(din Imprevizibilul triumf, Institutul European, 2008)
În 1902, apǎrea la Institutul de Arte Grafice din Bucureşti Carol Göbl o carte intitulatǎ Memoriu asupra vechei şi actualei stǎri a Moldovei presentat lui Alexandru Vodǎ Ipsilante Domnul Moldovei la 1787 de Comitele d’Hauterive, membru al Academiei de inscripţiuni şi frumóse litere, secretar al Domnului Moldovei Alexandru Mavrocordat (Firariul) . Textul era publicat şi în franţuzeşte şi în româneşte.
Prefaţatǎ de Cuvântarea Majestǎţii Sale Regelui Carol I în şedinţa solemnǎ a Academiei române de 13 martie 1900, cartea mai cuprindea, în afara memoriului propriu-zis, un Supliment despre „unele legǎturi din afarǎ” şi despre obiceiurile moldovenilor, un interesant jurnal de cǎlǎtorie al contelui de la Constantinopol la Iaşi, în iarna lui 1785, şi o foarte vie descriere a Moldovei la 1785. În sfârşit, într-un Adaus, gǎsim comentarii aparţinând lui St. Orǎşanu, I. Bianu precum şi o biografie a contelui scrisǎ de La Roquette, traducǎtor în limba francezǎ, în 1824, al unei alte lucrǎri despre Moldova, datoratǎ englezului Wilkinson.
Manuscrisul Memoriului fusese pus la dispoziţia Academiei de însuşi Regele Carol care, la rândul lui, îl primise de la unul dintre urmaşii îndepǎrtaţi ai contelui. Dupǎ publicare, Memoriul a fost glosat printre alţii de Henri H. Stahl şi Nicolae Iorga care spunea despre el cǎ este „cea mai remarcabilǎ operǎ datoritǎ unui cǎlǎtor prin ţǎrile noastre în secolul al XVIII-lea” şi „cel mai distins document de înţelegere binevoitoare pe care vreun strǎin l-a dat pânǎ la timpul nostru despre ţǎrile româneşti”.
În ultimii ani, Memoriul contelui de Hauterive a fǎcut obiectul unei comunicǎri semnate de Ioan-Aurel Pop şi Domiţian Sorin Sipos la cea de a VII-a Conférence de culture éuropéenne, 23-24 octombrie 2002 la Universitatea din Navarra (Spania) sub titlul L’image des Roumains dans l’oeuvre d’un intellectuel français de la seconde moitié du XVIIIème siècle. De asemenea, Neagu Djuvara foloseşte din plin memoriul contelui în frumoasa sa carte Între Occident şi Orient. Ţǎrile române la începutul epocii moderne.
*
Memoriul lui Alexandre-Maurice Blanc de Lanautte conte de Hauterive are structura unei monografii cu un prim capitol despre istoria Moldovei urmat de altele Despre popor, Despre neguţǎtori, Despre preoţime, Despre cârmuire şi despre Domn, Despre cârmuire şi despre boieri.
Cu o asemenea structurǎ, se vede limpede cǎ scopul Memoriului era unul instructiv. Domnitorul nu era pǎmântean şi, ca atare, el avea nevoie de cât mai multe informaţii despre poporul pe care urma sǎ-l cârmuiascǎ. Nu se poate şti cât de util îi vor fi fost informaţiile date de contele de Hauterive lui Ipsilanti fiindcǎ acesta, dupǎ ce domnise opt ani în principatul vecin, trebuia sǎ cunoascǎ destule lucruri despre Moldova. Probabil cǎ Memoriul a fost ignorat deşi el conţinea multe sugestii şi idei moderne privind dezvoltarea economicǎ şi politica internǎ. Întreprinderea diplomatului francez semǎna întrucâtva cu efortul lui Machiavel care încercase în zadar prin Principele sǎ-şi facǎ auzitǎ vocea dupǎ ce intrase în dizgraţia Medicişilor. În cazul contelui de Hauterive, nu era vorba, fireşte, de dizgraţie, ci doar de o instabilitate politicǎ, dǎunǎtoare aplicǎrii ideilor noi. Alexandru Ipsilanti nu domneşte în Moldova decât doi ani, doar cu câteva luni mai mult decât predecesorul sǎu.
Oricum va fi fost, dupǎ un discurs de laudǎ în bunǎ tradiţie retoricǎ a originii latine nobile a limbii moldovenilor, contele trecea hotǎrât la demolarea unor poncife. „Unii îi învinuiesc pe ţǎranii moldoveni cǎ sunt leneşi şi şireţi. Mǎrturisirea celor care vorbesc împotriva unui popor apǎsat, eu nu o voi primi niciodatǎ”. Moldovenii nu muncesc decât atât cât le este necesar pentru asigurarea traiului, dar cauza acestei lipse de ardoare se aflǎ în abuzul iniţial prin care boierii i-au lipsit de pǎmânt. Nu este ca în Elveţia, raţioneazǎ contele, unde „un nobil nu îndrǎzneşte sǎ se foloseascǎ de înǎlţimea stǎrii sale pentru a necǎji sau chiar a dispreţui poporul”. La elveţieni, cine munceşte pǎmântul, se foloseşte de roadele muncii lui şi deci cu cât munceşte mai mult, cu atât este mai înstǎrit. Ïn Moldova însǎ, situaţia este exact opusǎ. Poporul munceşte pe un pǎmânt care nu e a lui şi cu cât munceşte mai mult, cu atât i se cere mai mult. Cu alte cuvinte, munca multǎ produce sǎrǎcie şi este inutilǎ. Confruntat cu lǎcomia acaparatoare a boierului, ţǎranul moldovean preferǎ sǎ trǎiascǎ sǎrac ca sǎ fie liber oricând sǎ se „bǎjeneascǎ”, fǎrǎ sǎ fie legat de ce lasǎ în urmǎ. Fuga de pe pǎmânturile boiereşti este un mijloc de presiune socialǎ, de corecţie: „iar pe boierul care pierde mai mult cu bǎjeniile decât ar putea scoate cu silnicia, lǎcomia de câştig îl sileşte sǎ fie drept”. Altminteri însǎ, dacǎ interesul le-o cere moldovenii sunt harnici şi întreprinzǎtori. Când douǎ sate, de exemplu, au o disputǎ pentru o pǎşune, ţǎranii moldoveni nu aleargǎ la judecatǎ ci trag, prin bunǎ înţelegere, o linie de hotar „şi în mai puţin de patru zile, cele douǎ comune sunt despǎrţite printr-un gard în lungime de o leghe şi jumǎtate”.
Contele este de asemenea încântat de ospitalitatea şi buna cuviinţǎ a moldovenilor care se manifestǎ şi în felul de adresare: „N-au nici pe illustrissime al Italiei, nici formulele umflate ale limbilor de miazǎ-zi, dar e destul sǎ fii om pentru ca dânşii sǎ-ţi dea numirea de Domnia-ta”.
Moldovenii, mai observǎ contele, sunt iubitori de petreceri cu lume multǎ, le place sǎ danseze brâul şi la sǎrbǎtori, „se lasǎ cu totul în voia veseliei” .
Dar tabloul e departe de a avea doar note idilice. Arbitrariul impozitelor care se schimbǎ mereu („nestatornicia dǎrilor”) provoacǎ şi el, deopotrivǎ cu abuzurile boierilor, fuga ţǎranilor şi pǎrǎsirea ogoarelor. Foarte tristǎ ar putea fi consideratǎ condiţia robilor ţigani dacǎ aceştia n-ar accepta-o cu o nepǎsare ce-şi are originea în totala ignorare a legilor: „Cine vrea sǎ vadǎ neatârnarea cea mai deplinǎ într-o robie desǎvârşitǎ şi o folosinţǎ de toate lucrurile în lipsǎ de orice drepturi cetǎţeneşti trebuie sǎ se uite la ţiganii care rǎtǎcesc prin pustiuri sau care se târǎsc prin târgurile Moldovei”. Ei sunt meseriaşi (lǎcǎtuşi, potcovari, tâmplari, lǎutari), îndemânatici la orice şi gǎsesc „în vrednicia lor nemǎrginitǎ, puteri cu mult mai mari decât nevoile lor”. Altminteri, umblǎ dezbrǎcaţi, sunt „bogaţi în copii”, „se tǎvǎlesc în noroi”, „dorm în zǎpadǎ”, „sar gardurile cu îndrǎzneala şi cu uşurinţa unor maimuţe” şi se aflǎ „vecinic în sudoarea muncii sau în nebunia beţiei”. Sunt şi mulţi tâlhari printre ei, şi pentru îndreptarea situaţiei Contele de Hauterive propune o soluţie prudentǎ: nu dezrobirea, care nu ar garanta o însuşire a bunelor moravuri sociale („Oamenii în sufletul cǎrora robia e înrǎdǎcinatǎ prin obişnuinţa veacurilor, nu pot decât încetul cu încetul sǎ se întoarcǎ la egalitatea firii sau cel puţin la neegalitatea legiuitǎ în lumile bine rânduite”), ci dreptul robilor de a-şi schimba stǎpânul când acesta este crud şi violent. Ţiganii ar ajunge astfel treptat la ideea cǎ nu trebuie sǎ se supunǎ în orice condiţii unui anume om şi, de aici, mai uşor la concluzia cǎ nu trebuie sǎ se supunǎ decât legilor.
Ceva mai încolo e surprinzǎtor sǎ-l vedem pe contele de Hauterive, care abia împlinea 30 de ani, indignându-se, ca un bǎtrân boier moldovean şovin de mulţimea strǎinilor producǎtori de lucruri ce-i pǎreau inutile şi cu o influenţǎ corupǎtoare asupra simplitǎţii moravurilor moldovene! Pentru el, bogǎţia unicǎ şi adevǎratǎ, vocaţia absolutǎ a Moldovei, era producţia agricolǎ şi, colateral, creşterea animalelor folositoare agriculturii. Orice diversificare a consumului intern atrage dupǎ sine sǎrǎcirea ţǎrii: „Consumaţiunile fǎrǎ folos care vin vor aduce altele dupǎ ele; sǎrǎcia şi dorinţa de mǎrire vor trage încoace fǎrǎ încetare din Apus, din Miazǎ-noapte şi din Miazǎ-zi noi locuitori care nu vor produce nimic, vor mânca şi vor plǎti trebuincioasele lor, de acum sau viitoare, cu banii ţǎrii acesteia”.
Contele nu voia totuşi ca Moldova sǎ rǎmânǎ necunoscǎtoare a ceea ce se produce aiurea. Numai cǎ el dorea ca produsele acelea sǎ se facǎ în ţarǎ. Şi iatǎ-l imaginând un soi de misionarism economic european care sǎ contribuie la dezvoltarea meşteşugurilor şi chiar a agriculturii locale. Aflǎm cu acest prilej cǎ moldovenii nu ştiau sǎ ţeasǎ inul, sǎ albeascǎ ceara, sǎ facǎ postavuri, sǎ conserve carnea prin sǎrare (ei aruncǎ în fiecare an, spune Contele, carnea a cinciprezece mii de boi la gunoi, pǎstrând doar grǎsimea, pielea şi coarnele), sǎ facǎ brânzǎ şi unt. Trebuiau sǎ înveţe toate astea de la saxoni, veneţieni, olandezi, livornezi şi de la ciobanii milanezi…
Purtat de un adevǎrat elan de modernizare a Moldovei, de Hauterive, recomandǎ sǎ se planteze arbori pentru asanarea mlaştinilor din Iaşi, preconizeazǎ ca apele Siretului şi ale Prutului sǎ transporte copaci cǎtre porturile mediteraneene, propune exploatarea unor minerale de care ţara nu duce lipsǎ (silitrǎ, sare), cere mǎrirea taxelor vamale şi instituirea de legi pentru combaterea luxului adus de strǎini şi a cheltuielilor inutile.
Mult mai puţin avântat este contele când vorbeşte despre cler. El remarcǎ mai întâi, calitǎţile. Preoţii moldoveni sunt modeşti, sǎraci, vrednici, cu puţinǎ ştiinţǎ de carte, duc o viaţǎ exemplarǎ de familie şi sunt o pildǎ de „rǎbdare şi muncǎ” pentru enoriaşi.
Dar numǎrul lor e prea mare, un singur preot pentru fiecare sat ar fi de ajuns. Cu atât mai mult cu cât la vreme de nevoie, recrutarea unui preot se poate face într-o singurǎ zi fiindcǎ nu i se cere decât sǎ ştie sǎ citeascǎ sau sǎ spunǎ pe de rost câteva rugǎciuni. În felul acesta, mulţi ţǎrani pot deveni preoţi fǎrǎ nici o altǎ pregǎtire. Cât despre mǎnǎstirile moldovene, foarte numeroase, comparate cu cele apusene, sunt sǎrace, dar în Moldova pot fi considerate bogate. Nu sunt conduse de moldoveni, ci de cǎlugǎri strǎini care, venind din alte ţǎri, „se fac stǎpâni pe mǎnǎstire ca pe o cucerire” Cǎlugǎrii aceştia sunt necinstiţi, zgârciţi, hrǎpǎreţi, „strâng comori pe care le duc în cele din urmǎ aiurea” şi se folosesc de puterea lor asupra ţǎranilor ca sǎ provoace revolte.
Foarte interesante sunt observaţiile contelui de Hauterive despre boierii moldoveni..
Moldova avea la 1785 o economie mai dezvoltatǎ decât Ţara Româneascǎ şi mai multe resurse naturale („mai multe feluri de rodnicie”, scrie contele), iar domniile absolute fuseserǎ mai rare. Toate aceste condiţii au fǎcut ca boierii moldoveni sǎ fie mai bogaţi decât cei din principatul vecin. Numai cǎ, pe de o parte, ei aleargǎ dupǎ slujbe la curte pe lângǎ Domnitor, iar pe de alta iubesc viaţa la ţarǎ, „le place un fel de lenevire pe care statul la Curte şi îndeplinirea datoriilor de acolo o zǎdǎrnicesc neîncetat”. Vor şi obţin privilegii, precum şi scutirea absolutǎ de dǎri – ceea ce nu se întâmplǎ nicǎieri în lume -, dar se tem de concurenţa strǎinilor, „mai aprigi în cǎutarea slujbelor” şi mai lipsiţi de scrupule.
Faptul cǎ moldovenii nu au „poftǎ de mǎrire” este o garanţie pentru contele de Hauterive cǎ boierii şi poporul îşi vor pǎstra „însuşirile preţioase” din trecut. Dar, observǎ el conservator şi ruralist, sunt semne prevestitoare ale unei „stricǎciuni” care îşi face loc treptat în moravuri. Oraşele au început sǎ se înmulţeascǎ, oamenii pǎrǎsesc viaţa patriarhalǎ de la ţarǎ; Iaşul se înfrumuseţeazǎ, din pricina a tot mai multor boieri care se stabilesc în el, dar în acelaşi timp creşte şi numǎrul de negustori şi meşteşugari strǎini ceea ce este dǎunǎtor fiindcǎ ei, strǎinii, „vor face sǎ piarǎ în curând deosebirea ce se vede încǎ între moldoveni şi vecinii lor”. Era ameninţatǎ, susţine contele, bunǎstarea ţǎrii care, în conformitate cu vocaţia ei agricolǎ se mândrea „cu împrejmuiri bine îngrijite, cu herghelii frumoase, cu sate bine ţinute, cu câmpii bine muncite”.
Memoriul se terminǎ cu un fel de temenele orientale, dar numai formale. Altminteri ultimele rânduri pe care le scrie contele de Hauterive Domnitorului sǎu respirǎ o demnitate şi o siguranţǎ de sine sub care nu e greşit sǎ vedem şi destulǎ ironie: „Astfel când am vǎzut cǎ voi vorbi unui Domnitor destul de mare/…/destul de nobil /…/ destul de luminat în sfârşit /…/ am crezut cǎ nici un semn de descurajare sau de temere nu mǎ mai putea opri” (de la scrierea memoriului). Contele presupunea cǎ dacǎ se va ivi cineva care sǎ-l critice pentru „îndrǎsneala sfaturilor” Domnitorul va avea bunǎvoinţa sǎ-l apere.
Dar în Jurnalul de cǎlǎtorie de la Constantinopol la Iaşi sau în Tabloul Moldovei la 1785, lucrǎri care nu erau destinate domnitorilor moldoveni, observaţiile sunt mai acide şi au subânţeleasǎ o comparaţie net defavorabilǎ cu blamata, în Memoriu, civilizaţie europeanǎ. Însǎ şi aici de Hauterive introducea nuanţe şi o dialecticǎ prin care lucrurile se reaşezau într-o ordine fireascǎ. De exemplu, femeile de la curtea Domnitorului, aparţinând fostelor familii domnitoare – domniţele – sunt îmbrǎcate fǎrǎ gust, în veştminte puţin decente care nu le ascund defectele vârstei atunci când îmbǎtrânesc. Stau mai tot timpul culcate, de dimineaţa pânǎ seara între pernele sofalelor; când catadicsesc sǎ meargǎ s-ar zice cǎ se târǎsc; toaleta lor e rudimentarǎ, ele se mǎrginesc sǎ-şi vopseascǎ pǎrul şi sprâncenele. Lipsesc la Iaşi „spectacolele, /…/, saloanele, luxul, plǎcerile vieţii”? Da, rǎspunde contele, toate astea lipsesc la Iaşi şi pe toate le poţi gǎsi la Paris. Dar şi acolo numai pentru o elitǎ restrânsǎ: „un milion de francezi la doi paşi de aceasta abundenţǎ sunt lipsiţi de tot, nu simt nevoia de niciunul dintre lucrurile a cǎror lipsǎ unii o regretǎ atât de tare aici /…/”
Oricum, dacǎ observaţiile critice sunt mai numeroase, cauza poate fi şi cǎ în 1785 contele de Hauterive era mai „strǎin” în Moldova decât în 1786-1787, avea o privire din afarǎ asupra realitǎţilor locale. Şi, prin forţa lucrurilor, mai sumarǎ.
Dar el venea în schimb cu multe detalii despre moravurile contemporane de la Poarta otomanǎ – de exemplu despre numirea la Domnie, conform unor uzanţe dezastruoase pentru ţǎrile române. „Niciun grec nu poate nǎdǎjdui o slujbǎ în Turcia dacǎ nu este mǎcar ruinat”, noteazǎ de Hauterive. Într-o primǎ etapǎ, grecii bogaţi sunt, sub un pretext sau altul, exilaţi şi persecutaţi pânǎ când sǎrǎcesc. Apoi turcii le dau principatele pe mânǎ spre a-şi reface averea în aşteptarea „mazilirii” ce vine mai devreme sau mai târziu. La sfârşit, ei se întorc umili la Poartǎ în rezidenţele ce le sunt rezervate pe malurile Bosforului sau în Fanar. Umili, dar bogaţi şi dispuşi sǎ plǎteascǎ pentru o altǎ înscǎunare.
Avem astfel o explicaţie pentru rapacitatea unor fanarioţi, pentru numeroasele şi scurtele lor domnii fie în Moldova, fie în Ţara româneascǎ (Nicolae Mavrocordat, trei, Constanin Mavrocordat, zece, Alexandru Ipsilante, trei etc.) dar şi pentru soarta tristǎ a multora dintre ei, decapitaţi de turci, când, dupǎ mazilire, nu voiau sǎ declare averile ascunse.
Când ajunge la Iaşi, contele remarcǎ şapte „feluri de oameni”: boieri, curteni, negustori greci, negustori moldoveni, meşteşugari nemţi, meşteşugari evrei şi poporul simplu care „se prosternǎ în noroi îndatǎ ce zǎreşte cât de departe un palton boieresc sau harnaşamente de cai”. De fapt, toatǎ lumea e umilǎ cu cei de deasupra, şi trufaşǎ cu cei de dedesubt. Boierii tremurǎ în faţa Domnitorului, nu-l privesc niciodatǎ în faţǎ, dar îşi bat joc de el când rǎmân între ei. Nu stau pe gânduri sǎ-l pârascǎ la Poartǎ când sunt nemulţumiţi cǎ nu au cǎpǎtat cutare slujbǎ sau privilegiu. Grecii sunt necinstiţi, linguşitori, intriganţi, trufaşi cu toatǎ lumea dar, nu şi în faţa unui turc. Iar poporul de jos este umil în raport cu toţi. Pe de altǎ parte, Domnitorul trebuie sǎ îngǎduie celor din jurul sǎu sǎ fure pentru ca el sǎ poatǎ strânge averi pe ascuns, ferite şi de moldoveni şi de turci, şi de greci. Unii domnitori reuşesc adevǎrate performanţe de abilitate. Şerban Cantacuzino, de exemplu, în Ţara Româneascǎ, dupǎ ce strângea birul şi-l înmâna turcilor, contra chitanţǎ înainte de trecerea Dunǎrii, avea oşteni plǎtiţi care pe malul bulgǎresc atacau convoiul cu haraciul şi luau toţi banii înapoi. Oficial, domnitorul nu era responsabil pentru securitatea haraciului decât pe teritoriul ţǎrii, adicǎ pe malul stâng al Dunǎrii. Turcii erau convinşi cǎ atacatorii erau briganzi bulgari. Ïn fine, cât priveşte cultura din Moldova, contele de Hauterive crede cǎ moldovenii se poartǎ aidoma romanilor: ei lasǎ adicǎ producerea de cântece, poezii, palate, tablouri, mobile, îmbrǎcǎminte etc. pe seama sclavilor, adicǎ a robilor ţigani. Care trǎiesc însǎ într-o mizerie cumplitǎ – descrierea lor seamǎnǎ cu cea inseratǎ mai târziu în Memoriu.
Economiceşte, Moldova este bogatǎ şi bogǎţia cea mai mare este pǎmântul bun de agriculturǎ, depǎşind de departe nevoile populaţiei. Multe pǎmânturi nu sunt lucrate şi deşi ele aparţin unui proprietar, dacǎ cineva vine de altundeva şi cultivǎ un ogor ce nu-i aparţine, acest ogor devine practic al lui, în schimbul unei dijme şi al unui impozit – dacǎ-şi ridicǎ pe el şi o casǎ. E un alt accent şi chiar o altǎ realitate decât în Memoriu, unde contele deplângea condiţia ţǎranilor moldoveni obligaţi sǎ munceascǎ pe pǎmânturi ce le-au fost confiscate de boieri. Ïn lucrarea din 1785, nemulţumirea lor în faţa birurilor schimbǎtoare s-ar datora nu atât sǎrǎciei, cât comoditǎţii : „Cererile neprevǎzute îi fac sǎ dispere pentru cǎ indolenţi din lipsǎ de ambiţie, cum sunt, ei se vǎd obligaţi sǎ munceascǎ peste nevoile lor ca şi cum ar avea o dorinţǎ de înavuţire pe care în fapt n-o au”. Altminteri, moldovenii exceleazǎ în creşterea cailor şi a boilor, în timp ce Valahia este celebrǎ pentru oi. Ïn sfârşit, drumurile Moldovei sunt prost întreţinute, bântuite de tâlhari, iar strǎzile din oraşe sunt murdare, spre deosebire de cum este la vecinii lor din Bucovina sau din Cernǎuţi. Cauza este cǎ moldovenii considerǎ cǎ drumurile bune şi sigure sunt necesare doar celor bogaţi. Numai ei fac comerţ şi numai pe ei îi atacǎ şi-i omoarǎ tâlharii.
Este evident cǎ ajungând şi apoi trǎind la Iaşi, contrastul cu viaţa lui dinainte trebuie sǎ-i fi pǎrut contelui de Hauterive izbitor. Faptul nu l-a împiedicat totuşi sǎ-i iubeascǎ şi sǎ-i respecte pe moldoveni, observându-le şi discutându-le nu doar defectele, ci şi calitǎţile.
Dar drumul şi destinul lui erau altele. Nu în Moldova şi nici alǎturi de moldoveni.
Dar drumul şi destinul lui erau altele. Nu în Moldova şi nici alǎturi de moldoveni.
Dupǎ terminarea Memoriului, el a cerut cu insistenţǎ sǎ fie rechemat în Franţa. Când Alexandru Mavrocordat, al cǎrui secretar fusese timp de aproape doi ani, a fost scos din domnie, în decembrie 1786, Memoriul produs pentru el a rǎmas fǎrǎ destinatar. L-a dedicat în 1787 noului domnitor, Alexandru Ipsilanti, i l-a înmânat şi a plecat în Franţa. A fost ruinat de Revoluţie, dar spre 1800 şi chiar şi mai târziu, când devenise director al Arhivelor Naţionale din Franţa, continua sǎ întocmeascǎ memorii politice. Ïnsǎ nu pentru „hospodarii” fanarioţi din Moldova, ci pentru Napoleon. Iar în urma lui, dupǎ ce a mai domnit o datǎ în principatul vecin, în Muntenia, domnitorul Alexandru Ipsilante era mazilit în 1797, înlocuit cu Constantin Hangerli, iar în 1806, turcii îi tǎiau capul dupǎ ce-l torturaserǎ ca sǎ-şi dezvǎluie averile.
(Convorbiri literare, Iaşi)