http://www.paginiromanesti.ca/2013/07/02/lectura-si-relectura/
E un truism să afirmăm că una dintre condiţiile elementare ale satisfacţiei pe care ne-o provoacă o operă – literară, artistică, filosofică etc. – este înţelegerea. Dacă o operă ne depăşeşte înţelegerea, reacţia normală este abandonarea efortului de a o cunoaşte. Putem respecta cu umilitate acea operă sau putem nega valoarea ei, sprijinindu-ne pe diferite criterii ori comparând-o cu alte opere pe care le înţelegem, dar preţuire reală nu putem avea. Putem, eventual, mima preţuirea, ca să nu părem obtuzi sau necultivaţi, dar aceasta este altă situaţie şi deci altă discuţie.
Revenind la lectură, e bine să observăm că există multe situaţii când o lectură presupune, pentru mai buna înţelegere a textului, aproape obligatoriu o relectură. Poezia, de exemplu, se savurează prin lecturi succesive care-i dezvăluie mereu alte şi alte semnificaţii şi frumuseţi.
Astfel, când citim următoarele versuri dintr-o poezie de Ion Barbu, dacă ne oprim la prima lectură, riscul este să nu înţelegem mare lucru şi să nu apreciem decât muzicalitatea: E temniţa în ars nedemn pământ / De ziua fânul razelor înşeală / Iar capetele noastre dacă sânt / Ovale stau de var ca o greşeală. Este obligatoriu să recitim, eventual de mai multe ori, toată poezia şi să-i descifrăm nucleul de la care se dezvoltă imagistica, aidoma unui măr care se împlineşte pornind de la un sâmbure invizibil.
Pe de altă parte, bucuria cititorului de poezie nu seamănă cu cea a cititorului de romane, pentru care interesul textului este legat de deznodământul evenimentelor narate. În cazul poeziei, cititorul vrea să retrăiască emoţia primei lecturi, oridecâteori se află într-o dispoziţie favorabilă şi, din acest motiv, adesea el preferă să memoreze poemele care îi plac în mod deosebit. Odată memorate, poemele acestea alcătuiesc un fel de bibliotecă mintală foarte selectă, cu acces nelimitat la ea, în toate circumstanţele şi în toate locurile. Este notorie, în acest sens, experienţa trăită şi descrisă de mulţi cărturari, arestaţi din motive politice – reale sau imaginare – şi condamnaţi apoi la ani grei de închisoare. Literatura memorată a fost pentru ei o sursă de rezistenţă morală şi un mijloc, deloc neglijabil, de supravieţuire spirituală.
Tot astfel, se recitesc cu plăcere numeroase proze scurte în care esenţiale nu sunt invenţia epică şi suspansul, ci expresivitatea şi autenticitatea personajelor. Se află în această situaţie mai ales proza umoristică. Schiţele lui Caragiale, poveştile lui Creangă sau, dintre scriitorii străini, povestirile lui Mark Twain, Jerome K. Jerome, O’Henry ş.a. se recitesc cu plăcerea cu care se recitesc poeziile – deşi natura expresivităţii lor literare este diferită.
Se recitesc, de asemenea, proverbele, maximele şi aforismele, pentru valoarea lor sapienţială şi pentru concizia adevărurilor exprimate. De multe ori, şi ele se memorează, aidoma versurilor, şi fac parte din biblioteca noastră mintală. Există o cantitate imensă de proverbe, maxime şi aforisme în toate literaturile lumii, datorate unor autori celebri.
Unele exprimă adevăruri general omeneşti, altele sunt concluzii ironice şi subiective ale unei experienţe personale: Nevoile trupului sunt măsura a ceea ce fiecare trebuie să aibă, aşa cum piciorul este măsura încălţămintei (Epictet); Eul este demn de ură (Pascal); Oamenii se guvernează cu mintea. Nu se joacă şah cu sufletul (Chamfort); Inteligenţa este lucrul cel mai bine distribuit în lume, căci fiecare se crede atât de bine înzestrat cu ea încât chiar şi cei mai greu de mulţumit în oricare altă privinţă nu-şi doresc să aibă mai multă decât au (Descartes); Nimic nu te împiedică mai tare să fii natural decât dorinţa de a părea că eşti (La Rochefoucauld); E mai bine să-ţi risipeşti tinereţea decât să nu faci nimic cu ea (Georges Courteline).
Nu se recitesc, în general, romanele, dar în cazul celor de mare valoare, relectura este recomandabilă. Mai întâi, pentru că, aşa cum am mai scris, o carte recitită după un anumit timp nu mai este pentru noi aceeaşi carte. Ne-am transformat, am evoluat biologic şi cultural, experienţa noastră de viaţă este alta aşa încât, de exemplu, Anna Karenina citită la douăzeci de ani este diferită de Anna Karenina recitită la cincizeci.
În al doilea rând, relectura este utilă pentru că, aşa cum spunea scriitorul Léon Daudet, ea ne poate ajuta să înţelegem tehnica autorului. Sainte-Beuve, în secolul al XIX-lea, spunea despre criticul literar că acesta trebuie să folosească cerneala din călimara autorului atunci când scrie despre el. Tot astfel, cititorul care vrea să înţeleagă de ce preferă o anumită carte în comparaţie cu o alta având un conţinut asemănător, trebuie, în limita posibilului, să încerce, printr-o nouă lectură, să descifreze felul în care a procedat autorul apreciat sau, dacă rămânem în spiritul metaforei lui Sainte-Beuve, să-i examineze cerneala. Aceasta cu atât mai mult cu cât experienţa ne arată că mulţi dintre cititorii pasionaţi încep, la un moment dat, să scrie şi ei – fie proză, fie, mai des, versuri.