http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2013-4.html#2
1. Este literatura română una provincială? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce?
2. Care este, după dumneavoastră, portretul scriitorului profesionist?
3. Ce vi se pare mai important într-o carieră literară? Prestigiul social ce decurge din statutul de scriitor? Succesul financiar? Preţuirea criticii? Dragostea şi interesul cititorilor? Sentimentul horaţian de „exegi monumentum aere pereniuns”, aşadar posteritatea? Altceva?
Literatura nu poate suplini deficitul istoric de prestigiu
al culturii române în ansamblu
1. Mai întâi ar trebui să stabilim la ce ne gîndim cînd spunem provincial. Dacă e vorba de un sens depreciativ, răspunsul este categoric nu. Literatura română nu este cu nimic inferioară altor literaturi prestigioase. Mi se întîmplă să citesc autori contemporani din topul naţional şi din afara lui ale căror texte fac parte din aceeaşi ordine valorică (prin pertinenţă, viziune, rafinamente, expresivitate etc.) cu cele ale altor autori străini premiaţi şi traduşi cu panaş şi în româneşte.
Dacă prin provincial înţelegem o vocaţie strict locală, în opoziţie cu vocaţia universală a literaturii neprovinciale, de la centru, ar trebui să ne gîndim unde se află centrul acesta, similar, la nivel naţional, cu o capitală. E limpede că nu mai există demult un asemenea centru şi răspunsul este din nou nu. Totuşi o nuanţă se impune. Literatura română nu are o vocaţie strict locală însă, din păcate nu poate suplini deficitul istoric de prestigiu al culturii române în ansamblu. Nu e provincială, dar e relativ izolată. În orice caz, mult mai izolată decît ar merita. Faptul acesta nu aduce în discuţie valoarea ei, ci doar recunoaşterea acestei valori. Milan Kundera discută în acest sens, într-unul din eseurile lui, cazul lui Kafka. Deşi Kafka a scris în germană şi el însuşi se considera scriitor german, faptul că era catalogat în străinătate drept scriitor ceh l-a obligat pe prietenul şi admiratorul lui, Max Brod, să facă eforturi extraordinare, timp de douăzeci de ani şi cu sprijinul unor mari scriitori germani spre a-i impune opera atenţiei generale. Dacă ar fi scris în cehă eforturile acestea nici nu ar fi existat: „Chiar dacă un editor din Praga ar fi reuşit să publice cărţile unui ipotetic Kafka ceh, niciunul dintre compatrioţii săi (adică niciun ceh) nu ar fi avut autoritatea necesară pentru a face cunoscute în lume aceste texte extravagante scrise în limba unei ţări îndepărtate despre care nu ştim mare lucru / of which we know little – Chamberlain în legătură cu acordul de la Munchen din 1938. Cauzele unei asemenea ignorări cînd e vorba de culturi (Cehia, Polonia, România) aflate în afara clublui european pe care-l schiţează, de exemplu, Paul Hazard în Criza conştiinţei europene sunt şi interne şi externe. Rezultatul pentru noi este că scriitorii români chiar şi atunci când sunt traduşi în limbi de circulaţie internaţională nu se impun, ca autori de best sellers-uri internaţionale, precum mai recent sau mai demult Ivo Andrici, Orhan Pamuk sau Ismail Kadaré – ca să ne oprim doar la trei nume mai aproape de noi, care nu fac parte din aria clasică a literaturilor occidentale şi care nici nu pot invoca avantajul lingvistic al unei limbi de mare circulaţie.
Pe de altă parte însă, este greu de susţinut despre cultura albaneză că ar fi mai prestigioasă decît cultura română şi mai ferm conectată la marea cultură europeană. Kadaré este o excepţie care nu face din literatura ţării lui o mare literatură europeană. Dar oricum am întoarce lucrurile, abia momentul în care vom avea doi, trei sau mai mulţi autori români cu zeci de mii, cu sute de mii sau chiar cu milioane de cititori în mai multe limbi, abia momentul acela va marca într-adevăr intrarea literaturii române în circuitul universal. Bineînţeles, un asemenea succes în afara ţării trebuie să fie precedat de unul înlăuntrul ei, căci de ce s-ar oferi un editor străin să publice un autor obscur, puţin citit în propria-i ţară?
Recentul Salon de carte de la Paris, unde standul românesc a avut un mare succes de librărie poate semnifica un pas sau mai mulţi în direcţia bună.
Recentul Salon de carte de la Paris, unde standul românesc a avut un mare succes de librărie poate semnifica un pas sau mai mulţi în direcţia bună.
2. Evident, talentul, vocaţia şi continuitatea sunt condiţii necesare făcînd parte, de fapt, din conceptul de scriitor. Dar în ceea ce priveşte statutul său de profesionist, scriitorul, simplu spus, ar trebui să trăiască din cărţile sale, precum doctorul, avocatul, inginerul, instalatorul sau notarul trăiesc din serviciile pe care le oferă. Pentru asta el trebuie, printre lucrurile care depind de el, să respecte o etică a profesiei, să fie angajat permanent într-un proiect, să promoveze despre sine o imagine care să nu-i deservească opera şi să fie capabil să dezvolte relaţii de lungă durată cu editorul său. Aşa de pildă, cînd contactează un editor ca să-i propună un manuscris, el trebuie să aibă în rezervă şi altele în diferite faze de lucru. Căci o colaborare fructuoasă nu se rezumă la publicarea unei singure cărţi. Editorul trebuie să ştie că poate conta pe un colaborator fidel care-i poate oferi într-un interval rezonabil, un alt manuscris sau alte manuscrise de valoare. E un motiv în plus pentru el să facă o promovare insistentă a primului manuscris devenit carte. Într-o viaţă literară normală, relaţia editor – scriitor se întemeiază pe respect reciproc. Cînd competenţa, flerul şi deschiderea unuia se întîlnesc cu talentul, flexibilitatea şi profesionalismul celuilalt, şi editorul şi autorul se simt privilegiaţi să lucreze împreună.
Evident că lucrurile ar fi mult mai simple dacă scriitorul român ar avea la dispoziţie serviciile unor agenţi literari, ca în alte părţi. El s-ar concentra în mai mare măsură pe componenta fundamentală a profesiei sale – scrisul.
3. Cred că într-o carieră literară menţionabilă, toate aceste elemente sînt importante dar esenţial este cititorul. Receptivitatea şi reacţia lui determină, sau cel puţin le influenţează în bine sau în rău, şi pe celelalte. Şi de fapt, un scriitor fără cititori este un non sens. Dacă cititor nu e, nimic nu e ar fi putut spune sfîntul Pavel în caz că şi-ar fi dat cu părerea despre literatură.