http://www.paginiromanesti.ca/2012/06/15/jocul-de-marionete/
Cine nu cunoaşte dialogul cu care începe O scrisoare pierdută, dintre prefectul Tipătescu, indignat de un articol apărut în jurnalul Răcnetul Carpaţilor, şi poliţistul Pristanda, care-i dă dreptate în mod reflex, grijuliu să nu-şi contrarieze şeful prin nimic? Tipătescu exclamă, vorbind despre autorul articolului, Caraghioz! Şi Pristanda răspunde: Curat caraghioz! Replica lui e cu totul verosimilă. Curat, în sintagma curat caraghioz, e folosit într-un sens figurat, care se asociază cu o serie de cuvinte şi expresii pe care şi el, şi Tipătescu, şi cititorul le au în minte: cu totul, pe de-a-ntregul, cu adevărat, evident, absolut etc. Sinonimele acestea reprezintă una dintre paradigmele cuvântului curat. Mai departe, Pristanda foloseşte aceeaşi paradigmă când zice curat mişel, iar replicile lui – dincolo de servilismul personajului – nu au nimic comic, sunt corecte. Dar la a treia replică, tot aşa, reflexă, Pristanda schimbă, fără să-şi dea seama, paradigma: curat murdar. De data aceasta, curat nu mai semnifică evident, cu totul, cu adevărat etc., ci reprezintă opusul lui murdar. Efectul este hilariant.
La rândul lui, Tipătescu nu foloseşte termenul murdar în sens propriu. Murdar trimite la sinonimele necinstit, lipsit de scrupule. Dar, alăturat lui curat, la fel ca şi în cazul acestuia, sensul figurat dispare brusc şi cititorul/spectatorul se află în prezenţa unei sintagme cu un sens propriu imposibil. Sau, cum ar zice Pristanda, curat imposibil!
Avem aici rezultatul unei duble dependenţe: pe de o parte, cea a fiecărui cuvânt faţă de seria de sinonime care-i este proprie (dependenţa paradigmatică), iar pe de alta, a fiecăruia dintre cele două cuvinte faţă de contextul pe care-l formează celălalt cuvânt, împreună cu replica dinainte (dependenţa sintagmatică).
Dependenţa sintagmatică este la fel de importantă ca şi cea paradigmatică. Privind lucrurile foarte sintetic, am putea spune că, elementar, arta literară constă în dezvoltarea anumitor linii sintagmatice cu ajutorul unor paradigme adecvate.
La Caragiale, limba este o sursă inepuizabilă de comic, prin confuziile de sensuri şi prin contextele de o mare naturaleţe, în care fiecare cuvânt şi fiecare expresie se potenţează reciproc. Iată-i, de exemplu, pe Ipingescu şi pe jupân Dumitrache încercând să descifreze sensul unui articol scris de Rică Venturiano.
“Studintul în drept şi publicist” foloseşte în articolul lui un franţuzism rău adaptat în limba română, a manca – de la manquer: a) în sensul de a se îndepărta, a se eschiva: a manca de la datoriile ce ne impun solemnaminte /…/ sfânta Constituţiune şi b) în sensul de a neglija, a ignora, a uita: a manca poporul /…/ este o greşală neiertată, ba putem zice chiar o crimă.
Fireşte, jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu nu pot avea în minte seria paradigmatică a sinonimelor lui manquer; ei judecă pornind de la cuvântul românesc a mânca: a) Ipingescu: Nu pricepi? Vezi cum vine vorba lui: să nu mai mănânce nimeni din sudoarea bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata care suntem din popor, adică să şază numai poporul la masă, că el e stăpân şi b) Jupân Dumitrache: Da! Cine mănâncă poporul să meargă la cremenal!
Perceperea umorului din asemenea scene ar implica, aparent, o complicitate între autor şi cititor. Se presupune că acesta din urmă ar fi mai riguros în felul de a se exprima decât Pristanda şi mai cultivat decât Nae Ipingescu şi Jupân Dumitrache. Cum înţelege totuşi dialogul Ipingescu – Jupân Dumitrache un cititor care nu are nicio noţiune de limba franceză? A greşit, oare, Caragiale? Pentru că, s-ar putea obiecta, înţelegerea unui text scris în limba maternă nu trebuie să depindă de cunoaşterea unei alte limbi.
Dar scopul lui Caragiale nu era să satirizeze necunoaşterea limbilor străine, ci să pună în contrast aparenţa şi esenţa realităţii, într-un plan mult mai general decât o simplă conversaţie. Şi din acest punct de vedere, dialogul lui cu Nae Ipingescu anticipează evenimentele: jupân Dumitrache este făcut să creadă – de către celelalte personaje din jurul lui – ceea ce, şi lor şi lui, le convine cel mai mult să creadă. Nu doar Ipingescu, involuntar şi bine intenţionat, ci şi, cu rea credinţă, Spiridon, Ziţa, Chiriac şi Veta fac parte dintr-un joc în care ei mânuiesc sforile şi jupân Dumitrache este o marionetă. Comicul devine tot mai savuros pe măsură ce sforile, la un moment dat, se încurcă.
Revenind la scena cu articolul lui Rică Venturiano, originea lui a mânca din text este un amănunt a cărui nesesizare nu atârnă greu în înţelegerea generală a comediei. Sensul dialogului se desprinde cu uşurinţă, datorită contextului. Asta înseamnă că relaţia dintre el şi celelalte episoade devine, ca şi cea de la nivelul frazei, între cuvinte, o relaţie de dependenţă sintagmatică.
Concluzia simplă ar fi că un cititor, confruntat cu un text temporar dificil, nu trebuie să abandoneze totuşi imediat lectura. Potrivit decalogului lui Daniel Pennac referitor la drepturile cititorului, el are toată libertatea s-o facă. Dar de multe ori, relaxarea obţinută prin încetarea lecturii e mai puţin importantă decât răsplata efortului.