http://www.paginiromanesti.ca/2013/03/04/in-cautarea-primelor-comori/
Scriitorul francez Jean-Michel Maulpoix schiţa, în elogiul lecturii de care am amintit într-unul din episoadele trecute, mai multe piste de reflecţie cu privire la importanţa cărţii în viaţa noastră. Lectura, scria el printre altele, este aidoma unei relaţii de prietenie cu autorul, este o transportare în alt timp şi în alt spaţiu şi o descoperire de sine (www.maulpoix.net/elogelecture.htm). El ilustra acest ultim punct de vedere cu un citat din Marcel Proust din Timpul regăsit : “În realitate, fiecare cititor este, când citeşte (o carte), un cititor în sine însuşi. Opera unui scriitor nu este altceva decât un fel de instrument optic pe care acesta îl oferă cititorului spre a-i permite să distingă ceea ce, în absenţa cărţii, el n-ar fi văzut în sine.”
Privind astfel lucrurile, ne vine în minte unul dintre dialogurile lui Platon, Menon. Să ne reamintim din el partea care ne interesează. Socrate şi discipolul său, Menon, examinează răspunsurile posibile la întrebarea dacă virtutea (în sens larg de vitejie, forţă, curaj, bunătate, cinste etc.) poate fi dobândită prin învăţare, prin practică sau dacă ea îi vine omului din propria natură (aşadar este înăscută) sau pe altă cale. Socrate scoate în prim plan piedicile care stau în faţa unui răspuns sigur, dar, în faţa descurajării lui Menon, el afirmă că, totuşi, cercetarea este posibilă întrucât, în realitate, orice act de cunoaştere este o amintire a ceea ce se află deja în noi. Spiritul este nemuritor şi cunoscător a tot şi dacă totuşi omul pare ignorant, ignoranţa lui se datorează faptului că a uitat ce ştie. Dar, bine îndrumat, el îşi va reaminti adevărul pe care-l are depozitat în sine. Şi Socrate îi cere lui Menon să cheme un sclav spre a-i demonstra, prin intermediul lui, veracitatea a ceea ce susţine.
Sclavul, evident, nu ştie carte şi nu are noţiuni de matematică. Şi totuşi, Socrate îl pune să rezolve o problemă de geometrie: cum se poate construi un pătrat cu o suprafaţă de două ori mai mare decât altul care are laturile de 2 cm. Sclavul răspunde repede că trebuie trasat un pătrat cu latura de două ori mai mare, aşadar de 4 cm. Socrate îi arată că un asemenea pătrat ar avea suprafaţa de 16 cm2 (4×4), deci de patru ori mai mare. Răspunsul e greşit. Alte tentative de rezolvare, alte greşeli. Şi atunci Socrate îl pune să traseze diagonala primului pătrat. Sclavul dă imediat răspunsul corect, diagonala va deveni latura unui pătrat aşa cum îl pretinde filozoful, de două ori mai mare. Aşadar, el a găsit adevărul în propria-i reflecţie, dar sub asistenţa lui Socrate.
Lăsând la o parte continuarea dialogului lui Platon, revenind la raportul dintre cititor şi carte, se poate spune că aceasta din urmă are un rol socratic. Omul care nu citeşte este aidoma sclavului din Menon. Nu ştie că lectura reprezintă pentru el o experienţă fundamentală până când nu se produce – datorită educaţiei, influenţei mediului înconjurător, şcolii, prietenilor – întâlnirea cu cartea potrivită. Atunci află că bucuria de a citi nu-i era inaccesibilă, ci doar ignorată. E o mare şansă ca această întâlnire să se producă la momentul potrivit, cât mai devreme, în copilărie sau în adolescenţă.
Dar şi pentru cititorii pasionaţi, întâlnirile cu anumite cărţi şi autori pot deveni memorabile şi formatoare.
Eugen Ionescu răspundea cândva la o întrebare a lui Claude Bonnefoy despre scriitorii care l-au impresionat, şi mărturisea că printre aceştia se număra şi Proust: “Proust, enorm, fiindcă spunea lucruri pe care le resimţeam şi nu reuşeam să le exprim. De exemplu, s-a întâmplat să trec prin faţa unei case a cărei fe-reastră de la bucătărie era deschisă şi să simt un miros de pati-serie ce-mi aducea aminte altceva, care la rândul lui îmi amintea altceva etc. Nu ştiam să formulez asta, credeam că este informulabil, până când am citit faimosul pasaj cu madlena.” O comunicare directă între operă şi propria biografie era semnalată, într-un eseu despre Charlotte Bronté, şi de Virginia Woolf: “A nota impresiile noastre asupra lui Hamlet după o recitire anuală revine la a ne redacta propria autobiografie, pentru că, de îndată ce ştim mai multe despre viaţă, Shakespeare comentează ceea ce ştim”.
Alberto Manguel, în O istorie a lecturii, mărturisea că pentru el primele experienţe de viaţă au fost cele legate de lectură: “Experienţa mi-a venit mai întâi din cărţi. Când mai târziu, în viaţă, m-am aflat în prezenţa unor evenimente, împrejurări, personaje similare celor pe care le întâlnisem în lecturile mele, această (întâlnire) mi-a dat deseori impresia, puţin uimitoare, dar decepţionantă totuşi, de deja vu”.
Şi Umberto Eco povesteşte, într-o carte de convorbiri cu Jean-Claude Carrière (Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi), că în copilărie, după moartea unui unchi legător de cărţi, a avut la dispoziţie o pivniţă plină cu cărţi, o adevărată comoară de care se bucura ori de câte ori cobora printre ele: “Mă găseam în mijlocul acestor cărţi, care erau extraordinare pentru un copil de opt ani. Totul era acolo spre a-mi trezi inteligenţa, nu doar Darwin, ci şi cărţi erotice şi toate episoadele dintre 1912 şi 1921 din Giornale illustrato dei viaggi.”
Pentru copiii obişnuiţi cu prezenţa cărţilor în mediul apropiat, acestea reprezintă cele dintâi teritorii de explorare, în căutarea primelor comori din ei înşişi