În Note şi contranote, Eugen Ionescu spunea despre I.L. Caragiale că “este probabil cel mai mare dintre autorii dramatici necunoscuţi”. Necunoaşterea şi, corelativ, am spune astăzi, nerecunoaşterea lui ca mare dramaturg european, s-ar datora, potrivit lui Eugen Ionescu, împrejurării că a scris “într-o limbă fără circulaţie mondială”. De aici s-a născut discuţia din ultimii ani, despre intraductibilitatea comicului (de limbaj, desigur) caragialian.
Dar, dacă am intra într-o asemenea discuţie, nu ar fi în cauză doar Caragiale. Se poate discuta şi despre dificultatea de a traduce din alţi scriitori români importanţi, autori de pagini savuroase pentru noi: Vasile Alecsandri – cu ciclul Chiriţelor, Anton Bacalbaşa – cu celebrul personaj Moş Teacă, Gheorghe Brăescu – cu schiţele inspirate de mediul militar, Tudor Muşatescu – cu scrisorile parodice, George Topârceanu – cu unele dintre baladele, parodiile şi rapsodiile sale, Damian Stănoiu – cu prozele ironice despre viaţa călugărilor etc.
Comicul pe care-l creează limbajul (Henri Bergson) întâlnit la scriitorii aceştia şi la mulţi alţii este la fel de dificil de tradus ca poezia. El foloseşte resurse expresive a căror origine este complexă şi exprimă ceea ce scriitorul şi eseistul francez Antoine Rivarol numea “geniul limbii” (Discours sur l’universalité de la langue française, 1783).
Resursele acestea sunt nu doar specifice fiecărei limbi, ci şi, practic, infinite, deoarece ele sunt urmarea unor mecanisme de asociere, degradare, exagerare, substituire etc., aplicabile la toate nivelurile limbii – deci, prin definiţie, şi la toate nivelurile gândirii.
Discuţia despre natura, clasificarea şi interpretarea lor este extrem de vastă şi se întinde de la Aristotel până la cercetători din epoca noastră, precum Roman Jakobson, Michael Riffaterre ori Ţvetan Todorov. Faptul acesta este suficient pentru a ne face să înţelegem că literatura română nu este singura care produce scriitori “intraductibili”. Există expresia italiană traduttore, traditore – traducătorul trădător – pentru a sugera că traducătorul nu respectă, în tălmăcirea sa, spiritul operei originale. Un foarte cunoscut traducător român, Aurel Covaci, utiliza însă o formă schimbată – traduttore, truditore – spre a marca atât efortul tenace şi invizibil al traducătorului, cât şi dificultăţile şi capcanele limbii din care traduce. Acestea, uneori, nu pot fi depăşite, ci doar ocolite, reinterpretate şi, eventual, anulate printr-un efort creator.
Astfel, la Vasile Alecsandri, de exemplu, comicul de limbaj produs de felul cum vorbeşte franţuzeşte snoaba Chiriţa (tambour d’instruction, parler comme l’eau etc.) ori de franco-româna lui Guliţă (furculision, fripturision etc.) este cu totul intraductibil. Nu e în discuţie subiectul (snobismul şi prostia sunt subiecte universale), ci valoarea expresivă a greşelilor. Greşelile specifice unei limbi sunt la fel de intraductibile ca şi metaforele rafinate. O frază abundând de anacoluturi ca la Tudor Muşatescu este la fel de dificil de redat în expresivitatea ei comică precum un vers eminescian, arghezian sau bacovian, fiecare în registrele care-i sunt caracteristice. Cât priveşte contextele, locale desigur, ele nu sunt, esenţiale în receptarea unui scriitor. De-ar fi aşa, n-am mai citi scriitori străini sau din alte epoci.
Iată însă un alt autor care, în pofida dificultăţii sale de limbaj, se bucură de o faimă durabilă. Este vorba de Alfred Jarry (1873-1907), unul dintre precursorii suprarealismului, şi despre comedia sa Ubu Roi (1888), care a dobândit, de-a lungul timpului, un prestigiu mitic. Piesa a fost tradusă excelent în româneşte de Romulus Vulpescu, în 1969.
Comicul din Ubu Roi este, în egală măsură, de situaţii, de caracter şi de limbaj. Termenul ubuesc, de la personajul Ubu, defineşte un ins egoist şi cinic, lipsit de cele mai elementare scrupule, dar totodată poltron. O situaţie ubuescă este o situaţie de un absurd total, după modelul celor produse de comportamentul lui Ubu – care, devenit rege, declară cu seninătate miniştrilor săi că îşi rezervă jumătate din impozite, ca să se îmbogăţească repede.
În privinţa limbajului, Alfred Jarry excelează în invenţii şi distorsiuni lexicale, în folosirea unor imprecaţii originale, de un mare efect comic în limba franceză: “Ventrebleu, de par ma chandelle verte, j’aime mieux être gueux comme un maigre et brave rat que riche comme un méchant et gras chat”. Versiunea lui Romulus Vulpescu produce acelaşi efect în româneşte, dar cu expresii şi construcţii verbale neaoşe, care nu traduc, ci recreează – cu talent şi, evident, cu efort – retorica şi sonoritatea originalului francez: “Paraipaştele lumânaşterii mele verzi, mai bine golan ca un şobolan costeliv şi uman decât bogătan ca un motan parşiv şi grăsan”. E un exemplu printre multe alte zeci posibile, care sugerează că intraductibilitatea comicului de limbaj este reală, dar că ea poate fi înlocuită cu o strategie de recreare.
Lăsându-l pe Alecsandri de-o parte, o asemenea strategie i-ar fi asigurat lui Caragiale, “cel mai mare dintre autorii dramatici necunoscuţi”, o bună cotă europeană, căci, la urma urmei, el nu este mai greu de recreat în franceză decât este Jarry în română. Diferă doar interesul românilor pentru literatura franceză, mult mai mare decât interesul francezilor pentru literatura română.