Bucuriile şi capcanele lecturii (35): Suspansul – cheia succesului

http://www.paginiromanesti.ca/2013/08/30/suspansul-cheia-succesului/

Într-unul din dialogurile sale, Ion, Platon dezvoltă ideea că, pentru a avea cunoştinţe corecte despre un domeniu, trebuie să ne adresăm profesio­niştilor din acel domeniu, nu scriitorilor care scriu despre el. Numai profesioniştii ar fi calificaţi să ne instruiască. Dacă ne raportăm la li­-teratură, în spiritul recomandării lui Platon, profesioniştii la care ar trebui să recurgem sunt cei ai scrisului, adică tocmai scriitorii, şi profesioniştii interpretării sale, criticii. Şi nu sunt rare cazurile când un scriitor de talent să fie şi un critic perspicace.

Vom recurge la un  asemenea profesionist cu dublă competenţă: scriitorul canadian Marc Fisher (n. 1953), autor a treizeci de cărţi, traduse în douăzeci de limbi şi vândute în peste 5 milioane de exemplare, fost editor, iar în prezent confe­ren­ţiar şi animator de ateliere de scris. El se adresează, în Conseils à un jeune romancier (2000), mai ales scriitorilor aflaţi la începutul carierei literare, dar sfaturile lui alcătuiesc un fel de poetică  elementară a romanului, aşadar un ansamblu de reguli pentru alcătuirea unei opere literare, utile nu doar autorilor în devenire, ci şi nouă, cititorilor. Ele ne dau prilejul să reflectăm la ceea ce ne atrage într-o operă literară şi la ce distinge un text literar pe care-l parcurgem cu interes şi plăcere de un altul care ne plictiseşte şi pe care-l citim (dacă totuşi nu-l abandonăm!) cu dificultate.

Fireşte, există numeroase elemente structurale într-un text literar, mai ales dacă este vorba de un roman, care contribuie la atractivitatea lui la lectură. Marc Fisher le abordează pe toate, dar cel mai important pare să fie suspansul.

Suspansul nu se reduce la tensiunea din romanele poliţiste sau de acţiune,  ci se referă la capacitatea naraţiunii de a ţine cititorul în alertă, de a-i păstra treaz interesul până la ultima pagină spre a afla deznodământul, indiferent dacă e vorba de un ro­man psihologic, filosofic, de o saga, de un Bildungsroman etc.

Marc Fisher enunţă, bazân­du-se pe lecturi şi pe experienţa proprie, mai multe reguli de realizare a suspanului şi putem verifica pertinenţa lor cu ajutorul unui roman de succes, Un dimanche à la piscine à Kigali (O duminică în jurul piscinei la Kigali), de Gil Courtemanche.

1. Personajul principal trebuie confruntat repede cu o alegere, cu o stare de conflict sau de criză. În romanul amintit al lui Courtemanche, personajul principal, ziaristul montrealez Bernard Valcourt acceptă, plictisit de singurătate, un post la televiziune în Ruanda, unde se desfăşoară un război larvar între hutuşi (majoritari) şi tutsis (minoritari). Locu­ieşte într-un hotel la Kigali, unde se află şi o piscină frecventată de toate notabilităţile capitalei ruandeze;

2. Personajul principal  trebuie plasat imediat în faţa unei situaţii deosebite (enigmă, ameninţare, mister etc). Valcourt se îndră­gosteşte de o adolescentă hutu care lucrează la hotel, Gentille. Toţi o cred însă o tutsi şi, din acest motiv, fata trăieşte sub o amenin­ţare permanentă dincolo de aria hotelului;

3. Autorul trebuie să folosească mai multe unităţi narative (elemente epice mărunte, care fac parte dintr-o scenă mai amplă). Gil Courtemanche introduce numeroase secvenţe succinte care evocă sugestiv mentalităţile, credinţele, frustrările şi viaţa cotidiană din Ruanda.

4. Autorul trebuie să alterneze valorile pozitive cu cele negative. Martor al tensiunii tot mai ame­ninţătoare interetnice din jurul lui,  Bernard Valcourt ia cunoştinţă de prejude­căţile rasiale şi de con­-textul istoric şi social care au condus la prăpastia dintre cele două comunităţi. Interlocutorii săi, hutuşi sau tutsi, în enclava aflată încă la adăpost de ura inter-comunitară, sunt, de la caz la caz, lucizi, cinici, orbiţi de ură, frustraţi, sentimentali, înspăimântaţi, vitali. Generalul canadian care conduce o unitate militară din ţara sa – cu misiunea, dată de ONU, de a asigura ordinea publică – este lipsit de personalitate, pasiv şi fără iniţiativă.

5. Informaţia trebuie dată în cantităţi minime, “cu picătura”, pentru ca lecto­rul să nu ghicească dinainte deznodă­mântul. Pensionarii hotelului, printre care Bernard Valcourt, află doar treptat ce se petrece în întreaga ţară, prin detalii care conturează  tabloul unei tragedii ruandeze generalizate;

6. Personajul principal trebuie să se confrunte cu obstacole neaşteptate, care să facă imprevizibilă continuarea acţiu­nii. Hotărât s-o ia pe Gentille, care-l iubeşte, în Canada, Valcourt fuge din hotel cu o maşi­nă, dar este oprit în drum spre aeroport de un grup de hutuşi care o arestează pe Gentille.

7. Accelerarea ritmului acţiunii.  Ber­­nard Valcourt ajunge în Canada, dar în urma lui tragedia se dezlănţuie paroxistic. Toţi foştii săi prieteni sunt târâţi în ea, inclusiv Gentille, care, violată şi torturată, moare bolnavă de SIDA. În Canada, Valcourt are acum o parteneră de viaţă sue­deză, a înfiat o fetiţă hutu, căreia i-a pus numele Gentille, şi-a regăsit echilibrul sufletesc şi este fericit.

Acest articol a fost publicat în Antologie şi etichetat cu , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *