Gesturi

(Din Partida de canasta, Polirom, 2005)

Mai înainte de a face asta trebuia totuşi s-o vǎd. Nu cǎ s-ar schimba ceva…
Blocul unde locuia era undeva pe o strǎduţǎ Marie-Anne, paralelă cu bulevardul Mont-Royal. Un cartier cu blocuri scunde de douǎ-trei etaje şi case simple având fiecare un petec de peluzǎ în faţǎ, spre trotuar.
Am sunat o datǎ lung neştiind precis nici acum dacǎ vreau sau nu s-o vǎd. N-o mai vǎzusem de zece ani, nu-mi era dor de ea. De faapt nu-mi fusese niciodatǎ în ultimii treisprezece. Uneori mǎ apuca deprimarea din cauza asta, dar îmi reveneam repede.
Primisem cu vreo patru-cinci zile înainte o micǎ scrisoare pateticǎ: Vino, sunt bolnavǎ, dacǎ nu te grǎbeşti, nu ştiu dacǎ o sǎ mǎ mai gǎseşti în viaţǎ. Te aştept joia viitoare la ora şase”. Am s-o gǎsesc ţintuitǎ în pat? Ce boalǎ avea mama? Dar scrisoarea era perfectǎ, recunoşteam stilul. Mama nu-mi scria, disperatǎ fiind, vino ci vino joia viitoare. Dacǎ m-aş fi dus marţi sau miercuri, nu era bine. Nici dacǎ m-aş fi dus joi la ora cinci nu era bine. Şi chestia cu gǎsitul în viaţǎ nu era valabilǎ decât tot joi la ora 6.
Puteam sǎ vǎd lucrurile şi altfel, aş fi preferat sǎ le vǎd altfel, dar trecutul nu-l mai puteam schimba.
Nu era ţintuitǎ în pat fiindcǎ uşa s-a deschis şi a apǎrut în prag.
– Lavinia!
Avea o expresie festivǎ, m-a îmbrǎţişat şi mi-a mângâiat pǎrul.
– Lavinia! Hai înǎuntru! Lavinia fetiţa mea, de-ai şti cât mǎ bucur! Credeam cǎ n-ai sǎ vii…
M-a îmbrǎţişat din nou şi pe urmǎ s-a dat la o parte miratǎ toatǎ:
– Lavinia tu îmi dǎruieşti un nepoţel! Iatǎ-mǎ şi bunicǎ! Neluţule, a strigat ea, a venit fata noastrǎ…
Fata noastrǎ…
Imediat a apǎrut şi Neluţu. Era un ins scund şi grǎsuliu. Cu ochi inexpresivi.
– Bine-ai venit domnişoarǎ! Mi-a întins o palmǎ asudatǎ. Hai dragǎ, a zis apoi mamei, pofteşte fata înǎuntru n-o mai ţine în prag…
– Vai de mine, ce zǎpǎcitǎ sunt! Vino în casǎ Lavinia.
M-a apucat de talie ca o prietenǎ bunǎ şi m-a dus înǎuntru. Casa însemna o singurǎ camerǎ, cu o masǎ, douǎ scaune şi un pat. O idee de bucǎtarie într-o nişǎ. Un frigider mic. Un aparat de radio, un televizor, trei patru fotografii pe pereţi, o noptierǎ.
– Stai aici în faţa mea, vreau sǎ te vǎd mai bine.
Ne-am aşezat la masǎ.
– Ce frumoasǎ te-ai fǎcut Lavinia! Nu-i aşa Neluţule cǎ am o fatǎ frumoasǎ?
– Seamǎnǎ cu mǎ-sa, a zis Neluţu galant. S-a aşezat pe pat şi a început sǎ se scobeascǎ în nas.
Mama râdea, dar ochii ei mǎ analizau cu rǎcealǎ. Erau obosiţi, cu pungi negre, de femeie bǎtrânǎ. Pǎrul jumǎtate alb, jumǎtate blond nu mai fusese vopsit de mult. Am privit-o fix şi în neştire, ca la un concurs de cine rezistǎ mai mult. Cu acreala mea de zile mari când nimeni nu poate sǎ mǎ sufere.
– Neluţule, a zis, dǎ-mi te rog o ţigarǎ.
– Imediat mamǎ, a zis omul de pe pat frecându-şi degetele. S-a sculat, a dispǎrut în holul micuţ de la intrare şi i-a adus poşeta.
– Eu nu fumez, m-a informat el prompt, dar maicǎ-ta mai trage câte o ţigarǎ. Ne-a adus un prieten ţigǎri din România. E mai ieftine acolo…
– Aşa, aşa, pârǎşte-mǎ, a zis mama şǎgalnicǎ şi femininǎ.
A luat poşeta, a deschis-o şi a scos un pachet cu ţigǎri Winchester. Mi l-a întins:
– Fumezi?
– Nu.
– Te înţeleg. Şi a râs complice. Nu-ţi dǎ voie ǎla micu’… Neluţule, Lavinia ne aduce un nepoţel.
– Zǎu?! s-a interesat el.
– Eu zic cǎ-i nepoţel, dar voi… voi ce vreţi sǎ fie?
– Mi-e indiferent, numai sǎ n-aibǎ capul mare.
Mama m-a privit nǎucǎ.
– Aǎǎǎ…
– Sǎ fie un copil normal!
– Aha! Mǎ rog… Dar bǎrbatu-tǎu ce zice. Vrea bǎiat sau fatǎ?
– Bǎrbaţii vor totdeauna bǎieţi, a zis Neluţu. Iar femeile vor totdeauna fete. Fetele sunt mai legate de pǎrinţi.
– Nu ştiu ce vrea, am spus dupǎ ce Neluţu a tǎcut.
– Cum nu ştii, ce vorbǎ e asta, nu ţi-a spus?
– Nu sunt mǎritatǎ.
– Ei na, nu eşti mǎritatǎ! Mama s-a oprit consternatǎ cu bǎţul de chibrit arzâ nd în mânǎ, fǎrǎ sǎ-şi aprindǎ ţigara. L-a stins, şi-a aprins ţigara cu un altul. A tras un fum lung.
– Cum nu eşti mǎritatǎ? Era de-a dreptul revoltatǎ.
– Nu sunt…
– Nu-i nimic, o sǎ se mǎrite dupǎ aia, s-au mai vǎzut cazuri, a intervenit iar Neluţu paşnic şi competent.
– Nu cumva… Şi ochii mamei au sclipit rǎutǎcioşi, plini de interes, nu cumva face nazuri? Adu-l la tribunal dragǎ…
– Nu spune prostii, mamǎ!
– Prostii?! De ce sǎ-ţi distrugi viaţa? Îţi convine sǎ te alegi cu o nenorocitǎ de pensie alimentarǎ? Aici printre strǎini nu te mai ia nimeni cu un copil. Vrei sǎ fii ca nenorociţii ǎştia? Şi mama îşi strâmbǎ gura îngrosându-şi vocea, fǎcându-şi-o antipaticǎ : Familie monoparentalǎ!… Nişte imbecili…
– Nu vreau sǎ mǎ ia nimeni niciodatǎ. Onu ar vrea, eu nu vreau.
– Onu e tatǎl copilului? Aşa-l cheamǎ? Ce învârte?
– Lucreazǎ într-un laborator. Mi-a fost coleg de facultate.
Mama a rǎmas o clipǎ mutǎ de respect.
– Cum Lavinia, şi-a revenit ea, tu ai învǎţat la facultate? Doamne, cât timp a trecut de când nu ne-am mai vǎzut!…
– Am terminat-o acum şapte ani…
– Şi ai ieşit… ce? Ce facultate ai fǎcut?
– Biologia…
– Ingineria era mai bunǎ, mǎ mustrǎ blînd Neluţu. Sau medicina. Doctorii face bani cu grǎmada. Aici dacǎ nu faci bani eşti zero.
– Şi de ce nu vrei sǎ te mǎriţi cu Onu? Dacǎ zici cǎ te ia…
– Ceva personal, ştii cum e …
M-a privit concentratǎ.
– E beţiv, presupuse ea deodatǎ luminatǎ.
– Nu-i.
– Mamǎ, Laviniei i-o fi foame, avansǎ deodatǎ Neluţu cu mult simţ practic.
– Ţi-e foame?
– Nu mi-e.
– Trebuie sǎ mǎnânci domnişoarǎ, acum sunteţi doi. Şi Neluţu s-a ridicat sprinten şi s-a înghesuit în bucǎtǎria-nişǎ.
– Mi-era tare dor de tine, Lavinia a zis mama confidenţial. Simţeam cǎ mǎ sfîrşesc, aşa…. Iar el… ştii, e un om tare cumsecade… cheam-o a zis, sǎ mǎnânce cu noi, mai staţi şi voi de vorbǎ de-ale voastre…
Tǎceam şi o priveam fix, fǎrǎ nici o simpatie. Asta o deruta, simţeam cǎ se înfuria, dar nu îndrǎznea sǎ izbucneascǎ. A monologat despre sǎnǎtatea ei care era pe ducǎ. Recidivase o hepatitǎ mai veche, dar acum era mai bine, ţinea un regim strict. Mânca doar supe de zarzavat, compoturi cu pâine prǎjitǎ, cartofi fierţi. Dar la fumat nu putea sǎ renunţe complet.
S-a întrerupt fiindcǎ Neluţu începuse sǎ ne aştearnǎ masa. Numai lucruri din ţarǎ: caşcaval afumat, sardele, cabanos, câteva mere. Şi un clondir cu vişinatǎ. A adus apoi trei pǎhǎrele şi le-a umplut.
– Mai întâi sǎ bem, a zis, nu e bine sǎ mâncǎm pe stomacul gol.
– Pentru copilul tǎu, a zis mama din nou pateticǎ. Şi pentru tine!
Am ciocnit, eu am bǎut o înghiţiturǎ, iar mama, cu hepatita ei, s-a mulţumit doar sǎ ducǎ paharul pânǎ la buze.
– Pentru ce m-ai chemat? Mi-ai scris cǎ eşti disperatǎ… şi parcǎ n-ai fi…
– Ei na, şi tu acum…, a parat ea cu stângǎcie. Normal cǎ eram disperatǎ, nu te-am mai vǎzut de zece ani…
– Sǎ nu exagerǎm…
– Mǎnâncǎ domnişoarǎ, m-a îmbiat Neluţu cu gura plinǎ. Pe urmǎ a râs prietenos: Mǎnâncǎ nu te ruşina, nu te purta ca-n România…
Mestecam încet, apǎsatǎ de fiecare clipǎ care trecea. Neluţu plescǎia şi din când în când mama îi arunca priviri enervate. Dar el nu le observa. Ar fi trebuit sǎ plec.
– Dacǎ ai terminat acum şapte ani, înseamnǎ cǎ atunci când ne-am vǎzut ultima oarǎ începuseşi facultatea…
– Trebuia sǎ încep primul an peste câteva luni.
– Vai ce ascunsǎ ai fost!… Nu mi-ai spus o vorbǎ. Şi-acum ce faci, ai serviciu?
– Lucrez la o revistǎ…
– Ce faci acolo? Nu-mi închipui cǎ mǎturi sau cǎ speli geamurile. A râs amuzatǎ. N-oi fi consierjǎ…
– Nu chiar. Corectez articole.
– Ce articole?
– Care se publicǎ. Scrise de diferiţi tipi.
M-a privit lung:
– Te pricepi tu la astea? Adicǎ sǎ-i corectezi tu pe alţii? Pe ǎştia de aici?
– E o simplǎ meserie, dacǎ o cunoşti, o faci bine, dacǎ nu…
Şi-a aprins iar o ţigarǎ. M-a privit lung, m-a cântǎrit, îşi cǎuta poate cuvintele:
– Da, acum înţeleg, de-aia te uiţi aşa la mine. Tu eşti o intelectualǎ! Eu sunt prea proastǎ
pentru tine. Uiţi cǎ eu ţi-am dat viaţǎ şi acum ţi-e ruşine cu mine!…Voia sǎ fie vibrantǎ. Rǎnitǎ de fiica ingratǎ şi fudulǎ.
Se înserase şi în camera era de-a dreptul întuneric.
A tǎcut câteva momente, ca sǎ-şi ia vâ nt. Era de data asta complice:
– Da’ n-ai dreptate… Acum cincisprezece ani când am venit aici tânjeam şi eu dupǎ un serviciu bun. Sǎ lucrez într-un birou din blocurile alea din centru, sǎ-mi facǎ şi mie cineva cafeaua dimineaţa, sǎ ţǎcǎnesc la maşina de scris, sǎ glumesc cu şeful… sǎ am o leafǎ mare… Maşinǎ la scarǎ… Da nu s-a putut… Asta e… Am fost ce-am fost în România, acum gata, nu se mai poate. Dar acolo la poştǎ mǎ cunoştea tot cartierul. E greu sǎ fii emigrant… Mǎ crezi cǎ mǎ simt uneori, cum sǎ spun, inutilǎ?
– Nu e nici o scofalǎ serviciul pentru o femeie, a intervenit autoritar Neluţu. Bǎrbatul, da, trebuie sǎ meargǎ la serviciu, cǎ de-aia e bǎrbat. El trebuie sǎ facǎ bani, iar femeia trebuie sǎ aibǎ grijǎ de casǎ!
Mama se întoarse cu spatele la el.
– Dac-aveam norocul tǎu sǎ învǎţ carte, poate cǎ…
A tǎcut câteva clipe intimidatǎ de numǎrul imens de posibilitǎţi ce i s-ar fi deschis în faţǎ.
– Şi de ce nu vrei sǎ te mǎriţi cu Onu?
– Sǎ nu mai vorbim despre asta. Te rog…
– Îţi convine sǎ fii singurǎ… adicǎ poţi suporta?
– M-am obişnuit.
Terminasem de mâncat şi Neluţu s-a ridicat sprinten şi s-a îngrǎmǎdit iar în nişă. Ne pregǎtea pesemne cafelele.
– Şi taicǎ-tǎu ce face? m-a întrebat mama încet aplecându-se spre mine.
– A murit. Acum trei ani.
A lǎsat capul în jos. Neluţu fǎcea treabǎ serioasǎ la doi paşi de noi, spǎla vasele. Zgomotul farfuriilor şi al apei care curgea în chiuvetǎ îi dǎdu mamei curaj sǎ vorbeascǎ mai tare.
– Eram tânǎrǎ Lavinia… Tânǎrǎ şi nu prea deşteaptǎ… Dar acum cǎ totul a trecut…
Nu reuşi sǎ termine, fiindcǎ ne-am trezit brusc inundate în luminǎ. Neluţu terminase treaba şi rǎsucise comutatorul. Nu fǎcuse cafea, îşi cǎutase pur şi simplu de lucru ca sǎ ne lase singure. Fusese domn, dar toate au o limitǎ!
Râse de uluirea noastrǎ, se aşezǎ pe pat şi puse în funcţiune un aparat micuţ de radio de pe noptierǎ. Cǎuta un post, auzeam frânturi de discuţii, muzicǎ, buletine de ştiri…
– Neluţule, lasǎ aparatul, a zis mama categoricǎ, dar fǎrǎ sǎ ridice glasul.
– Da mamǎ, s-a supus el închizâ ndu-l. Pǎi… eu m-aş duce jos… la Provigo… Au bǎgat Pepsi ieftin, trei la doi dolari.
– Du-te.
Şi-a luat haina şi-a ieşit.
– E un om tare cumsecade, zise mama puţin compǎtimitoare, ridicându-se sǎ stingǎ lumina.
Priveam peste umǎrul ei şi încercam sǎ-mi amintesc scene vesele din copilǎrie. Nu-mi aminteam.
– Tot nu mi-ai spus de ce m-ai chemat…
– Nu ai nici un pic de simpatie pentru mine?
– Mǎ rog…
– Nu… Bine! Am nevoie de tine Lavinia! Începe o perioadǎ grea, poate ultima, am nevoie de tine…
Privea patetic. Eu nu.
– Asta e tot?
A întors capul. Nu mi-a rǎspuns câteva clipe, dar pe urmǎ m-a privit în faţǎ şi mi-a spus rar şi cu inflexiuni autoritare, cum îmi vorbea uneori în copilǎrie
– Eşti seacǎ. N-o sǎ-ţi reuşeascǎ nimic niciodatǎ în viaţǎ fiindcǎ eşti seacǎ.
M-am uitat la ea pentru prima oarǎ surprinsǎ. Dar mi-am revenit repede, nu puteam lǎsa asta sǎ treacǎ uşor. Eram seacǎ!
– Aveam optsprezece ani îţi aduci aminte? – mi-am început eu tirada. Venisem de cinci ani aici şi eram deja despǎrţite. Trecuserǎ trei ani de la accidentul tatei şi de la despărţire, când ai plecat, da? M-ai chemat tot aşa, printr-o scrisoare, erai disperatǎ, nu erai seacǎ, nu, cum sunt eu acum, erai tare, tare disperatǎ dar pânǎ sǎ vin disperarea ţi-a trecut… Când am sunat la uşǎ… Nu stǎteai pe atunci în mizeria asta de garsonierǎ, aveai un apartament mare pe Sherbrooke. Şi casa era plinǎ de musafiri; bǎrbaţi tineri, femei tinere, unele de vâ rsta mea de-atunci… Ai fost miratǎ când m-ai vǎzut, am discutat cinci minute în hol, mi-ai dat un pahar de şampanie, ţi-aduci aminte?
– Era… Bǎusem ceva mai mult şi uitasem cǎ trebuie sǎ vii chiar în ziua aia… Dar erai binevenitǎ…
– Da… Pe urmǎ a apǎrut un tip beat cu un pahar în mânǎ. O brutǎ transpiratǎ şi puturoasǎ, cu gâtul gros. Era descheiat la cǎmaşǎ de cǎldurǎ. S-a uitat la mine lipicios şi a spus „Ia uite ce gagicǎ bunǎ!” „E fata mea porcule”, ai râs şi l-ai împins veselǎ înǎuntru. Te-ai întors spre mine şi mi-ai fǎcut cu ochiul. Pe urmǎ m-ai întrebat dacǎ mai vreau şampanie, am zis nu şi am plecat. Ţi-aduci aminte?
– Mi-aduc. De ce n-ai intrat atunci înǎuntru? O fǎceai pe mironosiţa.
– Nu eram mironosiţǎ.
– Atunci ce-mi reproşezi? Cǎ nu te-am invitat la petrecerea aia? Ce, dacǎ intrai, te-aş fi dat afarǎ? Aveai nevoie de invitaţie specialǎ? Veniseşi la mama ta, ea avea nişte prieteni în vizitǎ, de ce trebuia sǎ fugi ca o sǎlbaticǎ?
– Nu de asta e vorba…
– Dar de ce? Iar ǎla de care spui cǎ era o brutǎ, era Doctorul… Mǎ rog, n-ai de ce sǎ ai mare dragoste pentru el, dar nu era o brutǎ sǎ ştii… Era Doctorul…
Şi-a aprins din nou o ţigarǎ. Camera era plinǎ de fum şi am deschis geamul. Peste drum se desfǎcea un pǎrculeţ cu câteva bǎnci şi un bazin micuţ de apǎ. Trecusem prin parc ca sǎ ajung la mama. Era şi un mic teren nisipos. Câţiva pensionari de la o casă de bǎtrâni din apropiere jucau acolo pétanque. Liniştiţi, fǎrǎ probleme, împǎcaţi cu singurǎtatea la care se întorceau după terminarea jocului… Poate nu erau chiar atât de împăcaţi. In fine.
Atunci, demult, dupǎ ce fusesem la mama, în cartierul celǎlalt, de oameni bogaţi, în Sherbrooke, mǎ întorsesem deprimatǎ acasǎ. Locuiam într-un duplex al unei familii de evrei cumsecade. Bǎrbaţii erau îmbrǎcaţi totdeauna în negru, purtau pǎlǎrii cu boruri mari de sub care perciunii alunecau în şuviţe cârlionţate. Aveau o companie de pompe funebre şi se purtau cu mine şi cu tata cu un soi de afabilitate profesionalǎ. Tata mǎ aştepta, în cǎruciorul lui de invalid, la fereastrǎ. Mǎ pregǎteam sǎ intru la Biologie şi el lucra pentru mine ore întregi: extrǎgea din manuale scheme, definiţii, tablouri sinoptice şi le transcria ordonat pe file. „Cum aratǎ?” m-a întrebat avid, devorat de curiozitate. „Ce-a zis când te-a vǎzut? Ce-aţi vorbit despre mine?”
Am fost acrǎ şi nu a insistat. M-am dus la bucǎtǎrie, sǎ pregǎtesc ceva de mâncare; tata era trist, dar încerca sǎ braveze. Mi-a arǎtat conspectele pe care le fǎcuse pentru mine cât lipsisem, pândind pe faţa mea o undǎ de mulţumire sau de recunoştinţǎ. Nu cred cǎ am avut-o. Peste o orǎ când mâncam, l-am întrebat privindu-l fix:
– Ce-ar fi sǎ ne întoarcem în ţarǎ?
A rǎmas o clipǎ stupefiat:
– Nu ţi-e bine aici?
– Mǎ gândesc la tine…
– Aaa, nu! Ce sǎ fac în ţarǎ? Eu sunt un transfug, nu am unde sǎ mǎ întorc.
– Aş avea eu grijǎ de tine…
– Pentru noi nu mai existǎ întoarcere. Dacǎ nu ne e bine aici, nicǎieri n-o sǎ ne mai fie.
Pricepea ceva femeia asta îmbǎtrânitǎ care fuma ţigarǎ dupǎ ţigarǎ?
– Pricepi? am întrebat-o.
– Ce sǎ pricep?
Exact, ce sǎ priceapǎ…
M-am desprins de fereastrǎ şi mi-am luat geanta agǎţatǎ de spǎtarul scaunului.
– Pleci? m-a întrebat mama cu ochii mǎriţi.
– Trebuie.
– De ce trebuie? De ce aşa repede? Nu ne-am vǎzut de atâta vreme… mai am sǎ-ţi spun multe lucruri…
Nu i-am rǎspuns şi m-am dus spre uşǎ.
Mama îşi fǎcea de lucru cu un colţ de la faţa de masǎ. Ïl strângea şi-l desfǎcea nervoasǎ. Mâinile îi tremurau. S-a ridicat, a luat scrumiera şi s-a dus la bucǎtǎrie sǎ o goleascǎ.
– Eşti rea Lavinia, şi nici prea deşteaptǎ nu eşti mi-a strigat de acolo cu spatele la mine.
Pe urmǎ s-a apropiat şi a continuat tot aşa, categoricǎ:
– Îmi pare rǎu cǎ te-am chemat, n-am sǎ mai fac niciodatǎ greşala asta. Vezi de viaţa ta, ai grijǎ de tine, eu nu mai exist, am murit. De azi am murit, e clar? Dacǎ eram cu adevǎrat pe moarte, m-ai fi iubit mai mult, aşa-i?
– La revedere.
I-am dat mâna şi pentru o clipǎ mama mi-a apǎrut fragilǎ şi neajutoratǎ. Am ezitat, întuiam ceva, se petrecea ceva, dar nu mai aveam timp sǎ analizez. Mi-am smuls mâna şi am ieşit.
Pe scarǎ, m-am întâlnit cu Neluţu care se întorcea de la Provigo încǎrcat cu trei sacoşe de plastic. Mi-a fǎcut loc sǎ trec, lipindu-se de perete zâ mbitor şi blînd.
Afarǎ era o searǎ ireal de frumoasǎ. Undeva, departe, cerul se colora de luminile festivalului de artificii de pe insulǎ. Auzeam, vǎtuite, şi zgomotele salvelor..
Târziu, când am ajuns acasǎ, am gǎsit un bilet de la Onu care mǎ cǎutase. L-am citit în timp ce deşurubam dopul de la sticla cu apǎ din frigider. „Dǎ-mi un telefon când te întorci. Ce se întâmplǎ de ce fugi de mine, de ce mǎ eviţi? Sunt la laborator pânǎ la 10, cautǎ-mǎ.”
M-am dezbrǎcat încet. Îmi priveam în oglindǎ corpul diform cu un sentiment cumplit de vinovǎţie. O uram pe femeia care se uita la mine de dincolo în timp ce-şi lua pastilele una dupǎ alta, rar, cu câte o înghiţiturǎ de apǎ. I-am zâ mbit cu ipocrizie şi ea mi-a întors zâ mbetul: „E ca şi cum ai trece în camera cealaltǎ, am citit undeva asta,” am liniştit-o.
Mi-am pus halatul şi m-am întins pe pat. La urma urmei, mi-am zis, viaţa este o serie lungǎ de gesturi. Dar nu-ţi aduci aminte niciodatǎ de ultimul.