http://www.timpul.ro/magazines/107.pdf p. 16.
Poezia lui Dorin Popa este atît de directă şi de percutantă, încît cititorul poate fi ispitit să întreprindă o lectură biografică. Şi asta cu atît mai mult cu cît multe dintre poemele sale au titluri care trimit, explicit, într-o măsură mai mare sau mai mică, la autobiografie: Filă de jurnal, Pagină de jurnal, Autoportret cu filele tăiate, Autoportret pe rug, Autoportret minat de obsesii, Autoportret ieşit din minţi, Din jurnalul neizbăvirii, aproape toate din primul ciclu, Utopia posesiunii.
Or dacă în general lectura biografică este inapropriată, în cazul lui Dorin Popa, a căuta corelaţii între poezia şi biografia sa este cu totul irelevant (1). Citit în paralel cu poezia, Curriculum său vitae, adică biografia sa publică şi oficială, propune imaginea unui ins eficient, cu o stabilă şi frumoasă carieră universitară, autor de cărţi prestigioase în domeniul său – jurnalism şi ştiinţele comunicării – , cu o vie prezenţă în congrese, colocvii şi simpozioane internaţionale, distins cu numeroase premii şi naţionale şi străine pentru activitatea sa ştiinţifică şi literară, implicat, în proiecte de cercetare universitare de mare amploare şi cu participare internaţională. Un asemenea inventar profesional presupune şi în viaţa privată o personalitate solidă, echilibrată, sigură de sine, bine conectată la realităţile cotidiene, deloc poetice.
Poezia dezvoltă însă o cu totul altă imagine: imaginea unui înfrînt care se analizează nemilos, care se învinovăţeşte pentru eşecurile sale, a unui ins dominat de o sensibilitate â fleur de peau, care-l împiedică să trăiască, a unui torturat sufleteşte de angoase şi îndoieli fundamentale despre sine. Găsim esenţa expresivă a acestei poezii, ADN-ul ei, într-o admirabilă Pagină de jurnal: „suveran absolut peste-ntinsul neliniştii mele/flori albe n-am atins flori albe n-am atins/îngerii ori poştaşii mă ocolesc, în apropiere iarba nu creşte.//tot mai timid urc treptele casei – alinare aiurea ades căutând –/iar sabia care-a tăiat semeaţă în carnea speranţei/mai desparte doar halucinaţiile de resturile trupului meu…”
Este imaginea unor mari sensibili şi totodată, mari nefericiţi şi biografic precum Dino Buzzatti, Cesare Pavesse ori Fernando Pessoa.
Desigur şi această imagine este reală, dar ea face parte dintr-o altă lume – secundă – lumea coşmarelor şi îndoielilor, opusă celeilalte, rezervată certitudinilor şi faptelor practice. Se poate spune că poezia lui Dorin Popa este rezultatul ciocnirii dintre aceste două lumi coexistente.
Dar, ca să nu ne întoarcem pe un teritoriu pe care ni l-am interzis deja de bună voie, să spunem că poetul, chiar dacă vorbeşte despre sine, nu este ţinut să respecte regula pactului autobiografic stabilită de Philippe Lejeune pentru textele diaristice în proză, adică să ne transmită adevăruri cu valoare documentară. Şi deci poetul din versurile lui Dorin Popa, se cuvine a fi considerat la lectură, metodologic, un personaj aidoma oricărui alt personaj, şi nu mai autobiografic decît Emma Bovary a lui Flaubert.
*
E un personaj măcinat de senzaţia inaderenţei la propria-i condiţie existenţială care i se pare volatilă, insesizabilă, lipsită de concreteţe. Viaţa este pentru el o perpetuă şi inutilă căutare de sine într-o lume care-i ignoră individualitatea: „mereu, mereu altceva/e mai important/decât viaţa mea /…/ mereu altceva mă fură,/mă împăienjeneşte, mă pierde/mereu în altceva mă petrec/ce-i mai adânc în lumea asta/din altă lume parcă vine” (Mereu altceva). Însăşi propria identitate îi este suspectă şi suspiciunea îl conduce la spaima de a se descoperi un posibil impostor care şi-a falsificat destinul. El va fi nimerit fără voie în lume în locul altuia şi deşi nu este responsabil de această impostură, care poate produce undeva, cuiva, suferinţă, vina lui rămîne întreagă şi acoperă totul: „poate în locul altuia m-am înfăţişat/poate c-am venit în altă zodie decât a mea/poate că cineva, înnebunit, în fiece noapte mă strigă/ şi cere semnele sale pe care cu tristeţe le strâng în braţe/o, dacă pătimeşte un altul ce mie mi-e scris?//poate că cineva le-ncurcă pe toate/şi sângele meu plânge în vene străine/şi eu în trup străin, desperecheat, petrec/şi-ntreagă soarta mea/sub stele căzătoare se întâmplă… o vină cumplită port în spinare/nimic nu există în afara ei”. (Vinovăţia – bănuită, neprecisă, cumplită).
Vina aceasta, prezentă ca un cuvînt-cheie în mai multe dintre poeziile lui Dorin Popa, ar face deliciul unei critici psihanalitice care ar dizerta cu aplicaţie despre tensiunea între instanţele psihice ale poetului, între Eu şi Supra-Eu, şi s-ar aventura, arogantă, pe tărîmul unor analize abisale. Dar nu este oportun să ignorăm conţinutul conştient al vinovăţiei din poezia lui Dorin Popa. Sursele ei se află nu doar în rătăcirea identitară, ci şi, de exemplu, foarte simplu şi omenesc, în sentimentul, după numeroase experienţe vitale, că viaţa, în cele din urmă nu are sens, este zadarnică. Vinovăţia apare din clipa cînd omul devine conştient de incapacitatea sa de a privi realitatea în faţă. Şi atunci personajul lui Dorin Popa poate deveni un Faust deznădăjduit care deploră tinereţea irosită, dar care nu are şansa unui pact recuperator cu Mefisto. : ” am trăit în zadar/am iubit în zadar/am scris versuri/în zadar/am cotrobăit/prin biblioteci/în zadar/ce pedeapsă mai cumplită/pot primi/decât aceea de a-mi/privi tremurând/zădărnicia în faţă” (Noaptea în parc la mijloc de decembrie).
O altă sursă a vinovăţiei poate fi dezordinea interioară, izolarea, neiubirea de sine. Iisus este pentru un creştin certitudinea supremă care-i ordonează viaţa şi i-o luminează. Or personajul lui Dorin Popa se găseşte, în preajma întîlnirii cu el, în ajunul Crăciunului, dezorientat, dizarmonic, nefericit ceea ce echivalează cu un sacrilegiu: va veni, iată/Iisus Hristos/şi mă va găsi/vraişte/neînceput,/neîmpăcat, /neserios,/părăsit,/părăsit şi de mine însumi” (Vraişte).
Vina poate face parte, de asemenea, dintr-un scenariu vag escatologic. Totul în jur se apropie de final, nu mai există nici o legătură în afara celei ipotetice cu Dumnezeu, : „e un sfârşit întunecat, bănuit în tot locul/– sufletul nu mai poate înainta decât în sine –/numai Dumnezeu m-ar putea atinge cu folos./şi soarele răsare doar să-mi amintească/: se apropie sorocul/…/ oriunde m-aş îndrepta/ aceeaşi vină./tu/nu-mi poţi da/iluzia că exist” (Cînd sensul dispare).
Trăirea acestei vinovăţii este dificilă, cu atît mai mult cu cît ea este inexpiabilă. Reacţia poetului nu este una de asumare şi de depăşire a vinei prin resemnare sau raţiune, ci de fugă, de ascundere. Fuga de ceilalţi, evident, dar mai ales de sine: „împuţinat descompus chircit/mă ascund mai întâi/de mine însumi” (În lumina ochilor tăi) sau: ” în scorbura aceea/de la marginea lumii/mă voi ascunde/voi continua, până la sfârşit,/să mă întreb:/mama oare m-ar mai naşte? (Camuflaj autumnal cu frisoane confuze) ori „din îmbrăţişarea ta/întotdeauna/mă desfac/speriat/nu mai am unde/să mă ascund” (Ultima redută).
Un poem care sintetizează impresionant treroarea pe care i-o produce vinovăţia este Nu aprinde lumina. Poetul face aici un scurt şi frapant inventar, s-ar zice baudelairian, al defectelor proprii dar, spre deosebire de autorul Florilor răului, el nu le acceptă ca pe un dat inexorabil al naturii omeneşti care l-ar înfrăţi cu cititorul său („Tu, semenul meu, frate!”, ne amintim, spunea Baudelaire). În versurile lui Dorin Popa, poetul, dimpotrivă, are sentimentul unicităţii, el este asemenea unui bolnav grav care nu suportă să ie privit.: „toate animalele ce-mi rod inima/s-ar ascunde, nu aprinde lumina!/suferinţa mea înecată-n ruşine/te-ar devora, n-aprinde lumina!/insomniile, fărădelegile mele/dezbinările, ar vrea atunci să le ştampilezi/lacrimile mele ţi-ar murdări obrazul/infirmităţile mele toate/ţi-ar sări în braţe să le aperi de mine/confuzia, murdăria, laşităţile,/inconştienţa, compromisurile, vinovăţia/mă găsesc pe întuneric/n-aprinde,/nu aprinde lumina!”
Vinovăţiei i se adaugă, agravant, sentimentul eşecului total şi polivalent (În sfîrşit) ori de autorenegare: „cu mine însumi/nu mai am nici un grad de rudenie/de tot străin îmi sunt/ nu mă vreau/nu mă recunosc/un nod cât o inimă înjunghiată am în gât/aş fugi, brusc, ameţitor, dar spre nicăieri/nu am drum…” (Luarea în posesie). De aici, întrebarea fundamentală care prin ea însăşi sugerează un răspuns negativ: „şi dintr-o dată/uimit/întrebi/plin de emoţie:/oare am ceva în comun/cu lumea aceasta?” (Fulgerare de-o clipă). Sau în altă parte: „ce mai aştept acum/cînd nimic nu mai aştept?” (Ce mai aştept?)
Poetul-personaj are o vulnerabilitate structurală care transpare şi din poemele de dragoste. Nu e nimic senzual în cele mai multe dintre ele ci doar o aspiraţie permanentă către intimitatea sufletească. E o aspiraţie contrariată de eşec, căci iubita e de la caz la caz, evanescentă, dominatoare, neiertătoare, enigmatică şi de regulă îl părăseşte. Poetul gesticulează patetic, se umileşte cu o febrilitate slavă,: „acum/am puterea/de a îngenunchea/în faţa ta,/după ce/cu atâta precizie/ai dorit/să mă ucizi/o, nu,/minciuni de octombrie/mint când spun adevărul,/n-ai vrut să mă ucizi/ci doar/ca pe o rufă murdară/m-ai aruncat la coş” (Octombrie, numai la Iaşi). Alteori este sugerată o despărţire impusă şi umilirea este înlocuită de melancolie şi resemnare. Dar amîndouă sunt false – straturi de cenuşă acoperind tăciuni aprinşi:„te-ai înstrăinat de mine/de tine te-ai înstrăinat/te privesc/aşa cum priveşte/un copil/într-o vitrină interzisă/jucăria visată/te ating/şi nu te mai pot atinge/în veci/lacrimile tale curg/atât de simplu/de parcă ai plânge/de la Facerea Lumii/te privesc/şi nu mai pot privi/ ceva/cale de o sută de ani/străina mea/dulcea mea ucigaşă” (Străina mea).
Există însa si luminişuri, cînd personajul acesta trist si cu o impresie mizerabilă despre sine cunoaşte privilegiul unor rare momente de ieşire din marasmul interior.Versurile au atunci un aer de convalescenţă jubilatorie,. Vag însă, se mai simte totuşi o boare de amărăciune, ca o amintire sau ca o presimţire tristă şi resemnată că trecutul se va repeta: „stau lângă tine, cu bucurie, la o cafea în Botoşani/nu spui nimic şi-ai gesturi delicate/e-o clipă în care nu-mi mai doresc să fiu/niciunde în altă parte, e-o clipă rară în care/fiinţa ta-i atât de preţioasă şi de adâncă…/…e un început înşelător de noiembrie/şi îmi aduc aminte că în toate călătoriile/am naufragiat „(La o cafea cu tine în Botoşani).
O schimbare fundamentală de ton apare în poeziile din urmă, datate 2009, din ciclul Alia. Dispoziţia sufletească este mult mai senină şi poetul cunoaşte acum acele momente de fericire calmă şi de armonie a căror absenţă o clama cu amărăciune în poeziile dinainte. Cînd nu te mai aşteptam, ai venit este realmente un poem de dragoste tîrzie împlinită: „oare toata viata mea nu s-a petrecut/decit in asteptarea ta,/nu am facut decit sa ma pregatesc/pentru intilnirea cu tine/si/in toate imbratisarile ma ascundeam/doar pentru a putea primi/imbratisarea ta?” Iar melancolia dintr-unul din ultimele poeme – O toamnă ciudată pentru amîndoi – este aidoma unui andante romanţios, trist, departe de febrilitatea, tensiunea şi patetismul egotist din volumele şi ciclurile anterioare.
Vulnerabilitatea, fragilitatea par să fie în cele din urmă acceptate ca o reconciliere tîrzie cu sine, vina – metabolizată şi vinovăţia – depăşită.
====
(1) Umberto Eco în I limiti dell’interpretazione (Milan, 1990) face distincţia dintre a interpreta un text şi a-l folosi cînd compară analiza unei nuvele de Edgar Allan Poe făcută de Jacques Derrida cu o alta întreprinsă de o psihanalistă, Maria Bonaparte. Jacques Derrida analiza subconştientul textului, limitîndu-se strict la elementele din text, în timp ce Maria Bonaparte contamina comentariul său literar cu elemente biografice extratextuale şi, forţînd descoperirea unor corespondenţe, trăgea concluzii referitoare la viaţa privată a autorului.
(Timpul, noiembrie 2011)