Înmormântarea doamnei Friedman

(Din Partida de canasta, Polirom, 2005)

La două săptămâni dupǎ Revelion, într-o joi, sună telefonul. Laura pregătea masa de seară şi Alexandru citea nişte însemnări pentru a doua zi când trebuia să predea un memoriu la Centrul de documentare unde lucra o dată pe săptămână.

Era Marcu la telefon. Îi anunţa cu o voce albă că-i murise mama, doamna Friedman. Puteau veni mâine la înmormântare? Alexandru nu putea, nu, era ocupat, dar Laura,da, o să vină. O să-l ia şi pe Tomiţă, era bine? Era, da acceptă Marcu. Şi le mulţumi.

*

Casa mortuară, într-o curte mare împrejmuită cu un gard scund de scânduri cenuşii, semăna cu un hangar. O alee pavată cu cărămidă ducea, prin zăpadă, până la uşa de la intrare în formă de potcoavă. Uşa era deschis şi în prag era Marcu. Părea că-i aşteaptă. Dădu mâna cu ei fără să scoată o vorbă şi-i împinse înăuntru în salon. Salonul era lung, luminat pe jumătate de lumânări electrice aşezate prin colţuri. La mijloc, pe o masă mare cu picioarele curbate era sicriul : lemn masiv, maron, acoperit pe jumǎtate cu o pânză albă şi cu capacul închis.
Era puţină lume în jurul mesei: Elvira, nevasta lui Marcu, încă atrăgătoare la aproape cincizeci de ani, cu sânii mari şi coapse înalte şi puternice, Carmen, fiică-sa o fată frumoasă, replică a Elvirei din tinereţe, dar cu nasul şi ochii semiţi, moştenire de la Marcu, alături de ea un tânăr cu faţa pătrată, masiv ca un hocheist, şi puştiul, Justin de vreo şaisprezece ani. Ceva mai încolo, un cuplu de prieteni ai lui Marcu, d-nul şi d-na Iţcu, doi dolofani foarte trişti. Laura şi Tomiţă se apropiară de Elvira. Nu mai erau în relaţii de ani de zile, o istorie veche de certuri şi afronturi reciproce, dar în faţa morţii lucrurile astea se uită:
– Imi pare rău Elvira, zise Laura şi o îmbrăţişă. Elvira îi oferi obrazul :
– Mersi dragă. Era fragilă bătrâna. Asta e. La 94 de ani, ce să mai zici! Era un înger!
– A suferit?
– Nuuu! A murit în somn. Apoi adăugă:
– Asta făcea tot timpul de trei ani. Dormea. Nu mai cunoştea pe nimeni, nu mai ştia nici cum o cheamă. La 94 de ani, dragă? Se ramolise de mult baba! Ce pretenţii să mai ai? Oftă :
– Da’ a fost un înger, săraca.
Se uită cu un aer suferind la Marcu, bărbatu-său, care rămăsese aproape de uşă şi vorbea cu o femeiuşcă grasă şi cu mişcarile iuţi. Suspină adânc, săltându-şi sânii mari. Prietenul lui Carmen o privi fix şi fornăi zgomotos:
– Cine e tipul? întrebă încet Laura.
– Un cretin dragă, un cretin! Mare cretin! Şi pe urmă adăugă vag visătoare : Da’ e animal bine, fiică-mea are gust, îmi seamănă.
– Mamă, nu vrei să le-o arătăm şi lor pe bunica? vorbi Carmen din spate.
– Vrei s-o vezi? întrebă Elvira cu o îndoială în glas. Nu prea se face asta la ei, da’ acum suntem între noi. Parcă doarme săraca. E ca un înger…
Se întoarse spre fiică-sa.
– Spune-i lui Grigore să deschidă sicriul. Grigore-hocheistul se repezi spre masă şi smulse cu un gest teatral capacul .
Laura se apropie să vadă mai bine. Bătrâna, îmbrăcată într-un vestmânt alb, arăta într-adevăr destinsă. Obrajii, nasul şi fruntea cu pielea întinsă, netedă şi galbenă păreau de pergament. O cunoscuse în urmă cu vreo zece ani. Doamna Friedman locuia pe vremea aceea într-o casă de pensionari. O vizita o dată la două-trei săptămâni şi bătrâna îi arăta de fiecare dată aceleaşi albume cu fotografii din tinereţe: Marcu, copil şi tânăr era prezent în toate. Bătrâna era foarte mândră de el. Dar încă de pe atunci dădea semne de rătăcire. Pe urmă boala se agravase şi în urmă cu trei sau patru ani, o internaseră într-un hotel-spital. O uitaseră acolo, n-o mai vizita nimeni. „Ce mai face maică-ta?” îl întreba uneori Laura pe Marcu, venit în vizită. „Ce să facă? Nimic!” „ Ai mai fost pe la ea?” „ De mult, acu vreo două luni, nu mă mai cunoaşte”.
– Da, zise Laura, arată bine săraca, Dumnezeu s-o ierte.
– Ce s-o ierte dragă, parcă are pentru ce? A fost ca un înger o lăudă Elvira. Da’ sicriul îţi place?
Laura se uită la ea nesigură :
– Marcu, explică Elvira, a vrut să cumpere unul ieftin de două sute de dolari bucata fiindcă înmormântarea asta o să ne coste al dracului de mulţi bani. Ştii, bătrâna a plătit din pensia ei acum vreo cincisprezece ani totul, şi locul de veci, şi maşina, şi sicriul, tot. Da’ pe urmǎ cum s-a ramolit, a pierdut chitanţele şi bandiţii ăia de la pompe funebre n-au vrut să mai recunoască nimic. Nimic. A trebuit să plătim totul de la capăt. Iţi dai seama? Şi Marcu aşa a zis, „hai să luăm un sicriu ieftin că la noi nu se umblă cu fudulia asta să te îngropi în mobilă scumpă şi pe urmă şi cu unul ieftin şi cu unul scump, tot acolo ajunge”. Da…
– E frumos, spuse Tomiţă, deschizând gura pentru prima oară. Pentru două sute de dolari…E distins…
– Stai, că n-am terminat! îl avertiză Elvira. Când eram să alegem modelul a venit Justin şi ne-a zis : „Vouă v-ar place să vă bag într-un sicriu ca ăsta?” Vă daţi voi seama ce deştept e băiatul meu? Şi ce suflet are? Ei, şi-atunci ne-am hotărât : Am scos 1500 şi am luat unul ca lumea. De nuc! Vă place?
Laura nu mai apucă să răspundă. Apăruse rabinul.
Era un bătrân îmbracat în negru şi cu barbă deasă albă. Începu să vorbească repede în englezeşte, recita probabil nişte psalmi, pe urmă continuă în ebraică. Toţi ascultau privindu-şi picioarele. Când termină, după vreun sfert de oră, spuse ceva repede cu o voce înceată şi Marcu strigă autoritar :
– Justin! Treci în faţă!
Băiatul se postă în faţa sicriului, acum închis, şi începu să ţină un discurs. Despre bunica adorată, despre cum l-a legănat ea în copilărie, despre poveştile pe care i le spunea la culcare, despre cât de bună a fost ea cu toata lumea… Vocea i se înecă şi băiatul începu să plîngă. Carmen şi Elvira îşi suflară nasul înlăcrimate. Grigore o fixa senzual pe Elvira. Justin termină după câteva minute şi trecu, ştergându-şi ochii roşii, alături de maică-sa. Elvira îl sărută pe frunte :
– Ai vorbit frumos, deşteptu’ lu’ mama! ! Merita săraca, a fost ca un înger. Se întoarse spre Laura :
– Veniţi la noi după înmormântare, nu-i aşa?
Laura îl căută din ochi pe Tomiţă care privea placid undeva spre fereastră:
– Am pregătit câte ceva de mâncare. Pentru sufletul ei săraca. Parastas, pomană, nu ştiu cum se cheamă chestia asta la ei. Am angajat şi om să ne servească. Ştii pe cine?
– Pe cine?
– Il ştii pe Victoraş? Ăla care ţine un restaurant românesc pe Saint-Hubert?
– Nu-l ştiu.
– El ne serveşte. Ştiai c-a fost pilot pe avioane de pasageri? Face nişte mici grozavi…
– Mergem, spuse hotǎrât Tomiţă, luminat la faţă de perspectiva micilor.
Ieşiră din salon în curte. Din prag, Laura privi în spate peste umăr. Patru bărbaţi se apropiaseră de masă, se pregăteau să ridice sicriul.
In faţa curţii, la câţiva paşi, erau două maşini pe care nu le băgase în seamă la venire. Sau poate apăruseră între timp… Laura şi Tomiţă se urcară în prima, împreună cu Elvira, Marcu şi femeiuşca grasă, tinerii şi familia Iţcu în a doua. O a treia în faţa lor, un jeep negru, aştepta cu portiera din spate deschisă. Apărură şi bărbaţii cu sicriul pe umeri şi-l băgară înăuntru.
Peste un sfert de oră, maşinile opreau în faţa cimitirului. Se dădură cu toţii jos şi soţii Friedman trecură în faţă, în urma sicriului. Mergeau braţ la braţ, tăcuţi. Pietrele cenuşii şi albe ale mormintelor erau perfect aliniate ca într-un cimitir militar şi undeva spre o margine era locul doamnei Friedman. Slujba nu dură mai mult de zece minute. Sicriul fu coborât repede în groapă şi Marcu aruncă o mână de pământ îngheţat peste el
Convoiul, minus jeep-ul închiriat de la casa mortuară, porni din nou de data asta spre casa lui Marcu.

*

Casa, mărginită de doi brazi stufoşi cu crengile pline de zăpadă îngheţată, părea, privită de pe stradă, o cabană mare de munte. Nu era însă o cabană, înăuntru Elvira şi Marcu aveau două dormitoare, un salon, o bucătărie mare şi o baie cu valuri artificiale. Din salon, o scară de lemn lăcuit cobora spre subsolul transformat în sală de gimnastică. Erau acolo două biciclete staţionare, un covor rulant şi vreo trei patru haltere de mărimi diferite. Mai erau o canapea, două fotolii micuţe şi un bufet-bar cu băuturi tari.
Dar nimeni nu cobora acum la subsol. În salon, îi aştepta o masă încărcată cu platouri de sandwichuri. Mirosea a carne friptă de la bucătărie. De acolo apăru, cu o furculiţă în mână, Victoraş, proprietarul restaurantului românesc de pe Saint-Hubert. Era un bărbat scund de vreo cincizeci de ani, cu mustaţa căruntă şi privirea tristă.
– Condoleanţe, domnu’ Friedman spuse trecându-şi furculiţa în mâna stângă.
– Aşa a fost să fie, filosofă Marcu. Toţi murim când ne vine rândul…
– Marcule, îl certă alintată Elvira, nu mai vorbi aşa că ne sperii … Hai mai bine să vedem ce ne-a pregătit Victoraş!
Victoraş tuşi şi recită profesional menu-ul:
– Hors d’œuvres. Pe urmã mititei ca la mama acasã, muşchi de vacă, pui fripţi cu cartofi pai, orez ori varză acră, la desert, tort de ciocolată, struguri, căpşuni cu frişcă, sorbet. Terminăm cu cafea şi coniac.
– Cine mănâncă dragă atâta? vorbi femeiuşca, apărută brusc alături de Elvira.
Cuplul dolofan o privi cu reproş.
– O să se mănânce ai să vezi, spuse Marcu, aşa trebuie.
– Da’ mâine vin alţii, continuă înverşunată femeiuşca. Dacă pui acu’ totu’ pe masă, mâine ce-o să le mai dai şi la ăia?
– Madam Betty, nu e treaba dumitale, o puse la punct Marcu foarte blînd.. Ia loc la masă şi mănâncă..
Laura şi Tomiţă se aşezară între Marcu şi cuplul de prieteni dolofani. Cu mulţi ani în urmă Laura avusese ocazia să-i cunoască la Vermont unde fusese invitată împreună cu Alexandru şi Tomiţă la un sfîrşit de săptămână de familia Friedman care avea acolo o casă de vacanţă. Seara mâncaseră la un restaurant şi se întâlniseră din întâmplare cu domnul şi doamna Iţcu, prieteni din tinereţe ai lui Marcu. Dar acum amândoi se făceau că nu o recunosc. Laura făcu la fel. Schimbară câteva cuvinte de politeţe, cele obişnuite când stai cu cineva necunoscut la masă.
Doamna Iţcu îşi umpluse farfuria cu sandwichuri şi acum o umplea pe a domnului. Betty îi privea cu dezgust :
– Elvira strigă ea, mai bine ne dădeai farfurii de carton, astea sunt prea mari. Dar Elvira nu o auzea, ocupată cum era la bucătărie, pe lîngă Victoraş care supraveghea mititeii la grătar. Laura se ridică de la masă şi se duse la ea.
– Ai plecat ca să n-o mai auzi pe Betty, nu-i aşa? zise Elvira cu o undă de veselie în ochi.
– Cine e Betty asta?
– O evreică de-a lor, nu ştiu de unde a pescuit-o Marcu. Ne ajută pe-aici prin casă. Auzi, ia vino aici! Şi o trase lîngă geam. Ia uită-te la mine. Işi desfăcu nasturii de la jachetă şi o lăsă să alunece încet de pe umeri ca un prestidigitator. Bluza de dedesubt era foarte decoltată şi nu acoperea sânii decât pe jumătate.
– Iţi place? spuse ea vag excitată mişcând din umeri ca o dansatoare de flamengo. Dacă mă vedea rabinul aşa, murea! Dădea damblaua peste el, c-aşa am auzit, că e cam fustangiu… Grigore apăruse în uşă şi o privea cuceritor trecându-şi limba peste buze.
Marcu îl văzu şi strigă tare :
– Elvira, pune-ţi ceva pe tine! E înmormântare, nu-i bal! Schimbă bluza!
– Ce să-mi pun dragă, ce să-mi pun? Parcă am ce? protestă ea cu voce ascuţită. Şi pe urmă aproape în şoaptă, către Laura. Spanac, înmormântare. A fost ca un înger soacră-mea, s-a purtat frumos cu mine, măcar că nu eram evreică, da’ cât trebuia să trăiască? 94 de ani dragă? Oho, ho!
Mă duc să caut ceva der îmbrǎcat, că nebunul ăsta nu mă lasă-n pace…
Dispăru într-o cameră şi Laura se întoarse la masă.
– De ce n-o laşi să se simtă bine? îl certă ea pe Marcu.Cu ce e mai fericită maică-ta că ai trimis-o pe Elvira să-şi schimbe bluza?
Marcu o privi surprins. Nu se aştepta ca tocmai ea să-i ia apărarea nevesti-si.
– Pentru mine am trimis-o, explică el. Puţin respect, asta vreau.
Alături de el, Tomiţă vorbea cu Victoraş, fostul pilot. Tomiţa era în timpul liber spiritualist. Citea cărţi despre Nirvana şi Kama Sutra. Aşa că oricât ar fi fost de placid, sărea ca ars când cineva rostea ìn preajma lui cuvintele corp, reîncarnare sau materie. Şi începea să vorbească doctoral, cu siguranţa unui specialist uns cu toate alifiile :
– In orice accident de avion, zicea acum Tomiţă, numai corpul fizic moare. Corpul astral care este format din materie fină se disipează ca un nor. Mai rău e când accidentul are loc pe mare şi avionul se scufundă la zeci de metri în apă. Oamenii s-au înecat înstantaneu, fără să mai reflecteze, şi n-au reuşit să elibereze corpul astral cum trebuie. Nu poate ieşi chiar aşa uşor din apă. Adică iese până la urmă, da’ orişicât, nu-i simplu. O fi el din materie fină, da’ fiindcă e materie, apa îl dizolvă…
– Ce apă domnule? Ce dizolvă apa asta domnule? protestă Victoraş. Când cazi cu avionul de la câteva mii de metri în mare e ca şi cum te-ai arunca de la etajul cincizeci pe un trotuar de asfalt… Nici un corp nu scapă, nu scapă nici dracu’.
– Te contrazic! spuse Tomiţă muşcând dintr-un picior de pui unsuros. Corpul astral scapă. Mai greu da’ scapă. Aşa spune Osho. Că scapă.
Victoraş dădu din mână a lehamite şi trecu în bucătărie. Cine moare, moare cu totul, părea el să spună, asta e…
Elvira apăru îmbrăcată într-o rochie albastră cu guler alb de şcolăriţă şi închisă cu nasturi până la gât.
– Iţi place? Îl tachină ea pe bărbatu-său cu o voce răutăcioasă. Al dracului ce eşti! Da’ azi-noapte nu ştiai cum să mă dezbraci mai repede şi mă-ta tot moartă era…
Işi roti ochii peste toată masa. Nu părea mulţumită. Carmen şi Grigore lipseau.
– Hai să bem ceva dragă! zise şi întinse mâna spre sticla de vin roşu din mijlocul mesei.
– Ăsta e vin de proşti, spuse scurt Marcu. Vezi că mi-au rămas două sticle în frigider din vinul ălalalt.
– Dar e Carmel dragă, se rugă Elvira. E dulce…
– Se bea la urmă, explică didactic Marcu. Numai proştii îl beau la mâncare. Adu-l pe ăla din frigider.
– Şi la ăia de mâine ce le dai, veni din partea cealaltă vocea ranchiunoasă a lui Betty. Avea în faţă o farfurie plină ochi şi alături o geantă mică de voiaj bombată.
Marcu se sculă agasat şi aduse cele două sticle de la frigider un Riesling de Târnave şi o Fetească de Dealu-Mare. Intinseră toţi paharele cu un fel de respect pios. Vinuri româneşti, de o mie de ori mai bune decât porcăriile ăstora de-aici…
– Dar unde e Carmen? întrebă Elvira turnând în pahare.
Doamna Iţcu îi făcu cu ochiul :
– E cu iubitul ei, la subsol.
– Acu şi-au găsit ? strigă Elvira, lăsând sticla din mână. Marcule, nu zici nimic?. Pe mine m-ai certat că aveam bluza un pic decoltată da’ pe fiică-ta te faci că n-o vezi cum se…
– Dumnezeu s-o ierte, spuse Tomiţă cu gândul la moartă, vărsând o picătură din paharul plin pe parchet. Ceilalţi mormăiră ceva nemulţumiţi, dar duseră paharele la gură.
Marcu privea undeva în gol.
Se însera şi cineva aprinse un lampadar de lîngă perete.
Victoraş se pregătea să aducă mititeii în timp ce de afară se auzea vocea lui Justin vorbind cu un vecin.

Acest articol a fost publicat în Antologie, Proză scurtă şi etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *