Marjolaine

(Din Partida de canasta, Polirom, 2005)

În fiecare zi, înainte de a lua autobuzul spre biblioteca unde lucram de cîteva luni, mǎ opream la o bǎcǎnie din colţul strǎzii sǎ-mi cumpǎr cîte ceva de mîncare pentru pauza de prînz.

Dar în ziua aceea trebuia sǎ fiu la serviciu abia la ora 12 şi aveam douǎ ore înaintea mea. Aşa se face cǎ am putut sta de vorbǎ pe îndelete cu Peter care mi-a spus povestea lui Marjolaine.

Stǎteam la rînd sǎ plǎtesc nişte cornuri proaspete şi l-am vǎzut în faţa mea împingînd un cǎrucior aproape plin. Desigur cumpǎrǎturi pentru douǎ-trei sǎptǎmîni, dacǎ nu chiar pentru o lunǎ. Şi nu pentru o singurǎ persoanǎ. Mi-a fǎcut zîmbitor semn sǎ trec înaintea lui. I-am mulţumit şi atunci mi-am dat seama cǎ îl cunoşteam.

Numai din vedere. Peter cînta şi se acompania la ghitarǎ într-o staţie de metro dintr-un cartier în care locuisem în urmǎ cu un an şi ceva. Cutia pentru contribuţia celor care l-ar fi apreciat se afla la doi-trei metri mai departe, în calea trecǎtorilor, ca o piesǎ detaşatǎ, ca un obiect ce nu-i aparţinea. S-ar fi zis cǎ un soi de mîndrie îl împiedica sǎ o ţinǎ aproape de el. În felul ǎsta el pǎrea indiferent la cît se aduna în cutie şi dǎdea impresia cǎ nu e acolo pentru bani. Cînta cu o voce plǎcutǎ, vag rǎguşitǎ, fǎrǎ volum, era un Nat King Cole de buzunar. Îl remarcasem din primele zile de cînd mǎ mutasem în cartierul acela. Avea faţa uşor buhǎitǎ, cearcǎne şi o bentiţǎ roşie în jurul capului – un artificiu juvenil, într-un elan de a pǎrea mai tînǎr decît cei 35-40 de ani pe care nu-i purta frumos. O singurǎ datǎ i-am lǎsat şi eu un dolar şi mi s-a pǎrut, privindu-l cu coada ochiului, aproape involuntar, cǎ schiţeazǎ o micǎ plecǎciune. Probabil fiindcǎ-şi imagina cǎ nu-l vǎd. De atunci nu mǎ mai oprisem niciodata, dar trecînd prin faţa lui, de fiecare datǎ cǎlcam mai rar ca sǎ-l pot asculta ceva mai mult. Fiindcǎ Peter cînta repertoriul lui Joe Dassin, Aznavour şi Adamo – lucruri din altǎ lume şi din alte vremuri şi era o adevǎratǎ şansǎ sǎ le auzi aici, în America de nord.

Dar de peste un an schimbasem cartierul şi îl uitasem.

Acum la bǎcǎnie mǎ pregǎteam sǎ ies dupǎ ce rǎsfoisem cîteva minute un jurnal de cartier gratuit expus pe-o etajerǎ cînd l-am vǎzut pe Peter (dar nu-i ştiam încǎ numele!) în spatele meu încǎrcat de pachete mişcîndu-se greu. Nu era prea înalt, era ceva dezordonat în felul de a-şi transporta cumpǎrǎturile, parcǎ sǎlta, şi deodatǎ mi-am dat seama cǎ era şchiop.

– Pot sǎ te-ajut? l-am întrebat.

– Eşti amabil, cîţiva paşi pînǎ afarǎ n-ar fi rǎu. Pe urmǎ am sǎ iau un taxi.

I-am luat din mînǎ vreo trei, patru pungi pline ochi şi în timp ce ieşeam din magazin am încercat sǎ încropesc o conversaţie :

– Cînţi tot la Snowdon?

M-a privit surprins.

– Mǎ ştii?

– Am stat doi ani pe Queen Mary…

– Nu mai cînt acolo, sunt acum la Lionel Groulx, trei zile pe sǎptǎmînǎ pînǎ la prînz.

– Eşti talentat, îmi placea cum cînţi…

– Merge…

Îşi lǎsǎ jos pungile din mînǎ şi-mi întinse mîna.

– Numele meu e Peter.

I-am strîns mîna, i-am spus cǎ sunt încîntat de cunoştinţǎ şi m-am prezentat şi eu. S-a uitat puţin intrigat la mine:

– Ce nume e ǎsta? Dupǎ accent mǎ gîndeam cǎ eşti italian…

– E un nume românesc.

– Aha.

A tǎcut cîteva clipe, gînditor. Uitase de taxi, stǎteam pe marginea trotuarului, vag încurcaţi.

– Bǎieţii care cîntǎ dupǎ mine la Lionel Groulx sunt tot români, a continuat el. O vioarǎ, un acordeon şi un ţambal. Nu-s grozavi, fac mai multǎ gǎlǎgie decît muzicǎ.

– Cred cǎ-i ştiu am zis.

Da, îi ştiam. Îi auzisem de cîteva ori, aveau un repertoriu fix – un ceardaş, Ciocîrlia, Ave Maria şi încǎ vreo douǎ-trei piese. Cîntau cu elan şi am vǎzut oameni care-i aplaudau. Peter era prea sever.

– N-am chef sǎ merg acasǎ, mi-a spus brusc Peter. Ajutǎ-mǎ sǎ duc astea pînǎ aici la colţ, la Van Houtte, vreau sǎ iau o cafea şi un muffin.

Am pornit alǎturi unul de altul.

– Ai vorbit vreodatǎ cu ei?

– Cu cine?

– Cu românii de la Lionel Groulx. Sunt de-ai tǎi…

– N-am vorbit, nu ştiu dacǎ le-ar face plǎcere.

– S-ar putea sǎ nu le facǎ, a convenit el. De obicei nu ne place sǎ vorbim cu de-ai noştri cînd suntem printre strǎini. Noi ǎştia din Québec cînd mergem în Florida ne aranjǎm sǎ nu fim niciodatǎ vecini, mǎcar atunci sǎ mai scǎpǎm unii de alţii….

Nu era multǎ lume în Van Houtte, doar vreo trei-patru mese ocupate.

– Te deranjeazǎ dacǎ rǎmîn cu dumneata cîteva minute? l-am întrebat. Aş lua şi eu o cafea.

S-a luminat la faţǎ.

– Îmi pare bine, mai stǎm de vorbǎ.

Am ales o masǎ lîngǎ fereastrǎ şi în timp ce el era ocupat sǎ aranjeze pungile de plastic pline de cumpǎrǎturi pe lîngǎ el m-am dus la bar şi am cerut douǎ cafele şi un muffin pentru Peter.

– E proaspǎt, a apreciat el muffin-ul. Vrei? Şi mi l-a întins sǎ rup o bucatǎ. Am refuzat.

– De cînd cînţi în staţiile de metrou? l-am întrebat în timp ce-mi puneam zahǎrul şi douǎ cutiuţe de lapte în cafea.

– De şapte ani. De ce mǎ-ntrebi?

– Cînţi bine. Mai ştiu o fatǎ care cînta la Snowdon… cu pǎrul roşu şi îmbrǎcatǎ mereu în şort… Nu prea tînǎrǎ…

– Myriam…

– Pe urmǎ un flautist… pe catalige îmbrǎcat în verde… şi el destul de în vîrstǎ…

– Marc…

– Sau mexicanul bǎtrîn, rǎguşit, cu un sombrero mare şi murdar şi îmbrǎcat într-un costum roşu, vechi, cu fireturi galbene…

– Alfredo…

– Are un defect de voce… poate e prea uzatǎ…

– Vai de capul lui, e bolnav, în cîteva luni se curǎţǎ.

– Şi pianistul?

– Care?

– Unul slab şi trist, cu ochelari, cǎrunt. Cîntǎ Mozart, Chopin, Bach…

– Victor…

– Nu cumva e rus?

– Evreu rus, de ce?

– Are o figurǎ de rus. Cîntǎ repede… E un virtuoz… Îmi place…

– Marjolaine zicea cǎ nu aude ce cîntǎ….

– Marjolaine ?!

– O oarbǎ. Cînta şi ea pe vremuri ca noi…

Mi-am aprins o ţigarǎ.

Peter strînse cu grijǎ firimiturile de la muffin şi le puse într-un şerveţel pe care-l împǎturi meticulos. Se uitǎ în jur dupǎ un coş cu gunoi. Nu era. Lǎsǎ şerveţelul pe masǎ sub farfurioara de la ceaşca de cafea.

– Nu prea eşti vorbǎreţ… observǎ el puţin ironic.

– Ce spuneai de Marjolaine?

– Te intereseazǎ?

– Da, foarte tare…

– De cînd eşti aici?

– De patru ani…

– Nu mai cîntǎ de cinci. Muzicianǎ adevǎratǎ, singura dintre noi. Cînta la violoncel dumnezeieşte. şi la pian, dar numai acasǎ, pentru prieteni… O femeie frumoasǎ, nu frumoasǎ, interesantǎ…

– Unde cînta?

– La Place des Arts, de douǎ ori pe sǎptǎmînǎ. Dar numai la prînz, pînǎ spre ora tre-trei şi jumǎtate, fiindcǎ îi era imposibil sǎ ajungǎ la 4 dimineaţa ca noi ceilalţi şi sǎ se treacǎ pe listǎ…

– Ce listǎ?

– Cine vrea sǎ cînte în primul schimb, de la şapte trebuie sǎ fie luni la patru dimineaţa în staţia de metro pe care şi-a ales-o ca sǎ se treacǎ pe listǎ. Poţi alege şi alte schimburi, dar cele mai bune sunt dimineaţa şi dupǎ-amiaza, în jurul orei cinci.

– De ce?

– Fiindcǎ atunci oamenii se duc ori se întorc de la serviciu. Marjolaine era înscrisǎ deobicei de Marc, dar pentru orele de prînz.

– Nu credeam cǎ e o regulǎ…

– Este.

Am tǎcut iar.

– Eşti ziarist? m-a întrebat Peter.

– De ce?

– Întrebi mereu, altminteri nu spui nimic.

– Nu, dar mǎ intereseazǎ Marjolaine.

– Fiecare avem povestea noastrǎ. Şi eu, şi Myriam, şi Marc, şi Victor, şi Marjolaine. Poate cǎ şi dumneata… Sau eşti milionar?

– Nici vorbǎ.

– E clar. Marjolaine s-a nǎscut oarbǎ. Nu a vǎzut nici mǎcar o zi. A rǎmas singurǎ de la 9 ani. Pǎrinţii i-au murit într-o zi de Crǎciun în Columbia Britanicǎ la o partidǎ de ski în munţii Kootenay tîrîţi de o avalanşǎ într-un lac de la poalele muntelui… Kokanee… Marjolaine s-a nǎscut oarbǎ dar era un copil genial, cînta la pian de la cinci ani. Avea o mǎtuşǎ în Franţa care a luat-o la ea, la Lyon.

– Nu avea alte rude aici?

– Poate avea, poate n-avea, ea a ajuns la Lyon. Mǎtuşa aia a crescut-o cu profesori de pian, de violoncel, de germanǎ şi englezǎ. A studiat şi la Conservator unde a fost una dintre cele mai bune studente. La 20 de ani s-a mǎritat, fǎrǎ voia mǎtuşii, cu un francez. A stat cu el opt ani şi a fǎcut doi copii, un bǎiat şi-o fatǎ. Pe urmǎ francezul a încercat s-o omoare din gelozie şi ea l-a pǎrǎsit. Şi într-o zi, şi-a luat copiii, cutia cu violoncelul şi a trecut în Germania, fǎrǎ sǎ mai ia legǎtura cu mǎtuşa care era bolnavǎ şi senilǎ. Avea în Germania pe cineva, nu ştiu exact pe cine, nu ne-a spus niciodatǎ. A stat trei ani acolo dînd lecţii de violoncel pînǎ cînd unul dintre prietenii de familie a aflat de ea şi i-a scris. S-a oferit sǎ-i plǎteascǎ avionul ca sǎ se întoarcǎ la Montreal. I-a promis cǎ o sǎ-i gǎseascǎ o casǎ şi ea a s-a întors.

– Din ce trǎia?

– Avea ajutor social. Dar nu-i ajungeau banii pentru chirie şi pentru copii, mai ales cînd i s-a îmbolnǎvit fetiţa. A început sǎ cînte prin staţiile de metrou. Avea mare succes, la Place des Arts, de multe ori întra la concurenţǎ cu sǎlile în care cîntau artiştii consacraţi. Ǎia cîntau pe bani mulţi, nu ca noi pe mǎrunţiş…

Peter privea pe geam cu un fel de amǎrǎciune.

– Era sensibilǎ dar durǎ. Myriam care este nebunǎ şi rea devenea o pisicuţǎ cînd vorbea cu ea. A cîntat de vreo cîteva ori şi cu Victor, dar s-au despǎrţit fiindcǎ Victor se intimida şi nu mai era în stare sǎ cînte, se fǎcea de rîs. Marjolaine care nu s-a vǎzut niciodatǎ în oglindǎ, avea cîteodatǎ un fel de expresie care te punea la pǎmînt….. Batjocoritoare, resemnatǎ, trufaşǎ, nu ştiu cum sǎ-ţi spun, poate toate la un loc, simţeai cǎ eşti un gunoi în faţa ei şi cǎ ai sǎ rǎmîi gunoi toatǎ viaţa, orice-ai face. Ea însǎ te tolera, îţi accepta handicapul cu bunǎvoinţǎ, colegial. Erai prost cum ea era oarbǎ…

– Dar cu dumneata cum era?

Peter ridicǎ din umeri:

– Nici într-un fel, eu nu contam. Eram nou în meserie. Cu Marc era mult mai apropiatǎ.

– Cel cu cataligele?

– A fost singurul ei prieten. O conducea acasǎ cînd ea îşi termina schimbul. Uneori dormea la ea.

– Marc nu e prea tînǎr… Sǎ tot aibǎ acum vreo cincizeci de ani…

– Cincizeci?! Aproape şaptezeci… Nimeni nu crede cǎ un om la şaptezeci de ani poate dansa pe catalige, dar Marc este de pergament. Indestructibil. A cǎlǎtorit mult în Europa, a fost şi-n Africa, a ajuns pînǎ la zuluşi, în Africa de sud, unde a facut-o pe vraciul… Am impresia cǎ se cunoşteau mai demult. A fost foarte nenorocit cînd ea a dispǎrut fǎrǎ sǎ lase o vorbǎ…

– Cum a dispǎrut?

– Uite-aşa, a dispǎrut. Acum cinci ani, vara, într-o vineri. Ea l-a invitat seara la un restaurant chinezesc, au pǎlǎvrǎgit ca deobicei şi pe urmǎ, spre miezul nopţii, au ieşit şi au chemat pentru ea un taxi. Marc mi-a spus dupǎ aia cǎ Marjolaine era într-o formǎ extraordinarǎ. Nu a vrut sǎ-l lase s-o conducǎ, a plecat singurǎ. Dupǎ trei zile în care Marjolaine nu a apǎrut nicǎieri, Marc s-a alarmat şi a cǎutat-o la telefon. Numǎrul nu mai era bun. A cǎutat-o acasǎ. Vecinii i-au spus cǎ se mutase, dar nu ştiau unde.

Şi cu asta gata – e ultimul lucru pe care l-am mai aflat despre ea. Poate ca acum e din nou în Franţa sau în Germania. Mǎtuşa ei fusese bogatǎ, cine ştie, i-o fi lǎsat ceva bani moştenire… Dar n-a fost corect din partea ei sǎ plece aşa fǎrǎ sǎ ne lase o vorbǎ…

Peter mai avea, probabil, sǎ-mi spunǎ multe lucruri, dar eu trebuia sǎ plec. Se întrerupse o clipǎ sǎ aşeze o pungǎ plinǎ cu mere care se rǎsturnase. Mi-am privit ceasul.

– Peter, am zis ridicîndu-mǎ, cred cǎ o sǎ continuǎm altǎ datǎ. Trebuie sǎ plec.

S-a uitat la mine mai întîi contrariat apoi cu milǎ:

– Cum adicǎ „trebuie?”

– Întîrzii la serviciu…

– Tu ai serviciu?!

Tonul lui era ca şi cum m-ar fi întrebat dacǎ sufǎr de o boalǎ grea…

– Am, da… şi tu ai… şi voi toţi aveţi…

– Ce tîmpenie! Mi-am pierdut timpul de pomanǎ!

S-a întors cu spatele spre mine preocupat de circulaţia maşinilor de pe bulevard.

– Îmi pare rǎu… Nu-mi dai numǎrul tǎu de telefon? l-am întrebat aproape rugǎtor.

A dat din mînǎ a lehamite.

– De ce? Du-te la slujba aia sǎ-ţi iei leafa. Voi ǎştia de pe strada sunteţi nenorociţi dacǎ nu vǎ dǎ cineva o leafǎ. Slugi…

Am plecat fǎrǎ sǎ ne strîngem mîna.

Peste o jumǎtate de orǎ ajungeam la bibliotecǎ, punctual, fǎrǎ sǎ întîrzii nici mǎcar un minut. Şefa mea ajunsese totuşi înaintea mea şi acum rǎsfoia o carte veche, cu foile îngǎlbenite. Nu mǎ auzise.

– Bonjour. Ce faci?

– Mulţumesc, bine. Vreau sǎ-ţi arǎt ceva interesant…

Vorbea încet, aproape în şoaptǎ.

– Am adus nişte cǎrţi de-acasǎ, dintr-o ladǎ şi am gǎsit o carte extraordinarǎ pe care credeam cǎ am pierdut-o de mult. Metodica pentru violoncel a lui Duclos şi Bérenger cu exemple din Haendel, Mozart şi Schumann.

Şefa mea mîngîia cu tandreţe foile îngǎlbenite.

– Cînd eram copil, cînd aveam opt ani, mama mǎ trimitea seara la culcare devreme, zicea cǎ sunt obositǎ, nu mǎ lasa sǎ mai citesc. Atunci luam cartea asta cu mine, o bǎgam sub plapumǎ şi citeam pînǎ la ora doua-trei dimineaţa. Era o fericire sǎ ascult muzica asta, singurǎ, cînd toţi din casǎ dormeau…

Priveam cartea pe care o mîngîia, şefa mea, Marjolaine, şi nu înţelegeam nimic. Fiindcǎ era în braille.

 

Acest articol a fost publicat în Antologie, Proză scurtă şi etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *