http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2012-5.html#4
1. „Prea mulţi critici pentru o literatură atât de mică”, spunea Eugen Simion. Cum vi se pare raportul numeric creatori / critici la noi?
2. Ce calitate îi este indispensabilă unui critic literar? (Puteţi aminti mai multe, dacă este cazul)
3. Cum aţi caracteriza starea poeziei, prozei şi criticii literare româneşti în momentul actual?
(C.M.U.)
Mircea Gheorghe : Cunosc autori cu totul onorabili care n-au ajuns niciodată sub ochii unui critic adevărat
1. Nu cred că există un raport numeric ideal între numărul scriitorilor şi cel al criticilor. E un fapt care se autoreglează în funcţie de o mulţime de variabile cantitative şi calitative, literare şi extraliterare. Dar cînd Eugen Simion vorbea de numărul exagerat de mare al criticilor, el se referea, dacă-mi aduc bine aminte, la situaţia literaturii dinainte de ’89.
Literatura vremii aceleia era animată de nume dintre care unele vor mai rămîne probabil în memoria noastă colectivă şi a urmaşilor noştri cîteva zeci de ani, dar era şi „mică” întrucît condiţiile limitative ale libertăţii de expresie ţineau departe de porţile ei o mare parte dintre potenţialii scriitori interesanţi. Dialogul cu mişcarea mondială de idei era extrem de redus şi accesibil doar unei minorităţi infime, şi atunci doar prin conjugarea excepţională a unor împrejurări favorabile. Aşa încît micimea şi provincialismul literaturii române, în pofida unor talente admirabile erau reale.
Dar după 1989 lucrurile s-au schimbat. În condiţiile postcomuniste ale libertăţii de expresie se scrie şi se publică incomparabil mai mult decît înainte de 1989. Nu mai există nici grila de subiecte care limita drastic producţia literară pe vremuri. Acum se poate scrie oricum şi despre orice şi realmente se scrie oricum şi despre orice. Şi între timp a apărut şi Internetul care, practic, a anulat orice obstacol din faţa celor dispuşi să se manifeste ca autori.
Fireşte că dacă se scrie şi se publică mult mai mult nu înseamnă că se scrie şi mult mai bine. Căci dacă a crescut substanţial numărul cărţilor bune a crescut pe de altă parte în proporţii geometrice şi numărul celor proaste. Orice persoană înlesnită materialiceşte, cu veleităţi literare, îşi poate găsi o editură care să-i editeze producţia, indiferent de valoarea ei. Nu-i rău dacă rezultatul este o carte bună sau măcar lizibilă. Dar e rău dacă se editează o simplă maculatură sub chipul respectabil al unei cărţi cu ISBN şi cu o copertă a patra ocupată de elogiile de circumstanţă ale editorului.
Şi atunci în raport cu numărul uriaş de cărţi apărute pe diferite căi putem oare deplînge numărul prea mare al criticilor? Să rămînem pe tărîmul adevărurilor elementare: dacă admitem că una dintre funcţiile criticului autentic este să promoveze valoarea şi să pronunţe un maiorescian ”în lături” adresat falsei literaturi, atunci numărul criticilor mi se pare prea mic ! Dacă o altă funcţie a criticului este să creeze puncte de vedere noi în raport cu o operă, atunci cărţile excelente apărute în ultimii douăzeci şi ceva de ani – ca să nu mai vorbim de marile opere clasice – au nevoie de noi demersuri reflexive, de noi lecturi, de noi iniţiative critice spre a nu fi îngropate şi pierdute definitiv sub muntele noilor apariţii ori sub maculatura cu pretenţii de literatură. Dacă altă funcţie a criticului este să orienteze gustul publicului şi eventual să-l rafineze, mai ales în contextul, zeci de ani fluid, al tranziţiei de la o cultură dirijată la una liberă, atunci numărul criticilor-mentori de descendenţă saint-beuve-iana nu poate fi niciodată prea mare. Cunosc autori cu totul onorabili care n-au ajuns niciodată sub ochii unui critic adevărat. Există cărţi percutante care trec neobservate şi dispar de pe piaţă aşa cum au apărut. Cu discreţie, citite şi preţuite de o mînă de oameni, atît cît le permite tirajul modic. Una dintre cauzele acestor pierderi, care nu sînt doar individuale, este, desigur, şi bruiajul informaţional produs de zeci de autori veleitari şi cu o autopromovare extrem de agresivă.
Pe de altă parte, nu sînt sigur că afirmaţia categorică potrivit căreia în alte părţi critica a dispărut fiind înlocuită cu marketingul cultural este cu totul justificată de realitate. Între marketingul cultural şi critică relaţia nu este de concurenţă ori conflict, ci de complementaritate. Marketingul cultural transformă cartea într-un produs social şi face din ea un posibil obiect de reflexie colectivă pentru masa cititorilor şi pentru comunitatea criticilor. Cred că la noi există o prejudecată fals aristocrată faţă de acest tip de marketing care, în fapt, este un instrument de punere în funcţiune a dinamicii acţiune/retroacţiune. Precum cheia de contact la un automobil care face legătura dintre nevoia noastră de deplasare şi capacitatea motorului de a ne-o satisface. Iată un exemplu pe care-l cunosc ceva mai bine. Şi în Quebec, la fel ca în România, la fel ca pretutindeni, de altfel, profesia de scriitor nu face parte din topul profesiilor rentabile. E mult mai profitabil materialiceşte să fii contabil, inginer sau avocat. O scriitoare cunoscută, autoare a vreo cincisprezece romane, mărturisea cu mulţi ani în urmă că venitul ei anual din literatură nu ar depăşi suma alocată unui asistat social. Şi că, deci, spre a trăi decent are nevoie de altă slujbă. Situaţia aceasta este trăită în continuare de marea majoritate a scriitorilor din Quebec.
Dar există şi excepţiile, numeroase.
Literatura francofonă din Quebec (literatura quebecheza), cu mai puţin de cinci-şase milioane de cititori potenţiali este o literatură care se autodefineşte, fără complexe, drept o literatură mică. Totuşi, ea produce destul de frecvent cărţi vîndute în Quebec în zeci şi sute de mii de exemplare. Un roman balzacian precumLe Matou al lui Yves Beauchemin s-a vîndut în anii ’80 în peste un milion de exemplare. Alături de Yves Beauchemin sînt şi alţii. Marie-Claire Blais, Marie Laberge, Gilles Courtemanche, Marguérite Lescop, Michel Tremblay, Yves Thériault, Dany Laferrière, Sergio Kokis etc. sînt exemple de scriitori de toate calibrele, născuţi în Quebec ori veniţi aici ca simpli emigranţi de sub alte ceruri, care au publicat ori publică în tiraje incomparabil mai mari decît ale scriitorilor din România din topul naţional. Or scriitorii români trăiesc totuşi într-o societate cu un bazin de cititori de cel puţin două-trei ori mai mare.
Decalajul creşte dacă părăsim topul. Venitul nu mai mare decît al unui asistat social, de care se plîngea scriitoarea Francine Allard, presupune vînzări anuale de circa zece mii de exemplare. Şi asta înseamnă că practicarea literaturii în Quebec aduce totuşi o oarecare recompensă materială autorului, chiar dacă nu-i îngăduie să trăiască la un nivel confortabil. Cît de mare sau cît de mică este această recompensă, ţine în mare măsură de profesionalism, de prolificitate literară, de abilitatea în a negocia cu editorii. Aşadar, de responsabilitatea şi de anvergura personalităţii autorului.
Privesc în jurul meu cu speranţa că mă înşel : niciunul dintre amicii mei scriitori editaţi în 300-500 de exemplare nu cîştigă direct nimic din cărţile publicate. Ori cel mult firimituri insesizabile. Dar indirect, colateral, de la caz la caz, da: stima confraţilor şi a familiei, bucuria de a fi citit cu empatie de cîţiva prieteni şi necunoscuţi, satisfacţia unui comentariu critic elogios, dreptul de a se numi scriitor şi a face parte din asociaţii profesionale, posibilitatea de a-şi găsi o slujbă remuneratorie şi aducătoare de putere în lumea literară sau în presă etc.
Şi atunci, sînt oare comparabile şansele pe care le are cartea unui scriitor de valoare din Quebec să se impună atenţiei criticii şi cititorilor cu şansele cărţii unui scriitor român de calibru valoric asemănător?
Şi dacă nu sînt cinci sute de exemplare, ci o mie sau două mii, sau zece mii (rarisim) şansele acestea tot nu sînt comparabile cu ale unui alt scriitor, nicidecum mai talentat, nicidecum mai ”artist”, dar ale cărui cărţi, într-o cultură unde se practică marketingul artistic, ajung sub ochii a milioane şi a milioane de cititori.
Aici s-ar naşte o altă discuţie cu punctul de plecare în lumea editorială: literatura română nu se vinde. Este realmente o altă discuţie, cu alte linii de dezvoltare decît cea a dezbaterii de faţă.
Dar problema tirajelor – să punem deocamdată în paranteză posibilitatea practică a rentabilizării lor – ne conduce direct la un alt subiect sensibil. La complexul nostru că nu avem laureaţi ai premiului Nobel.
Mi se pare absolut fals acest complex dacă se axează pe o insinuată sau presupusă lipsă de valoare a românilor. Cred că nu avem niciun premiant Nobel fiindcă nu ştim, n-am ştiut niciodată, să ne vindem scriitorii de mare valoare. Premiul Nobel nu este un premiu de lansare sau de consacrare cum îl consideră mulţi la noi, ci doar unul care confirmă o notorietate. Se invocă şi se examinează desigur meritele operei (nu orice scriitor cu mare succes comercial internaţional este şi eligibil), dar criteriul esenţial pentru a le lua în considerare este răspîndirea operei. Cu alte cuvinte, nu toţi scriitorii celebri devin candidaţi Nobel, dar toţi candidaţii Nobel sunt deja celebri. Este, în ultimă instanţă un premiu de popularitate precum premiul librarilor sau premiul publicului la marile tîrguri de carte. Fireşte că librarii şi editorii din alte ţări îl recuperează din motive economice, inversînd ordinea criteriilor care au stat la baza decernării lui. „Scriitorul (francez, englez, german, norvegian, columbian etc.) X a primit premiul Nobel. Cărţie lui s-au vîndut în n milioane de exemplare. Citiţi-l neapărat şi dumneavoastră, este obligatoriu pentru o persoană cultivată”.
Reîntorcîndu-ne la noi, ideea ar fi că abia atunci cînd un scriitor român de mare valoare va fi făcut celebru în România, aşadar citit de toată lumea, abia atunci, deci, se vor interesa cu adevărat şi alţii de el. Sutele de mii de cititori „naivi” (semantici, cum îi numeşte Umberto Eco) contribuie mult mai mult la interesul editorilor şi traducătorilor străini faţă de un scriitor român, la faima nobelizantă a operei lui, decît cronicile pline de osanale citite de cîteva sute de inşi sau decît iniţiativele oficiale ale instituţiilor guvernamentale abilitate în promovarea culturii în afara graniţelor.
Dar dacă sîntem stoici e foarte bine şi aşa. Am mai scris undeva, un vin bun nu e mai puţin bun dacă-l beau o sută de oameni şi nu o sută de mii. Nu e nimic umilitor în faptul că nu împărţim vinurile noastre bune cu toată lumea. E doar nepractic pentru producătorii de vinuri.
2. Cred că esenţial este profesionalismul. El include totul : inteligenţă, cultură, pasiunea ideilor şi pentru studiu, deschidere şi empatie, fineţe, rectitudine, onestitate, forţă de caracter etc. etc. Ar fi un discurs demn de marchizul de la Palice să ne ocupăm de rolul şi importanţa fiecăreia. Dacă lipseşte oricare dintre ele, criticul îşi pierde o parte din credibilitate.
Din cauza asta meseria de critic literar este o meserie grea. Cesare Pavese vorbea ca un critic despre poezia sa în Meseria de a trăi. El era în raport cu propria lui operă un critic extrem de pedant şi de onest.
3. Literatura română de azi mi se pare incomparabil mai vitală decît cea de dinainte de 1989. Aş compara lumea literară nu doar din România, ci de pretutindeni – scriitori, organizaţiile lor profesionale, cărţi, reviste, edituri, saloane şi tîrguri de carte etc. – cu o imensă junglă. Nu în sensul metaforei-clişeu a concurenţei sălbatice şi a dominaţiei celor mai puternici, ci în sensul propriu de ecosistem complex în care formele elementare de viaţă convieţuiesc cu cele mai evoluate, de la bacteriile din sol pînă la marea vegetaţie tropicală şi la mamifere. Caracteristica elementară a junglei este că ea nu e un produs artificial al omului. De aici, sănătatea şi armonia mecanismelor sale de autoreglare. Care, fireşte, nu sînt totdeauna idilice.
În comunism, nu exista această junglă. Ea era înlocuită cu un artificial parc ideologic. Vegetaţia naturală, nu cea cultivată îşi făcea loc insidios printre arborii şi arbuştii agreaţi de regim pentru capacitatea lor a înfrumuseţa peisajul.
Acum avem o junglă adevărată. Găsim de toate în ea. Şi cînd ceva nu funcţionează cum trebuie, cauza trebuie căutată în atavismele rămase încă active după dispariţia parcului.
Din alt punct de vedere, negativ de astă dată, ceea ce se vede din poziţia de observator în care mă aflu este diviziunea. Lumea literară de azi mi se pare o aglomerare de cluburi (pe generaţii, în jurul unor edituri, a unor reviste etc.) între care circulaţia şi comunicarea se face cu greutate şi doar în limitele unei sociabilităţi rezonabile. Relaţiile sînt tensionate. Pornindu-se de la fleacuri, între scriitorii aparţinînd unor cluburi diferite se nasc polemici virulente şi disproporţionate – semn de frustrare şi de agresivitate comprimată. Fiecare club are vedetele lui care de regulă sînt puţin respectate de cluburile adverse. Se practică şi ignorarea mutuală şi condescendentă.
Nu sunt convins că diviziunea aceasta, de va fi fiind reală, aşa cum o văd eu, are efecte pozitive. Sinergia creatoare a celor care s-ar preţui, s-ar confrunta şi s-ar sprijini cu urbanitate, modestie şi bună credinţă, influenţele mutuale, conştiinţa de a participa la evoluţia literaturii naţionale ca la un mare şi neoficial proiect colectiv, asumat cu profesionalism şi în toată libertatea de cei care aleg să fie poeţi, prozatori, dramaturgi, critici ori editori, toate acestea mi se par, în mare măsură, stînjenite.
Dar poate că e inevitabil să fie aşa. Nici în alte părţi situaţia nu va fi fiind fundamental alta şi nici la noi n-a fost în alte perioade (în cea interbelică, de exemplu).