Bucuriile şi capcanele lecturii (13) : Elitism şi competenţă

http://www.paginiromanesti.ca/2012/04/12/elitism-si-competenta/

Afirmaţiile categorice ale scriitoarei Edith Wharton despre “viciul lecturii” erau un semn al timpului. În lumea literară, lectura nu avea cum să fie dispreţuită, dar ceea ce era nou în secolul al XIX-lea era creşterea, inimaginabilă în secolele anterioare, a numărului ştiutorilor de carte.

În  Art de lire a lui Émile Faguet, apărută doar câţiva ani mai târziu (1912) de la diatriba scriitoarei americane, autorul deplângea, ne amintim, diminuarea numărului de cititori şi punea acest fenomen pe seama apariţiei a noi tipuri de activităţi ce concurau lectura. Scriind însă despre duşmanii lecturii, el se grăbeşte să dezvolte o idee elitistă: “Dar nu despre aceşti inamici vreau să vorbesc. /…/ Ei înlătură falşii iubitori de literatură, pe cei care n-ar citi decât dacă n-ar avea altă distracţie şi alt mod de a-şi petrece timpul, adică oameni cu foarte puţin gust, lipsiţi de vocaţie şi care ar hrăni atât literatura proastă cât şi pe cea bună dar mai curând pe cea dintâi; şi ei lasă nevă­tămată trupa celor care sunt cu adevărat născuţi spre a citi (s.n.). Cred că pierderea e nulă /…/.”

Tot o atitudine elitistă faţă de lectură, în special faţă de lectura romanelor, întâlnim la Edmond de Goncourt în povestirea La Fille Élisa (1877). Potrivit lui, lectura ar produce asupra spiritelor simple şi lipsite de cultură efecte nefaste. Le inculcă sentimente false, le face să confunde realitatea cu ficţiunea, le creează necesităţi noi – şi lista dezastrelor potenţiale ale lecturii continuă !

Nu era nouă o asemenea viziune negativă, ea apăruse deja la Cervantes al cărui Don Quijotte era un personaj cu spiritul rătăcit din cauza pasiunii sale pentru literatura cava­lerească. Dar la Edmond de Goncourt judecata negativă se produce într-un context nou. Oferta literară era infinit mai bogată în a doua jumătate a seco­lului al XIX-lea decât pe timpul lui Cervantes şi secolul însuşi era extrem de dinamic în toate domeniile, nu doar în literatură, ci şi în celelalte arte, în filozofie, în ştiinţă, în tehnică: “Romanul! Cine i-ar putea explica influ­enţa miraculoasă? Titlul ne avertizează că vom citi o minciună şi numai după câteva pagini tipăritura abu­zează de încrederea noastră ca şi cum am citi o carte în care totul ar fi real. Îi acordăm interesul, emoţia, compasiunea noastră, uneori o la­crimă pentru o poveste omenească despre care ştim că nu a existat. Dacă noi înşine suntem înşelaţi în felul acesta, cum n-ar fi înşelată inculta şi nevinovata femeie din popor?”

Emma Bovary a lui Flaubert este şi ea o victimă a lecturilor romanţioase din adolescenţă. Iar ceea ce s-a numit mai târziu, pornind de la ea, bovarism – starea de nemulţumire, faţă de realitatea ambiantă,  a cuiva care se imaginează făcând parte din altă lume – ar fi o dispoziţie spirituală indusă de litera­tură: “Cu Walter Scott, ceva mai târziu, ea se pasionă pentru poveşti de istorie, visă sipete, săli de gardă şi menestreli. Ar fi vrut să trăiască într-un castel vechi aidoma ace­lor castelane cu corsaje ample care îşi petreceau zilele sub arcuirea ogivelor cu an­te­braţul sprijinit pe pervazul de piatră şi cu bărbia  în palmă, privind în zare cum apare de departe un călăreţ cu pană albă galopând pe un cal negru. Ea avu în vremea aceea cultul Mariei Stuart şi veneră cu entuziasm femei ilustre sau nefericite. Jeanne d’Arc, Héloïse, Agnès Sorel, frumoasa Ferronnière şi Clémence Isaure se detaşau, pentru ea, aidoma unor comete din imensitatea istoriei tenebroase/…/”

Tot victime ale lecturii sunt alte două personaje celebre ale lui Flaubert şi anume Bouvard şi Pécuchet, protagonişti ai romanului cu acelaşi titlu, rămas neterminat. Ei renunţă la meseria lor umilă de copişti, se stabilesc, graţie unei moşteniri oportune, la ţară şi încearcă, documentându-se din cărţi, să-şi construiască o viaţă inte­resantă. Dar eşuează la­mentabil în toate dome­niile pe care le abordează rând pe rând, de la agricultură la ştiinţe, filozofie, arheologie, arte, literatură, politică etc. şi se întorc, în cele din urmă, resemnaţi cu limitele proprii, la vechea lor meserie. Este vorba, de data aceasta, nu doar de lectura literară, ci de toate tipurile de lectură pentru înţelegerea cărora ei nu au nicio aptitudine.

Toate opiniile şi mesajele acestea despre lectură se aseamănă într-un punct capital: lectura este un act cultural care necesită competenţă. Competenţa poate fi înnăscută şi deci inefabilă, ca talentul, sau poate apărea ca urmare a instruirii şi a maturizării.

Dând la o parte ideea, care este mai curând o prejudecată, că bunii cititori sunt determinaţi genetic, rămâne competenţa.

Umberto Eco observă în Limitele interpretării că există două feluri de cititori: cititorii semantici şi cititorii critici. Cititorul semantic sau naiv umple cu sens un text pe care-l parcurge, în timp ce cititorul critic încearcă să explice raţiunile structurale prin care textul este apt să corespundă sensului semantic (naiv). Literatura presupune un model de cititor capabil de ambele operaţii. Exemplul cel mai la îndemână ni-l furni­zează naraţiunile poliţiste. Înainte de a fi dezvăluit,  criminalul este sugerat prin detalii textuale aparent insignifiante. Cititorul este invitat tacit să le descopere şi să le interpreteze.

Acest articol a fost publicat în Antologie, Lecturi, eseuri şi etichetat cu , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *