Iar viaţa continuă (Omagiu lui Ion Luca Caragiale)

Spre sfîrşitul anilor 80 din secolul trecut, într-o după-amiază caldă şi frumoasă de septembrie pe terasa unei berării de pe strada Academiei din Bucureşti, vechii şi bunii mei prieteni din tinereţe, Doru şi Radu, stau la o masă, fiecare cu cîte o halbă de bere în faţă. Prietenul Doru tocmai îşi stinge mucul de ţigară în scrumieră.

Doru nu mai e tînăr, bate spre cincizeci de ani. Radu încă este, abia a împlinit treizeci.

Sînt cam obosiţi fiindcă vin de la muncă. Amîndoi lucrează cot la cot într-o bibliotecă mare din centrul Bucureştiului, dar la cutremurul grozav din urmă cu mai mulţi ani, unul dintre depozitele ei secundare situat într-o fostă şcoală s-a prăbuşit.
Conducerea bibliotecii nu a reuşit încă să replaseze cărţile din depozitul dărîmat  – cîteva zeci de mii – într-un alt depozit, alocat de curînd în altă clădire. Dar din cînd în cînd, ei doi şi încă trei colegi – care nu se află de faţă – , singurii bărbaţi din bibliotecă, au misiunea să umple un camion cu cărţi din depozitul vechi  şi să-l descarce  în depozitul nou.
Prietenii mei şi-au încheiat treaba pe ziua de azi, îşi trag sufletul şi vorbesc.
Şi despre ce pot vorbi doi oameni deştepţi în timpurile acelea?

Cu voce mică, de neauzit la doi paşi, despre preşedintele ţării, pantofar interbelic şi distinsa lui nevastă, savantă de renume mondial, care şi-a întrerupt studiile strălucitoare în clasa a patra primară. Opiniile prietenilor mei sînt identice : preşedintele e bîlbîit, e prost, e incompetent, e cizmar, duce ţara de rîpă şi odată cu ţara şi biblioteca. Nevastă-sa e analfabetă, proastă, curvă. Şi la ultimul discurs preşedintele iar a spus să mergem cu corabia socialismului pe culmile cele mai înalte ale comunismului şi iar a zis tutulor, pretinie, idependenţă. E un tîmpit, stîlceşte limba română, nimeni nu dă doi bani pe el, la Paris a furat săpunuri şi prosoape din hotel, şi englezii îşi bat joc de  fasoanele lui şi tot aşa şi americanii şi chinezii şi ruşii. Că altminteri dacă şi-ar pune rusul Gorbaciov mintea cu el… sau americanii… sau … Bine a zis şi a făcut Pacepa… Cum a demascat el Securitatea. Pe toţi ne pîndeşte Securitatea de-aia nu mişcă nimic în ţara asta, pe cine prinde, iradiază. El zicea, pardon de expresie, de Radu, ăsta era codul lui cu Ceauşescu , „pune Radu pe el” îi ordona Ceauşescu, adică radiază-l omoară-l

Radu e încurcat, omonimia îl face să se simtă vinovat şi poate de-aia e mai puţin vehement. Oricum el e membru de partid doar de doi ani.
Dar Doru e secretar de partid în bibliotecă, responsabil cu propaganda, ştie despre ce vorbeşte şi este pornit rău de tot. Gheorghiu-Dej, povesteşte secretarul cu propaganda, îl trata pe nenorocitul ăsta ca pe un băiat de prăvălie şi fiică-sa, Lica, îl punea în fiecare zi să-i cureţe pantofii şi să-i dea cu cremă. Era lustragiul familiei asta era, din cizmar, devenise general în public şi lustragiu în particular.
Şi prietenii mei sînt din ce în ce mai pasionaţi, cu vocea lor mică de neauzit la doi paşi. Au ajuns acum la a treia sau poate la a patra halbă şi ca deobicei propun şi soluţii. Bîlbîitul, incultul, incompetentul musai trebuie să cadă, să vină în locul lui altul. Un Escu sau un Gheorghe. Altul. O schimbare uşoară dacă n-ar fi Securitatea. Din cauza ei nu mişcă nimic în ţara asta., din cauza ei, fir’ar al dracu că n-am avut noroc s-avem şi noi papă ca polonezii. Aia de-aia mişcă, au  papă! Noi avem Securitate !
Şi tocmai cînd se căinează mai tare, pe şoptite, iată, lîngă masa lor se opreşte un necunoscut apărut ca din pămînt. E înalt, puţin adus de spate, cărunt, are o servietă în mînă zîmbeşte sardonic, ceea ce face să i se vadă ameninţător dinţii mari, laţi şi galbeni de nicotină. Ca nişte colţi de securist.
– Domnilor pot să stau şi eu la masa dumneavoastră? Nu mai e niciun loc liber, nicăieri.

Prietenii mei se uită bănuitori şi indispuşi în jur, la celalalte mese. Da, aşa e, nu mai e niciun loc liber. Terasa e plină ochi.
Cam cu lehamite, Doru îi face semn necunoscutului să se aşeze. Acesta deschide servieta, scoate un ziar Sportul, face semn chelnerului să se apropie. Comandă o bere şi apoi, în aşteptare, deschide ziarul cu intenţia, vădită, să tragă cu urechea.
Dar prietenii mei nu sînt naivi. Ei tac. Şi dacă totuşi continuă să facă politică, o fac diplomatic şi conspirativ, ca ardelenii, oftînd şi privindu-se cu înţeles. Intrusul le-a stricat discuţia.

Vine chelnerul, un băiat tînăr şi zîmbitor, aduce halba de bere şi schimbă scrumiera plină de mucuri de ţigară. Necunoscutul îşi împătureşte ziarul şi-l dă binişor deoparte. Prietenul Radu se uită cu jind. Ar vrea să citească o cronică despre meciul de fotbal Steaua-Dinamo din urmă cu o zi. Necunoscutul remarcă imediat interesul lui:

– Poftiţi, dacă vreţi să-l citiţi, eu l-am terminat.
Apoi ridică halba.
– Hai noroc. Vă mulţumesc că m-aţi primit la masă.
Bea cu poftă aproape un sfert din halbă. Cînd o pune jos, Radu e deja cufundat în lectură, sub privirea dezaprobatoare a prietenului Doru care detestă sportul.
– Sînteţi microbist , observă necunoscutul. Şi eu sînt.
Pe urmă tace o clipă, cît să-şi aprindă o ţigară. Pufăie.
– Da de fapt nici n-ai ce să citeşti altceva decît Sportul. Că toate ziarele alealalte numai de cretinul de Ceauşescu vorbesc.

Prietenii mei se privesc surprinşi. În mod plăcut. Necunoscutul continuă. Cu voce mică, de neauzit la doi paşi:
– Tîmpit, fudul şi băgăcios. Habar n-are de nimic, e mai prost ca pantofii ăia pe care-i pingelea la 15 ani, şi dă indicaţii anapoda că de-aia merge ţara asta cum merge. Şi ăia din jurul lui se uită la el ca la Cucuzel, podoaba creştinătăţii, cum zicea răposatul Creangă.
Bea iar un sfert din halbă şi continuă.
– Nu ştiu cine sînteţi dumneavoastră, eu sînt la bază învăţător. Acum sînt director de şcoală Şi uite, analfabetul ăsta se bagă şi în şcoală, şi ne interzice să mai lăsăm repetenţi! Eu nu-s al dracu’ să las copiii repetenţi, şi n-am nimic cu repetenţii că şi Eminescu a fost, da’ nu trebuie să-mi spună el ce să fac!

– Aşa e, zice iluminat prietenul Doru, ştii dumneata bancul cu Sfîntul Petru şi Ceauşescu, la poarta raiului după moarte?

– Poate-l ştiu, dar nu-i rău dacă-l mai aud odată.

– Cică moare Ceauşescu , se prezintă la poarta raiului şi bate tare să-i deschidă. „Cine-i acolo?” strigă Sfîntul Petru. „Eu!” ” Care eu?” ” Eu, Dumnezeu!”
Sfîntul Petru crapă poarta raiului cu grijă, doar atît cît să-l vadă pe ăla care strigă.
„Ce-i prostia asta care-ţi trece prin cap? Dumnezeu e şeful nostru şi e aici, înăuntru!” „Ba nu, zice Ceauşescu, eu sînt Dumnezeu!” „Mare tîmpenie! N-ai pic de minte, bre omule! Dumnezeu a făcut lumea, mările, munţii, florile, animalele, chiar şi pe oameni tot el i-a făcut. Dumneata esti un nimic, un zero, cum poţi pretinde că eşti Dumnezeu?” „Da’ de unde le-a scos el pe astea toate?” ” De unde, de neunde… Din haos, na!” ” Ei, aia-i. Vezi? Păi, haosul, eu l-am făcut!”.
– Mda, convine învăţătorul, ăsta-i banc de secretari de partid. Reiese că nenorocitul ăsta e mai deştept decît Sfîntul Petru, ceea ce e un nonsens. Nu că aş fi bisericos, dar nu-i drept.

Prietenul Doru nu se supără că învăţătorul nu i-a apreciat bancul. E de-ai noştri, îi şopteşte el prietenului Radu. Şi reîncep, de data asta în trei: Ceauşescu e bîlbîit, e prost, e incompetent, e cizmar, duce ţara de rîpă şi odată cu ţara, biblioteca şi şcoala. Nevastă-sa e analfabetă, proastă şi curvă. Şi în ultimul discurs preşedintele iar a spus să mergem cu corabia socialismului pe culmile cele mai înalte ale comunismului şi iar a zis tutulor, pretinie, idependenţă. a stîlcit limba română că n-a avut ocazia să fie repetent contribuie învăţătorul. Da, zice prietenul Doru, aşa e zice prietenul Radu, e un tîmpit, nimeni nu dă doi bani pe el,  la Paris a furat săpunuri şi prosoape din hotel, şi englezii îşi bat joc de fasoanele lui  şi tot aşa şi americanii şi chinezii şi ruşii. Că altminteri dacă şi-ar pune rusul Gorbaciov mintea cu el… sau americanii… sau … Bine a zis şi a făcut Pacepa… Cum a demascat el Securitatea. Pe toţi ne pîndeşte Securitatea de-aia nu mişcă nimic în ţara asta, pe cine prinde îradiază. El zicea, pardon de expresie, de Radu, că Radu este şi numele meu, ăsta era codul lui cu Ceauşescu, „pune Radu pe el” îi ordona Ceauşescu, adică radiază-l, omoară-l!

Prietenii mei şi învăţătorul sunt acum mult avansaţi cu berea şi au ajuns din nou la soluţii. de schimbare.
– Gheorghele la care vă gîndiţi voi nu-i bun, zice învăţătorul. Să vă iasă gărgăunii ăştia din cap, eu am şcoala într-un sat spre Giurgiu, şi Gheorghele vostru vine o dată pe lună spre vară cu o şleahtă întreagă de securişti la vînat fazani în pădurea de la marginea satului. Că avem o pădure mare, ce-a mai rămas din codrii de altădată. Şi îmi ia copiii de la şcoală ca să fugărească fazanii şi să-i ducă în bătaia puştii lui. El stă pe scaun şi trage, asta face. Nu-i bun!

– Totuşi schimbarea ar fi posibilă, zice Doru, dacă n-ar fi Securitatea. Din cauza ei nu mişcă nimic în ţara asta., din cauza ei, fir’ar al dracu că n-am avut noroc s-avem şi noi papă ca polonezii. Aia de-aia mişcă, au papă ! Noi avem Securitate.

Chibzuiesc toţi trei pe şoptite, îndoindu-se ba de unul ba de altul dintre candidaţi şi foarte neliniştiţi din cauza Securităţii şi cînd chibzuiala este mai în toi, aud o voce:

– Tovărăşeilor îmi daţi voie să mă aşez şi eu?

Toţi trei se uită intrigaţi spre autorul vocii şi înlemnesc. E un căpitan de miliţie, roşu la faţă, cu chipiul dat puţin pe ceafă. Căpitanul e forte transpirat şi se şterge cu o batistă pe gîtul gros, răsuflînd greu..

– Desigur, luaţi loc tovarăşe miliţian, spune sfios Radu.

– Pardon tovule, nu sînt miliţian, sînt ofiţer, zice căpitanul puţin vexat. Vine cineva aici să ia comanda sau trebuie să mă duc la bufet?

– E un băiat tînăr şi cumsecade, zice învăţătorul, uitaţi-l.

Căpitanul face semne chelnerului să se apropie şi-i comandă o halbă. Pe urmă îşi ia chipiul şi şterge cozorocul cu batista. Zăreşte ziarul Sportul pe masă.

– Permiteţi? N-am văzut meciul cu Steaua ieri, am fost ocupat toată ziua şi toată noaptea şi-acu dimineaţă nu l-am mai găsit.

Prietenul Radu îi face semn să ia ziarul şi căpitanul de miliţie se cufundă în lectura cronicii despre meciul pe care l-a ratat. Între timp, soseşte şi berea.

Prietenii mei nu mai comandă nimic, nu vor să ajungă în stare de ebrietate şi să nu mai ştie ce vorbesc. Ar vrea să plece. Ce bine le era, învăţătorul era simpatic, dar măgarul ăsta de miliţian le-a stricat cheful! O fi auzit despre ce vorbeau?

Şi încep iar să facă politică ardeleneşte, oftînd şi privindu-se cu înţeles. Dar şi cu teamă.

– Mda, zice căpitanul după ce bea pe nerăsuflate aproape o jumătate din halbă, i-a bătut şi de data asta. Îmi pare rău că n-am fost, da’ cum dracu’ să scap? Toată ziua şi toată noaptea alergăm ca turbaţiii de colo pînă colo…

Prietenii mei şi învăţătorul se uită de la unul la altul  încercînd să priceapă de ce aleargă miliţienii ca turbaţii de colo pînă colo, toată ziua şi toată noaptea. Habar n-au.
Ofiţerul îşi dă seama că nu înţeleg despre ce-i vorba. Are şi el o servietă. Umblă în ea şi scoate ziarul Scînteia cu chipul preşedintelui ţării pe prima pagină. În paginile următoare este publicat discursul lui din urmă cu două sau trei zile. Ofiţerul loveşte cu dosul palmei figura preşedintelui.

– Idiotul ăsta a decretat amnistie generală pentru hoţi şi tîlhari şi le-a deschis porţile puşcăriilor, zice el cu voce mică. Cinci mii de bandiţi care comit acte antisociale şi tulbură ordinea publică a oamenilor muncii. Că sînt beţivi, scandalagii şi bătăuşi. Şi am primit ordin confidenţial să-i înhăţăm din nou pe toţi şi să-i băgăm iar la zdup. Vă daţi dumneavoastră seama ce înseamnă asta? Să te joci de-a prinselea cu cinci mii de bandiţi care fug ca iepurii în toate părţile?

Căpitanul îi priveşte cu ciudă fiindcă nu-l compătimeşte nimeni. Dar ei, în schimb, se uită la el încălziţi de simpatie.

– Da, zice învăţătorul, şi peste noi în învăţămînt se bagă cu tot felul de idei neprincipiale…

– Ce-i aia idei neprincipiale domnule? Are ăsta vreo idee, are el habar de ce e munca de miliţian?

– A zis din nou să mergem cu corabia socialismului pe culmile cele mai înalte ale comunismului, spune ironic şi cu voce mică Doru.

– Pe dracu’ , şi-l crezi? Dumneata eşti mai prost ca el dacă-ţi faci iluzii. Asta nu ne duce nicăieri. Ne distruge asta face. Politica e politică şi miliţia e miliţie.

– Nu se amestecă, observă judicios prietenul Radu.

– Nu se amestecă, dar ce ştie el care-l duce nevastă-sa de nas? Ea l-a convins să dea drumul la bandiţi, ca să ia pemiul Nobil pentru pace. Proasta aia !

Gheaţa s-a spart şi cei patru comilitoni îşi spun unul altuia, cu voce mică, tot ce au pe suflet. Ceauşescu e bîlbîit, e prost, e incompetent, e cizmar, duce ţara de rîpă şi odată cu ţara, biblioteca, şcoala şi miliţia. Nevastă-sa e o analfabetă, e proastă şi curvă. Şi în ultimul discurs el  iar a spus tutulor, pretinie, idependenţă. a stîlcit limba română că n-a avut ocazia să fie repetent. Şi nu era nici miliţie ca să-l strîngă de pe drumuri şi să-l trimită la şcoală. Nimeni nu dă doi bani pe el, la Paris a furat săpunuri şi prosoape din hotel, şi englezii îşi bat joc de fasoanele lui şi tot aşa şi americanii şi chinezii şi ruşii. Că altminteri dacă şi-ar pune rusul Gorbaciov mintea cu el…  sau americanii… sau … Bine a zis şi a făcut Pacepa…

–Pardon?! zice ofiţerul de miliţie bănuitor.

– N-a făcut deloc bine, repară prietenul Doru gafa prietenului Radu.

– Nu ştiu despre cine vorbiţi. Eu nu ştiu nimic, declară ritos ofiţerul de miliţie. Şi îi priveşte cu necaz.

Dar numai o clipă fiindcă amintirea alergăturii de azi noapte şi gîndul alergăturii din noaptea viitoare după bandiţi îl întărîtă iar.

– De-aia sîntem unde sîntem, la coada Europei cu nivelul de criminalitate, zice el cu obidă şi ruşine de miliţian.

Şi ofiţerul, învăţătorul şi prietenii mei comandă încă un rînd de halbe şi încep, toţi patru de data asta, să caute soluţii şi să inventarieze Eştii care l-ar putea înlocui pe Escul aflat la putere.

Se face seară bine. Toţi patru par demult resemnaţi că nu pot duce acasă vestea cea bună a salvatorului ţării, bibliotecii, şcolii şi miliţiei şi într-o înfrăţire plătesc berea şi se despart la ieşirea din berărie.

Se despart, dar se vor reîntîlni în curînd.

În urma lor, băiatul cel tînăr şi cumsecade, chelnerul, strînge de pe masă halbele cu un rest de bere nebăută. Ia apoi scrumiera, scoate din buzunar o sculă minusculă, poate o şurubelniţă, desface fundul scrumierei  şi scoate ceva de acolo. E ceva mic şi rotund, nu se vede bine ce anume. Apoi fixează fundul scrumierei la loc şi intră în berărie. Acolo îl aşteaptă cineva care-i cere obiectul mic şi rotund.

– Să trăiţi, zice chelnerul. Şi i-l dă.

Iar viaţa continuă.