III
16
Unicitatea nu este în sine o valoare şi nu e un motiv de mîndrie. Nu avem nici un merit că amprentele noastre sunt unicate irepetabile. Şi aidoma amprentelor, temperamentul, inteligenţa, caracterul, educaţia, sensibilitatea, fantezia, experienţa, imaginea noastră răsfrîntă în spiritul celorlalţi etc. şi combinaţiile infinite ale acestor variabile toate acestea sunt strict individuale şi ne definesc drept nişte fiinţe absolut unice. Unicitatea noastră funciară devine o trăsătură care ne uneşte şi ne omogenizează.
17
Soarele îi luminează deopotrivă pe toţi, Dar nu în acelaşi timp. Cei de aici sint luminaţi acum, cei de acolo vor fi luminaţi mai tîrziu.
Nu e oare la fel şi cu toate darurile noastre, atîtea cîte sunt şi aşa cum sunt, palide sau strălucitoare? Ele îi luminează pe cei care se află în jurul nostru acum, ignorîndu-i pe cei de altădată sau aflaţi aiurea, în alt oraş, în altă ţară sau în altă lume. Şi printre aceştia se găsesc oameni care ne-ar putea fi prieteni buni, femei minunate care ne-ar face fericiţi, copii şi tineri care ne-ar iubi şi ne-ar admira ca nişte adevăraţi discipoli. Dacă printr-un hazard incontrolabil al destinului ne vom schimba viaţa şi vom ajunge printre ei, ceilalţi, din jurul acum acum, vor deveni, la rîndul, lor umbre.
18
E simplu să-ţi iubeşti părinţii aşa cum l-ai iubi pe Dumnezeu. Dumnezeu iartă orice dacă i se arată căinţă. Nu cere nimic în afara rugăciunilor, nu are nevoie de niciun ajutor, nu are dureri de compătimit, nu are sentimente de înţeles, nu are spaime, nu este sărac. Şi în plus are două mari calităţi : este tăcut şi invizibil.
E mult mai greu să-ţi iubeşti părinţii omeneşte. Ei au nevoie de tandreţe, de îngrijire cînd se îmbolnăvesc, pretind sau îţi sugerează să le fii aproape, cel puţin sufleteşte, fiindcă sunt fragili şi înspăimîntaţi de moarte. Îţi cer să-i asculţi cînd vor să-ţi povestească despre viaţa lor şi să-i înţelegi. Măcar din cînd în cînd. Şi pe urmă, trebuie să-i mîngîi şi să-i încurajezi chiar şi atunci cînd tu însuţi eşti obosit de necazurile tale. Au nevoie cam de aceleaşi lucruri care şi ţie ţi-au fost necesare cindva. Şi uneori ei ţi le-au dat.
Părinţii-Dumnezeu sunt adorabili fiindcă, făcuţi să dea totul cu seninătate, nu pretind niciodată nimic. Părinţii-Oameni sunt stînjenitori fiindcă au nevoie de multe. Şi cînd se îmbolnăvesc, visul firesc al urmaşului este să se elibereze pentru totdeauna de prezenţa lor incomodă. Îi sunt suficiente fotografiile pe care va putea cîndva să lăcrimeze. Cînd se va apropia de bătrîneţe.