http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2013-8.html#2
În ce fel un artist este sau ar putea fi sau s-ar cuveni să fie “curajos”, în zilele noastre? În creaţia sa, în plan social, în promovarea muncii sale, în lupta cu tentaţiile mai mult sau mai puţin subtile ale compromisului şi obedienţei sau în orice altă direcţie în care consideraţi că artistul e bine să fie curajos.
Răspunsul poate fi general sau specific unui domeniu, cuvântul “artist” fiind uşor de înlocuit cu “scriitor”, “regizor”, “actor”, “pictor”, “fotograf” etc.
(C.M.U)
Mircea Gheorghe : Curajul cel mai important al unui artist este curajul operei sale
E complicat, aşa mi se pare, să vorbim despre un ins ”curajos” ca despre un ins totdeauna exemplar şi deci model pentru ceilalţi. Şi cu atît mai complicată este o asemenea generalizare cînd e vorba de un artist. Deschidem dicţionarul de sinonime şi aflăm că un om curajos este un om brav sau cutezător sau dîrz sau inimos sau neînfricat sau semeţ sau viteaz. Nimeni nu poate contesta că e minunat să fii astfel. Dar printre sinonimele astea se strecoară şi îndrăzneţ. Da, e bine să fii şi îndrăzneţ. Numai că un ins îndrăzneţ înseamnă şi altceva decît un ins brav, curajos, cutezător, dîrz etc. El poate însemna şi arogant, impertinent, insolent, ireverenţios, necuviincios, neobrăzat, obraznic, semeţ, sfidător, trufaş, ţanţoş, prezumţios.
Cînd e vorba de un artist ale cărui relaţii sociale sînt în mare măsură legate sau influenţate de statutul creaţiei sale, a fi curajos este o problemă complexă de demnitate cu numeroase dezvoltări divergente. Şi a cărei abordare corectă şi eficace solicită din partea lui şi a celorlalţi de care depinde activitatea sa multă fineţe, discernămînt, empatie, obiectivitate, conştiinţa valorii dar şi a limitelor proprii. Artistul trebuie să evite, vrînd să fie curajos, ipostaza opusă, să devină arogant, insolent, trufaş, prezumţios etc.
Şi ceilalţi termeni legaţi de zona curajului (obedienţă, compromis, promovare şi auto-promovare, rectitudine etc. ) au o dublă realitate în funcţie de oamenii care se află faţă în faţă. Compromisul poate însemna flexibilitate, promovarea şi autopromovarea (legitime) pot fi în de fapt reclamă şi auto-reclamă (mincinoase), obedienţa poate fi în realitate manifestarea unui spirit de colaborare în raport cu un partener mai experimentat şi de bună credinţă, rectitudinea se poate transforma în nombrilism şi pierdere a contactului cu situaţia reală. Şi aşa mai departe.
Dificultăţile acestera apar fiindcă, deobicei, artiştii au o înaltă opinie despre ei înşişi, despre talentul şi opera lor. De regulă, exagerat de pozitivă. Trecerea dintr-un plan prozitiv într-altul negativ şi invers se face pe neobservate şi de multe ori abia la ora binlanţului ne dăm seama dacă artistul X a fost un om curajos, integru, temerar în momentele cele mai dificile, autor al unei opere originale care i-a dat dreptate contra contemporanilor săi etc. sau un orgolios trufaş, vanitos, pentru care pămîntul trebuia să se învîrte în jurul lui şi a cărui operă este net inferioară pretenţiilor sale la admiraţia universală.
Dar este foarte natural să fie astfel. Fără o înaltă opinie despre sine însuşi şi despre talentul său, cum ar putea avea un artist dorinţa de a se manifesta public, afişîndu-şi tablourile în expoziţii, ieşind pe scenă ca actor dramatic sau interpret, oferindu-şi compoziţiile să fie interpretate în mari săli de concert sau publicînd cărţi şi articole?
Sigur că este bine ca un artist să fie curajos, să-şi apere şi să-şi promoveze
opera să nu accepte compromisurile etc.dar curajul său cel mai important, cel mai definitoriu este curajul operei pe care o produce.
Eugen Ionescu şi-a apărat în timpul vieţii cu multă hotărîre şi inteligenţă opera, Cel mai mult însă, pînă la urmă, a contat nu iritarea manifestată contra criticilor lui neînţelegători, ci temeritatea artistică a teatrului său. Numai datorită acestei temerităţi şi-a cîştigat autorul Rinocerilor un prestigiu atît de durabil în dramaturgia universală.