii lor.
Ducu rămase singur gânditor. Era un adolescent înalt, spătos, cu un puf de mustăcioară şi o figură de copil cuminte. Oftă şi se aseză în faţa ordinatorului. Se conectă la Internet şi intră pe situl colegiului la care învăţa.
*
Trei zile domnul şi doamna Dǎncescu, ajutaţi din când în când şi de Ducu au muncit pe brânci, alergând nervoşi dintr-o cameră în alta iuţi ca nişte ţipari ca să pună casa la punct în vederea marelui eveniment. Aveau lista invitaţilor, douăzeci cu toţii, dar Ducu, privind în podea, i-a avertizat că or să mai vină probabil încă pe-atâţia – prietenii prietenilor lui pe care nu-i putea refuza fiindcă intrarea era liberă.
– Sunt şi fete? întrebă inchizitorială doamna.
– Vreo zece-cincisprezece.
– Sunt cuminţi?
– Foarte cuminţi!
Petrecerea trebuia să înceapă la ora şapte seara şi pregătirile s-au încheiat cu vreo două ore înainte. Musafirii urmau să fie primiţi în sala mare de la subsol, decorată cu poleială, cu crengi de brad şi cu urări însufleţitoare şi purtătoare de sfaturi bune – litere roşii pe carton alb – lipite pe pereţi cu guma adezivă: “La mulţi ani, Ducu!” “Bucură-te de adolescenţa ta!””Fie ca primăvara din sufletul tău să dureze toată viaţa” “Să înveţi că pentru tine o faci!” şi altele asemenea.
În afara platourilor cu gustări reci întinse pe mese sau aşteptând cuminţi în frigider invitaţii lui Ducu şi prietenii lor aveau la dispoziţie un bar cu băuturi răcoritoare.
Ducu era elegant, purta un sacou stacojiu, pantaloni negri şi cămaşă albă, îşi pusese şi papion şi aştepta cuminte jos în subsol, trecând de pe un fotoliu pe altul şi privind nerăbdător pe fereastra micuţă ce da în curte. Mult mai emoţionaţi decât el, în salonul de deasupra lui, doamna şi domnul Dǎncescu priveau şi ei pe fereastră, fumând ţigară de la ţigară. „Numai de-ar ieşi bine, Doamne Dumnezeule, spunea doamna, după atâta muncă mi-ar părea tare rău..” „Ne-am oftica”, admise cu convingere domnul. „Mi-e frică tare, zise doamna, cine ştie ce derbedei or fi printre colegii ăştia ai lui Ducu… Aici copiii sunt emancipaţi, nu-s ca-n România. Mi-e frică să nu aducă băuturi, droguri, ştii cum zic ei, ca să aiba fun…
Pe la 7 şi un sfert şi douăzeci au început să sosească primii invitaţi. Îi aduceau păriniţii cu maşinile. Primul era un băiat firav, sfios, cu părul mare şi ochelari. Domnul Dǎncescu i-a deschis cu bucurie şi l-a condus până la scara ce ducea la subsol. Şi aşa şi pe următorul, tot un ochelarist, şi pe al treilea, un băiat cu aer studios şi pe al patrulea care purta un fes micuţ pe creştet. În sfîrşit apăru şi o fată drăguţă, îmbrăcată cuviincios, cu un buchet de flori pe care i-l înmână doamnei.
Domnul o privi pe doamna cu un reproş glumeţ:
– De ăştia ţi-era ţie teamă că or să aducă droguri şi băuturi alcoolice? Aştia sunt mai cuminţi ca Ducu… copii de bani gata…
Până pe la opt soneria mai sună de patru-cinci ori. Dar ultima dată ajuns în capul scărilor, domnul se opri o clipă să asculte şi apoi coborî singur fără să-i spună nimic doamnei. Când se întoarse avea o figură ciudată.
– Vino să vezi, îi spuse.
– Ce să văd?
– Vino îţi spun! insistă el puţin nervos.
Coborâră scara şi când ajunseră în faţa uşii se privirǎ uluiţi. Dinǎuntru se auzea infundat un vacarm îngrozitor. După socotelile lor trebuiau să fie înăuntru vreo zece invitaţi, ori când deschiseră, sala era plină. Cel puţin douăzeci de figuri pe care nu le văzuseră intrând. Ducu veni spre ei îmbujorat şi surâzând încurcat:
– Băieţii n-au vrut să vă deranjeze, au intrat pe-aici, şi le arătă fereastra deschisă prin care tocmai cobora o fată cu pantaloni mulaţi pe şolduri în timp ce băieţii şi fetele din apropiere o fluierau şi o strigau pe nume. O chema Nançy.
Canapelele şi fotoliile erau toate ocupate, mulţi se aşezaseră pe jos. Când doamna şi domnul pătrunseră spre centrul sălii, vacarmul încetă brusc. Se mai auziră câteva râsete ironice, chicoteli şi pe urmă urmară multe priviri agasate. Un tânăr înalt, mai înalt şi mai spătos decât Ducu se aşeză în faţa ferestrei cu intenţia vădită să nu se mişte de acolo orice-ar fi.
Doamna spuse un bună seara cu vocea gâtuită, le ură tuturor petrecere frumoasă şi ieşi repede urmată de domnul.
– Vai de mine, ce balamuc! zise ea urcând scările grăbindu-se. Soneria de la intrare suna insistent. Dar cum se poate una ca asta? Cum să intre pe geam? Şi Ducu le-a dat voie…
– Copilu’ n-are nici o vină? o contrazise domnul. Putea să nu le dea voie? Dacă-i petrecere e petrecere…
– Bine, dar orişicât…
Când ajunseră sus văzură că afară aşteptau alţi patru-cinci musafiri. Domnul le deschise uşa, musafirii salutară şi trecură pe lîngă ei nerăbdători ca nişte întârziaţi ce erau. Nu mai păreau nici atât de delicaţi, nici atât de inofensivi ca primii. Unul dintre ei avea braţele dezgolite, pline de tatuaje. O tânără era imbrăcată într-un soi de pardesiu subţire, care era descheiat şi lăsa să se vadă că de la brâu în sus fata nu purta decât un sutien. Şi în urma lor apărură alţii. Şi pe urmă alţii. Iar pe stradă, ceva mai departe, se vedeau câteva maşini din care coborau alţi tineri, veseli, pregătindu-se să intre în curte.
– Du-te jos şi cheamă-l pe Ducu, zise doamna cǎtre domnul. Să ne spună câţi mai vin, am impresia că sunt mai mult de patruzeci.
Ducu apăru cu o figură smerită:
– Nu ştiu câţi mai vin răspunse el la întrebarea pe care i-o pusese domnul în timp ce urcau scările..
– Cum Ducule nu ştii? se sperie doamna.
– N-ai spus tu mămico open party, intrare liberă? Prietenii prietenilor mei au şi ei prieteni…
– Doamne Dumnezeule, spuse doamna ducându-şi mâinile la tâmple, cum o să ne descurcăm? Nici n-avem de mâncare pentru atâţia invitaţi… Ne-am pregătit pentru cel mult patruzeci…
– Îşi aduc ei cipsuri spus Ducu împăciuitor, nu te supăra.
– Eşti inconştient, Ducule! strigă înfuriată doamna. M-ai nenorocit!
– Da’ copilu’ n-are nici o vină! interveni iar domnul. De unde să ştie el câţi vor să vină? E prima oară când îşi serbează ziua aici în Canada…
Şi zâ mbi subţire:
– Ai vrut sǎ-l faci canadian, poftim, copilu’ a devenit canadian!
Ducu îl privi recunoscător.
– Sunteţi amândoi nişte tâmpiţi! îi informǎ doamna.
Soneria sună iar şi privind pe geam domnul zări vreo zece tineri veseli care-şi dădeau ghionturi pregătindu-se să intre.
– Stai, zise doamna, eu la ăştia nu le mai dau voie până nu-mi spui, Ducule, câţi sunteţi jos…
– Eram cinzeci când m-aţi chemat…
– Eraţi?
– Da, zise moale Ducu fiindcă unii vin direct pe fereastră. Acum or fi vreo şaizeci!
– Şaizeci?! se sperie şi domnul.
– Cred că şaizeci, aşa, zise evaziv Ducu.
Şi probabil că avea dreptate fiindcă de jos vacarmul era acum un vuiet neîntrerupt şi vreo trei-patru inşi apăruseră în josul scărilor cu ţigările aprinse.
– Gata! Gata! strigă doamna disperată. Ajunge! Nu mai dau drumul la nimeni.
Ieşi afară în faţa uşii şi le vorbi tare ca să fie auzită nu numai de cei de acolo, ci şi de ceilalţi care tocmai intrau pe poartă. În spatele lor se zăreau alţii care se apropiau.
– Vă rog să mă scuzaţi, nu mai putem primi pe nimeni, locurile s-au ocupat.
– Cum nu mai puteţi primi?! se revoltă o tânără. S-a anunţat că intrarea e liberă.
– Nu mai sunt locuri, totul e complet…
– Dar nu se poate, strigă un băiat pistruiat apropiindu-se, eu vin de la Châteaugay, vărul meu m-a invitat, e înăuntru, îl cheamă Ralph.
– Eu mă pregătesc de trei zile pentru party-ul ăsta, strigă un altul. Vin de la Toronto, n-am făcut 600 de km degeaba…
– Ne-aţi pus pe drumuri…
– Dăm foc la casă dacă nu ne primiţi strigă un altul cu vocea răguşită. Doamna îl privi o clipă înfricoşată. Trotuarul din faţa curţii era plin de musafiri care voiau să-i zică la mulţi ani lui Ducu.
– Dacă nu plecati, chem poliţia ţipă ea. Se întoarse şi strigă spre domnul care stătea în prag ţinând de zgardă ameninţator câinele familiei, un cocker mare şi blînd ca o oaie, Petruşka.
– Formează 911 şi cheamă poliţia.
Musafirii lui Ducu începură să fluiere şi să strige Oooo!
Doamna se întoarse în casă, închise uşa cu cheia şi se trânti în fotoliu. Afară musafirii lui Ducu fluierau, ţipau şi unul dintre ei strigă la ceilalţi că se mai poate intra şi prin spatele casei, pe geam. Domnul tocmai termina de vorbit la poliţie. Li se spunea să stea liniştiţi. Unul sau două echipaje or să sosească în cel mult un sfert de orǎ.
Dar curtea era plină, strada era plină, un adevărat asediu, şi coborâră storurile de la gemuri. Ca să nu mai privească nimeni în casă şi ca să nu mai vadă nici ei îmbulzeala din curte, şi mai neliniştitoare, acum când se întunecase bine.
De jos din combina muzicală primită de Ducu cadou de ziua lui, întoarsă la maximum, răzbătea un rap aiuritor. Petruşka într-un colţ îşi acoperise urechile clăpăuge cu labele şi scheuna.
Nu au trecut mai mult de zece minute când auzirǎ prima maşină de poliţie, cu sirene şi girofaruri în funcţiune. Ridicară încetişor storurile într-un colţ să privească afară. Ciudat! Nu mai era nimeni, nici în curte, nici pe stradă. Amatorii de party dispăruseră. Şi rap-ul de la subsol se termină şi el brusc.
Doi poliţişti coborâră din maşină şi sunară la uşă. Doamna Dǎncescu le deschise mulţumită dar puţin încurcată:
– Au plecat, zise, erau aici peste o sută de tineri care voiau să intre peste noi. Au fugit…
Unul din poliţişti vorbi la la telefon cu centrala şi spuse că totul e OK, că nu mai e nici o problemă.
– Aşa se întâmplă totdeauna, spuse el după ce închise telefonul. Au fugit. Vedeţi, doamnă să nu se întoarcă. Noi o să dăm o roată prin străzile din jur să vedem dacă nu vin şi alţii şi vă ţinem la curent. În orice caz, nu mai deschideţi la nimeni în seara asta….Şi apoi adăugă puţin insinuant:
– Ne permiteţi să aruncăm o privire la subsol, să vedem cum se distrează cei care sunt deja înǎuntru?
– Bineînţeles, spuse doamna, i-am făcut să semneze şi un angajament că nu introduc băuturi spirtoase…
Combina muzicală nu se mai auzea de afară şi când intrară priveliştea era dintre cele mai liniştitoare. Era o lumină dulce înǎuntru, tamisată de la cele două-trei veioze raspândite prin colţuri, din combina muzicală se auzea încet un vals de Chopin, iar pe canapele şi fotolii nu mai erau decât vreo zece, doisprezece tineri, reculeşi şi cu sticle de pepsi şi seven-up în mână. E drept că mirosea greu a tutun iar într-un colţ un cearceaf alb acoperea un obiect mare. Intrigată, Doamna merse şi-l dădu la o parte. Era o stivă de lăzi de bere cu sticle goale.
Deschise gura să spună că până acum erau aici vreo şaizeci de tineri, că ei aduseseră berea şi acum plecaseră dar poliţistul îi ghici gândurile:
– Aşa se întâmplă totdeauna, doamnă. Au fugit, zise el iar. Şi repetă încet recomandările făcute mai înainte:
– Să nu mai deschideţi la nimeni în seara asta, mulţi dintre cei care au plecat s-ar putea să se întoarcă.
Peste cinci minute poliţiştii plecară.
Tinerii, ultimii care mai rămăseseră, continuară plictisiţi, dar cu devotament, să-l serbeze pe Ducu, iar doamna şi domnul în salonul de deasupra, aşezaţi cuminţi în faţa televizorului încercau să privească buletinul de ştiri. Erau încordaţi şi din când în când ridicau de-o palmă storurile să vadă dacă nu mai vin musafiri de-ai lui Ducu. Nu mai venea nimeni. Peste câtva timp sună telefonul.
– Bună seara doamnă, sunt vecinul dumneavoastră din faţă. Numele meu e Mazurakis. Stau de cincisprezece ani în cartierul ăsta, dar n-am văzut niciodată aşa ceva. A fost teribil…
– Imi pare rău pentru ce s-a întâmplat domnule Mazurakis, n-o să se mai repete.
– A fost interesant doamnă. A fost ceva deosebit…
Şi apoi insinuant:
– Din ce ţară veniţi dumneavoastră?
Doamna închise telefonul furioasă fără să-i răspundă:
– Auzi, din ce ţară venim! Grecu’ dracului! Face pe canadianu’!
Şi iar sună telefonul peste câteva minute. Să fi fost din nou domnul Mazurakis? Doamna ridică receptorul hotărâtă să-l pună la punct, dar nu era domnul Mazurakis, era poliţia:
– Doamnă în legătură cu evenimentul din seara asta… E totul în regulă, mai aveţi ceva de semnalat? E linişte?
– E linişte, da, spuse doamna, nu s-a mai întors nimeni.
– Să ştiţi că pe drum ne-am întâlnit cu alte grupuri de tineri care voiau să vină la adresa dumneavoastră. Am ajuns la metrou şi acolo erau alţii şi alţii care ieşeau şi toţi voiau să vină la party. Am vorbit cu şeful staţiei ca să dea un anunţ prin statia de radio cum că party-ul de la adresa dumneavoastră s-a anulat. S-a anunţat asta pe toate liniile de metrou…
Doamna mulţumi şi după ce puse receptorul în furcă strigă cǎtre domnul:
– Ce zici de chestia asta? Au anunţat şi la metrou, prin staţie că party-ul de la noi s-a anulat…
– Şşşt! făcu domnul. Şi îi făcu semn să tacă şi să privească la televizor:
– Astă seara, spunea crainica, în jurul orei opt şi jumătate poliţia a fost alertată de o familie din cartierul Côte-Vertu al cărei fiu îşi serba aniversarea printr-un open party. Părinţii s-au speriat de mulţimea participanţilor şi au chemat poliţia când cei peste o sută cincizeci de tineri cărora nu le-au mai dat drumul să intre au devenit ameninţători. La sosirea poliţiei tinerii s-au risipit fără nici un incident.
Cineva o filmase pe doamna în timp ce le vorbea tinerilor din curte.
Domnul şi doamna Dǎncescu se uitară unul la altul şi amândoi priviră apoi spre scară. De jos o auzeau pe Dalida cântând patetică Gigi amoroso. O acompania, cu ezitări, vocea lui Ducu.
– Copilu’ n-are nici o vinǎ, spuse domnul.
Dar doamna era speriată